Vișinul lui Gheorghe și păsările cerului

De umbra lui Gheorghe Rău mă leagă niște amintiri la zvârcolirea cărora mă cutremur și nu pot uita cum acest poet, venit din Basarabia de Sud, dinspre Dunăre, din pitoreasca așezare—Satul Nou, în ultimii săi ani de viață își pierdea timpul printre tarabele pieții centrale din Chișinăul, care-i strângea la pieptul asfaltului și pe cei buni, și pe cei răi. Deși numele de familie era Rău, el nu a cășunat nimănui nici un rău. Ba dimpotrivă, se străduia pe toți să-i împace, să-i adune în casa lui, pe care nu a avut-o niciodată, pentru că la un moment dar a devenit boschetar. Boschetar cu acte în regulă, avansat în grad de poet al oamenilor străzii. Celor încă vii le dedica catrene și epigrame inspirate din sărăcia lor, iar pentru cei morți prin hrubele insalubre ale Capitalei, el compunea bocete sfâșietoare, pe care tot el le și interpreta la căpătâiul răposaților la o margine a Cimitirului Doina, care se zice că ar fi cel mai mare din Europa.

Au fost trei frați. Gheorghe și Mihai au absolvit facultatea de ziaristică de la Universitatea de Stat din Chișinău. Ionel, mezinul și-a ales Institutul de Arte ”Gavriil Musicescu”, facultatea regie. Primul a fost luat la Domnul, Mihai, răpit de o boală incurabilă.

Probabil , am greșit când am zis că Gheorghe nu a avut niciodată un acoperiș deasupra capului. A avut o concubină în strada Ismail, în apropierea Bisericii Sfânta Vineri. Mi se pare că o chema Nadia, care i-a adus pe lume și un băiețel, pe nume Dumitraș. Feciorul era ager la minte și promitea a fi un wunderking. Avea opt anișori și era în vacanță. Maică-sa l-a lăsat de unul singur și a plecat la piață. El o aștepta la geamul de la etajul opt. A deschis oberlihtul și a vrut s-o salute. Fluturarea lui de mână s-a prefăcut într-un zbor frânt. Ultimul lui zbor.

După asta taica Gheorghe a fost izgonit din casă și-și petrecea zilele și nopțile într-o mansardă a unei case boierești care urma să fie demolată. Acolo Gheorghe și-a adus o canapea, găsită la gunoiște, niște bulendre aruncate de ovreii ce plecau spre pământurile făgăduinței și o pisică vagabondă ca și dânsul. Mai apoi pisica și-a mai poftit și un prieten năpârlit și jigărit, pe care Gheorghe îl alinta cu câte o fărâmă de carne de pe trunchiurile măcelarilor de la Cărnăria din piață. În scurt timp motanul s-a întremat și la o habă de vreme , într-un ungher lăturalnic, au apărut cinci mâțișori de felurite culori, care peste o săptămână au prins glas. Asta era toată mângâierea lui Gheorghe al nostru.

În podul acesta fără de șoareci, dar cu sunete stranii de pe acoperiș și din burlane, el se trezea în miez de noapte leoarcă de sudoare și strigând printre gemete: ”Dumitraș, Dumitraș!”.

Într-o  noapte dinspre Bobotează geruri năprasnice au pogorât peste târgul Chișinăului, dar și peste chichineața boierească dinspre altarul Bisericii Sfânta Vineri, unde își zgribulea Gheorghe ultimele respirări din viața sa. Spre dimineață corpul lui arcuit sub zăbune ovreiești, s-a întins ca o strună din Sala cu Orgă și a plesnit pentru totdeauna. Pisicile tot vrând să-l trezească din somnul lui cu multă moarte, i-au zgâriat obrajii și i-au ciopârțit nasul. Mieunatul lor ca din luna mart l-au făcut pe cerșetorul Păvălache Boldumea, să urce speriat pe scările șubrede ale mansardei și să rămână trăsnit la văzul mâțelor ce-l atacau parcă cu blândețe pe mortul de pe canapeaua jerpelită. Păvălache și-a făcut în grabă semnul crucii, a călcat apăsat pe un fuscel al scării și s-a prăvălit în gol, aterizând pe un maldăr de vechituri, întinse pe un sul de omăt. S-a scuturat ca un cerb rănit și fără a mai sta pe gânduri a luat-o la sănătoasa spre un telefon public de unde a chemat miliția și dus a fost la postul lui de gardă ca să le spună vestea și cerșetorilor din gașca lui.

Maica bătrână a venit cu un camion al gospodăriei colective din Satul Nou și l-a adus pe Gheorghe acasă ca s-l înmormânteze creștinește alături de taică-său Dumitru și fratele Mihai. Basarabia de Sud își înmormânta ultimul poet. Mai rămânea prozatorul Pavel Pelin, autorul minunatei cărți ”Ce dragoste veche, actorii”. Deunăzi l-am întâlnit pe Pavel Pelin la Uniunea Scriitorilor, ne chemase Leonid Bujor, consilier prim al prim-ministrului Vlad Filat, ca în ajun de an nou să ne fericească cu o masă copioasă și câte un plic cu bănet. Banchetul a fost pe cinste, am văzut 150 de scriitori pensionari, printre care și clasici în viață, adunați conform vârstei și talentului la mai multe mese. Eu am nimerit lângă Pelin și ne-am turnat reciproc vin alb și roșu în pocale de diferite dimensiuni. Și Pavel a început vorba despre neuitata sa baștină dinspre Dunăre. Ca într-un târziu, să-mi spună despre minunea trăită de Paștele Blajinilor la cimitirul din Satul Nou:

– Bre Ioane, n-ai să mă crezi. Pe mormântul lui Gheorghe Rău a crescut ca din senin un vișin mare și rotat. Și înflorește, bre, ca un policandru. E unic în tot cimitirul și se vede din mari depărtări. Și se minunează toată lumea cum vine un stol de păsări, se cuibărește printre ramuri, cântă și apoi dispare ca să vină altul cu ciripit și mai frumos. Ce-o fi însemnând asta, bre Ioane?

– Cred că voi trebuie să-i ziceți de azi înainte Gheorghe Rău cel Bun. Sau și mai simplu: Gheorghe RÂU. A trecut ca o apă curgătoare. Pe urmă s-a oprit. Iar apele zăgăzuite încep a înverzi și a se acoperi cu alge. Și, totuși, păsările cântă pentru oameni buni…

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*