Specificul naţional în cultură

Specificul naţional este ceea ce defineşte sau caracterizează univoc o cultură, ceea ce o identifică şi o diferenţiază în acelaşi timp de altele, este cota maximă de originalitate şi personalitate cu care vine ea în concertul culturii universale. În constituirea specificului naţional, un loc de seamă îl ocupă conştiinţa obârşiilor, a originii etnice comune pe care o are, în primul rând, poporul însuşi. În istoriografia noastră, cei dintâi au exprimat-o cronicarii, începând cu Nicolaus Olahus şi continuând cu Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir care afirmă romanitatea poporului român şi latinitatea limbii române. Reprezentanţii Şcolii Ardelene – Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Samuel Micu – întăresc aceste idei cu argumente arheologice, istorice, filologice, etnografice.

După George Călinescu, „garanţia originalităţii noastre fundamentale stă în factorul etnic”, subliniind în acest fel nucleul original care stă la baza culturii noastre.

În formarea şi menţinerea specificului naţional, un rol hotărâtor îl are limba, iar poporul nostru a avut adânc înrădăcinată ideea comunităţii de limbă. Umanistul italian Antonio Bonfini făcea constatarea că „românii s-au bătut mai mult pentru păstrarea limbii decât pentru viaţă”. Din acest cult al limbii s-a născut şi s-a dezvoltat neîntrerupt limba literară română aflată în strânsă legătură cu tradiţiile folclorice.

Bătălia pentru făurirea limbii şi literaturii naţionale s-a dat cu deosebire în a doua jumătate a secolului 19, după o perioadă în care predominante erau traducerile, imitaţiile. Amintim, în treacăt, critica lui Mihail Kogălniceanu că „traducţiile nu fac o literatură”. Prin publicaţia „Dacia literară” (1840), creaţia artistică literară originală cunoaşte o reală dezvoltare, inspirându-se din realităţile, viaţa şi aspiraţiile poporului român. Creatorii şi teoreticienii români sunt de acum interesaţi de pătrunderea creaţiilor noastre artistice în circuitul valorilor culturale universale prin afirmarea deplină a naţionalului.

Ca să placă străinilor, spune Titu Maiorescu, cărţile noastre trebuie să se impună în afară prin „măsura lor estetică”, prin „originalitatea lor naţională” pentru ca aceştia să observe că scriitorii noştri „s-au inspirat din viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce este, ceea ce gândeşte românul în partea cea mai aleasă a firii sale etnice”. „A sosit timpul  ca şi noi să putem răspunde cu ceva şi să arătăm că tânăra literatură română a fost în stare să dea bătrânei Europe prilejul unei emoţii estetice din chiar izvorul cel curat al vieţii sale populare” (Literatura română şi străinătatea, 1882).

Eminescu va afirma, de asemenea, în Timpul, mai 1880, că „tot ce aţi produce în afară de geniul într-adevăr naţional nu va avea valoare şi trăinicie nici pentru noi, nici pentru străinătate”. Iar Iorga considera că rolul scriitorilor este de a „da neamului românesc o literatură care să pornească de la el, de la ce e mai răspicat şi mai caracteristic în el şi a da  în acelaşi timp literaturii universale, în formele cele mai bune ale ei, un capitol nou şi original” (Împotriva clevetirilor, 1905).

La începutul secolului 20, dezbaterile privind specificul naţional se amplifică şi se intensifică datorită apariţiei a noi şcoli, curente şi forme artistice care dobândesc o largă circulaţie. Ele coincid cu preocupările pe plan european pentru definirea individualităţilor specifice ale culturii şi profilului spiritual al popoarelor.

Cu Semănătorismul şi Poporanismul, literatura noastră înscrie un alt moment de vârf în afirmarea specificului naţional.

Pentru reprezentanţii de frunte ai culturii române specificul naţional a rămas o dominantă. De pildă, pentru C. Rădulescu-Motru el este „o cetate a românismului”, „o fortăreaţă a neamului”, „o şcoală de energie românească”. Mihai Ralea este preocupat şi el de definirea specificului naţional şi afirmarea lui de către creatorii originali în „concertul european”. George Călinescu, autorul Istoriei literaturii române, arată că „specificitate nu este echivalent cu pitoresc şi o civilizaţie română numai cu işlicuri şi benişuri ar fi doar un muzeu. Scopul literaturii române nu poate fi decât o demonstraţie a puterii de creaţie române cu notele ei specifice, arătarea contribuţiei naţionale la literatura universală”. Afirmând cu tărie nobila menire a literaturii în raport cu fondul creativ al poporului nostru, el o proiectează totodată şi în universal, printr-o memorabilă descriere a poetului universal. „Universalitatea fiind un punct cosmic al unei verticale pe pământ, iar nu o abstracţie, orice poet universal este ipso facto un poet naţional…Universalitatea este o inimă individuală, puternică şi sonoră ale cărei bătăi istorice se aud pe orice punct al globului, precum şi în viitor”.

O altă temă este circulaţia valorilor universale în cultura noastră, integrarea culturii române în contextul culturii popoarelor europene. Despre ea vorbeşte Eugen Lovinescu în „Istoria civilizaţiei române moderne”, subliniind că potrivit legilor sincronismului, diferenţierii şi imitaţiei, spiritul veacului pătrunde şi în cultura noastră care nu se poate concepe în afara „totalităţii de condiţii materiale şi morale configurative ale popoarelor europene”.

Spaţiul geografic modelează şi el în modul să propriu sufletul, structurile psihice specifice dezvoltării etnogenetice şi ontogenetice ale poporului. Coordonatele definitorii ale spiritualităţii româneşti nu pot fi desprinse de orizontul spaţial primar în care s-a născut şi a trăit poporul român. În această privinţă, este relevantă perspectiva spaţială realizată de Lucian Blaga care vorbeşte despre viziunea specifică pe care cultura populară românească o are, viziune care ia forma determinată a infinitului ondulat, despre cadrul inconştient al vieţii noastre, numit „spaţiu mioritic”, în care „omul se simte parcă într-o permanentă, legănată înaintare, într-un infinit ondulat”. În esenţă, Blaga pune în lumină, din perspectiva filosofiei sale, ideile cu privire la orizontul spaţial şi temporal ca factori fundamentali ce stau la baza unui stil sau a unei culturi.

Tot spaţiul geografic configurează posibilităţile de contacte culturale, de împrumut şi schimb cultural, mai ales că, aşa cum spune Mihai Ralea, suntem „un spaţiu între Occident şi Orient”, poziţie din care derivă „adaptabilitatea” noastră, a românilor.

Ceea ce merită menţionat în privinţa originalităţii culturii noastre este faptul că ea decurge nu din lipsa influenţelor din afară, ci din modul în care au fost asimilate, integrate acestea în sistemul propriu de gândire, de acţiune, în sinteza nou realizată, care se relevă, în fapt, în însuşi comportamentul specific al românului în contactul cu alte grupuri etnice.

Racordat la universal prin locul şi rolul ce l-a avut în istorie, prin dorinţa intrinsecă de cunoaştere şi înţelegere cu alte popoare, poporul român a manifestat întotdeauna aspiraţia de a se înscrie în fluxul lui. Reprezentanţii săi de vârf au fost conştienţi de acest lucru. În acest sens, Lucian Blaga arăta că numai valorile autentice ale culturii noastre, numai acelea care conţin în ele un mesaj universal pot aspira să intre în patrimoniul culturii universale. În acelaşi spirit, Octavian Goga, în „Fragmente autobiografice” sublinia: „Eu am crezut de la început în specificul naţional, adică am crezut că nu se intră în universalitate decât pe poarta ta proprie. Am crezut în dreptul de a trăi al valorilor autohtone ca o completare a principiului de universalitate”.

Necesitatea intrinsecă de înscriere în universalitate a poporului nostru este tot atât de veche ca şi istoria sa. „Ideea conexiunii la universal e veche la noi, spune Ilie Purcaru. De la intrarea lor în istorie, românii nici nu au lucrat altfel decât cu sensul că gestul lor creator e parte din gestul creator al lumii, e un aport direct şi expresiv, oricât de modest, la destinul general al umanităţii, componentă în polifonia acestui destin” (Purcaru, 1975, p. 5).

În sinteză, specificul naţional însumează o seamă de evoluţii asimilate şi influenţe topite în propria-i substanţă. Este determinat de eforturile creatoare ale popoarelor, indiferent dacă sunt mari sau mici, de realizare a unor bunuri materiale şi spirituale care să răspundă nevoilor oamenilor, de particularităţile sistemului cultural naţional care promovează valorile şi interesele naţionale, de structura socială, etnică şi spirituală a populaţiei, de limbă ca realitate nemijlocită a conştiinţei, de tradiţii şi obiceiuri, de experienţa individuală şi a generaţiilor, de spaţiul socio-cultural, ca şi de trecutul istoric, de sentimentul viu al trecutului.

Preocupat de profilul spiritual al poporului român, Athanase Joja scrie următoarele: „Aşadar, fizionomia morală a poporului român se caracterizează prin următoarele note componente: precumpănirea raţiunii, raţionalism (lato sensu), realism, sentiment viu al naturii, melancolia doinei, umor şi vivacitate, sentiment naţional adânc, dar sobru, însoţit de un spirit de largă toleranţă, putere remarcabilă de absorbţie, spirit de măsură şi înţelegere concretă a situaţiilor, refuzul misticismului (Joja, 1967, p. 289-290)

În concluzie, cultura română poate fi considerată o nuanţă în spectrul multicolor al culturii universale, o cultură cu anumite elemente comune cu cultura popoarelor alături de care a convieţuit şi cu care a avut relaţii sau a fost în situaţii de contact, aşa cum demonstrează datele istorice şi arheologice. Istoria culturii noastre poate fi considerată, implicit, şi o istorie a situaţiilor de contact, de schimburi cu culturile din această arie în care s-a plămădit şi a evoluat. În corpul ei, moştenirea culturală şi creaţia culturală s-au îmbinat armonios cu împrumuturile culturale topite şi integrate într-o osmoză care i-a dat şi continuă să-i dea unicitate şi perenitate între celelalte culturi.