„Trubadur în pustie”

Autor al mai multor volume de proză și de poezie, teleormăneanul Dumitru Vasile Delceanu a apărut la finele anului recent scurs din calendare cu un nou volum de versuri, intitulat Trubadur în pustie (Ed. Nouă, București, 2011) în care reverberează ecouri lirice îndepărtate sau mai apropiate, trăite de autor cu o intensitate remarcabilă a verbului. După alte notabile volume de poezie adevărată (Între lacrimă și stea, Anotimpul vindecării, Cerul din fântâni, Colivia cu îngeri, Răstignit pe frunză etc.), cel recent apărut urcă relația cu semnificarea spre cele mai subtile conotații și spre cele mai elevate trăiri și reflecții. Încrezător în virtuțile încă fertile ale versului clasic, Dumitru Vasile Delceanu, poet format într-o lectură bogată, face din sonoritățile cuvântului o simfonie emotională al cărei ambitus își trage armoniile din tonalitățile simple pe care nu numai că nu le evită, ci chiar le caută potențându-le într-o partitură mereu împrospătată: Caii-și sug copita, cântă focu-n apă,/ Ciocârlii nechează, calendarul crapă…//(p.83), sau  Peste ochiul meu încercănat/ Se dărâmă zările mereu/ Și pe prispa tâmplei Dumnezeu/ Cu un trandafir s-a împușcat//(p.36). Maturitatea se mântuiește în senectute, dar întoarcerea în orizontul copilăriei doare din rărunchii nostalgiei: Unde sunt, mamă, iernile acele/ Când tata aducea nămeții-n casă/ Și-i abureau opincile de piele/ Și gândul sub căciula lui mițoasă?/ […] Ridică-te și spune-mi, cât ești vie,/ Cât îți mai bate aripa și ție,/ Unde sunt, mamă, iernile acele/ Din zările copilăriei mele?//(p.71). François Villon, Federico Garcia Lorca, Ion Barbu, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Mihai Eminescu nu sunt numai ecouri lirice cu sclipirile lor în stihul lui Delceanu, dar și altare lirice care-și cer prinosul peste timp, după cum Genunchilor noștri la rugă supuși/ Le închipuie aripi de rouă Brâncuși.//(p.27). De ce trubadur în pustie? Simplu! Mai întâi că poetul e totdeauna un singuratic care își urcă Golgota solemn, scrutător în destin, în legile firii și în limitele grosiere ale trecerii. Apoi, că este gata să acopere cu generozitate iertătoare neputințele celorlalți (pustia), îmblânzindu-le vremelnicia: Peste lume alte flamuri ard,/Sună alt decembrie din goarnă./Mama spală cerul și răstoarnă/ Albia cu lacrimi peste gard//(p.36). Și, nu în ultimul rând, că poetul fulgeră cu gândul mai adânc în cremenea genunilor ființei, că nu își irosește în van harul de a vibra emoții nebănuite, dar în care ceilalți își găsesc liniștile împăcării cu datul implacabil: Si de-o fi să fie ce-o să fie,/ În răscrucea dintre rai și iad,/ Pune-mi limba cucului făclie/ Și aleanul, cruce! Soledad//(p.77). Delceanu, poetul din Salcia desculților, soarbe nectar din roua liricii românești pertinent, cu tonuri  stănesciene: Mă apropii de cuvinte cu grijă[…] Iau civintele-n palmă,/ Le descânt și le joc…//(p.13). Alte ori ne reamintește de Virgil Carianopol, de Marin Sorescu (La lilieci), sau de Tudor Arghezi (Duhovnicească): La noi acasă nimeni nu mai este/ Se adumbriră-n ceața ierbii toți…//(p.37), fără ca identitatea gândului să se risipească. De o profunzime specială sunt însă versurile în care poetul accede gravități supreme fie pentru a-și îmblânzi destinul în idei: Aleargă zvonul că pe Călmățui/ Împarte Domnul cuminecătură/ Și stă de vorbă cu copiii lui/ Chiar și cu ăia care-l mai înjură//(p.91), fie cât să mai reflecteze o alternativă: Chiar Închipuirea la adică/ Ce-ar răspunde ea la o-ntrebare:/ „Omule, ți-ai vrea o moarte mare/ Sau te mulțumești cu-o moarte mică?//(p.90). Însă în capitolul Litanii profane, sub motto-uri din epistolele Ap. Pavel sau din Vechiul Testament, reflecțiile poetului pe argumente ale incontingentului repun omul la locul lui, sub semnul acelorași străvechi îndoieli cu bunăvoință atee: La ziuă, poarta raiului scâncea/ Cu cheia morții ruginită-n ea./Și Dumnezeu a plâns întâia oară/ În barbă, învățând și el să moară.//(p.95), în timp ce Plâng îngerii cu aripile frânte/ Și nu mai știu din trâmbițe să cânte,/Iar diavolii, rânjind scălâmbi și goi,/ Își fac culcuș și se prăsesc în noi.//(p.79). Numai că dincolo de aceste tensiuni metafizice, ușor decrepite, Dumitru Vasile Delceanu preferă geana tinereții recurente, cu sensul ei teluric și mundan: Prin parcul cu boscheți de sălcioară,/Dezbrac cu ochiul fetele, hoțește,/ Și simt cum dureros, în subțioară,/ O aripă de foc îmi lăstărește…//(p.50).Iată de ce cred că, din Teleorman, ar mai fi multe de spus în versuri memorabile.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*