In memoriam: A ars salcia Leonidei din strada 31 August 1989

Motto:
Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamaţi,
Ei, cei răniţi, cîntat-au chiar şi rana,
Ah, de-am să mor, vă rog să mă-ngropaţi
Sub un stejar, din dor, la Căpriana.

 

Leonida Lari este basarabeanca ajunsă în Parlamentul României pe listele PRM  în trei legislative: 1996, 2000 şi 2004. Numele ei a fost cândva un ideal pentru mulţi conaţionali de-ai noştri. Este cetăţean de onoare al oraşului Bacău şi în 1996 este  Cavaler al Ordinului R. Moldova.

Pe timpul când R. Moldova trecea prin Mişcarea de Renaştere Naţională, Leonida Lari era urmată de zeci de mii de moldoveni, gata să-şi dea viaţa pentru valorile supreme ale neamului nostru. A fost marcată de suferinţa românilor din Basarabia lipsiţi de Ţară, din Nordul Bucovinei, din Banatul Sârbesc, din Cadrilater şi de întâlnirile cu entităţi metafizice de dincolo de ceea ce se vede, se aude şi e greul pământului. “În jurul Planetei Terra, afirma scriitoarea, există un spaţiu informaţional care conţine trecutul, prezentul şi viitorul, chiar şi vocile celor care au plecat în spaţii cu alte dimensiuni. Acolo pot pătrunde şi eu în zilele de post negru, rugăciune şi meditaţie”. Pentru doamna Lari-Iorga, până şi valorile succesului rezultă din înţelepciunea biblică şi sunt credinţa, speranţa şi dragostea.

Era joi. Mai deunăzi. Să fi fost pe la ora 14.00. Și era soare mult în podgoria mea. Îndreptam niște stâlpi de spalier,  strâmbați de o furtună. Deodată a sunat bâzâiacul din buzunarul burnuzului meu demodat.

Din celălalt capăt al eterului se auzi o voce atât de cunoscută. Nu părea tristă, dar nici veselă.

– Mă mai cunoști, frate Proca?

– Se poate să nu-mi cunosc șefii?

– Lasă glumele! Oi fi eu stâlpul Glasului, cum m-ai botezat odată, dar acum am nevoie de ajutorul tău. Ai putea ca într-o săptămână să apară ediția bilingvă a plachetei ”Inorogul”, care zace în sertarele tale de vreo cinci ani.

– Se poate și într-o săptămână,dar cine va citi varianta spaniolă?

– O găsești pe Valentina Buzilă, ea cunoaște bine spaniola. Dar mai întâi, mâine te întâlnești cu Manola (fiica Emanuela) și-mi faceți devizul de cheltuieli.

– Ce tiraj ai dori?

– Nu mai puțin de 10 mii.

– Știi bine că poezia nu-i prea gustată pe la noi…

– Se va gusta, nu ai teamă. După ce-mi editezi Inorogul, te apuci de cele două volume de poezii alese.

–  Cum te simți, Leonida?

–  Am dureri de spate, dar până în primăvară îmi revin și reanimăm Glasul. Poate revin alde Zava și Pohilă, Zagaievschi și Bujor. Ce echipă minunată eram. Dar pe tine nu te iau că ești pensionar! Am să-l invit pe frumosul acela de la Televiziune, deși s-a ferit să-mi fie un ginere… Ne-am înțeles în privința cărților?

–  Ne-am înțeles…

Era joi. Cu două zile înainte de plecarea ei la cele veșnice. Când am revenit acasă, m-a mai telefonat încă o dată și m-a întrebat dacă mai țin minte vreo poezie din ”Al nouălea val”. Fusesem redactor al acestei cărți și trebuia să învăț o poezie pe de rost. I-am spus că știu ceva din ”Epifanii”.

– Să nu te aud! Sunt atât de triste…

Nu mi-am dat seama  că e ultima noastră convorbire. Tragica veste mi-a spus-o Vasile Năstase în zorii zilei de duminică. Sultanul îi tăia capul celui de aducea vești triste. Nu sunt sultan și l-am iertat.

…Era la 1 iunie 1991.  Leonida m-a scos din brațele revistei ”Femeia Moldovei” și m-a făcut secretar general de redacție, promițându-mi salariu de ministru. Și pe acest post de ”ministru” am tot arat și semănat  două decenii la Glasul. La Glasul Leonidei și al lui Ion Vatamanu. Ei l-au ctitorit dintr-un îndemn al lui Ion Druță.

Valentin Roșca a zis: ”Pe cerul poeziei noastre Leonida Lari este o stea de primă mărime…”  Cezar Ivănescu a spus: ”Leonida Lari este marea poetă a românilor…”

Într-adevăr epifaniile ei sunt triste și bine că nu i-am citit din ”Suflet în sine”. Acum se poate…

”Sunt atât de obosită, că-mi uit și trupul, și sufletul, fie în iad, fie în rai. Am o singură speranță: că Dumnezeu nu mă va uita, odată ce m-a născut din adâncul respirației sale. Dintr-o respirație până în rărunchii universului. Ca și pe fratele meu Leonard, prințul tristeții și al singurătății. Mai ales al singurătății, fiindcă îi sânt soră.

…Oricum o fi timpul, măcar câțiva meri vor înflori. Eu nu voi mai înflori niciodată. Pe pământ. Nu și în ceruri. Acolo, printre esențele necăzutelor flori care cad aici.

Acolo, unde este Leonard”.

Aceste rânduri ale Leonidei au fost scrise la 1999 sub o salcie din curtea revistei ”Glasul”. Acum o lună a fost un incendiu prin acea zonă și salcia Leonidei a ars. Deși era verde ca buratecul, salcia a ars ca o lumânare.

Și tot acolo a fost scrisă această splendidă poezie ”Frunze de sălcii”:

”Ședeam cum și alții ca mine ședeau/ La mese întinse și pline /și frunze de sălci bătrâne cădeau/în pletele mele bătrâne.//Un clopot atunci de departe-a sunat,/

Trezindu-mi o grea presimțire,/De care lumină m-am îndepărtat,/ În care intrai, rătăcire.//Și mesele-ntinse curgeau, dispăreau,/cu oamenii lor, fără mine/

și frunze de sălcii bătrâne cădeau/î n pletele mele bătrâne…”

Dumnezeu să o odihnească în pace…

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*