,,Orb și mut” este cel care n-a trecut pe la mănăstirea Rohița, pentru a-i vedea frumusețea și a-i gusta din binecuvântare. ,,Orb și mut” este cel care nu poate să povestească despre bucata de Rai cu care te întâlnești aici. ,,Orb și mut” este cel care nu poate glăsui despre toate acestea, căci de mare cinste sunt toate cele găsite aici.
Am avut bucuria (binecuvântat fie ceasul!) ca într-una din zile să trec pe la Rohița. După un drum, destul de lung, aș zice, (dar acuma aș fi în stare să-l parcurg și pe jos, numai pentru a gusta din binecuvântarea locului!), îți apare, sus pe-o colină, o biserică. De fapt, o mănăstire, ce-și croiește, cu trudă și osteneală, cu ajunsuri și neajunsuri, rostul în lumea în care trăim! Zi de zi – clopotul răsună în cele patru zări, pentru a vesti începutul și sfârșitul unei zile, pentru a chema la rugăciune poporul credincios, pentru a binecuvânta ținutul legendar. Suntem la granițuirea celor trei județe – Cluj – cu Țara Clujului și-a Feleacului, Bistrița – cu ținutul de basm al Țării Bistriței și noi, Maramureșul – cu Maramureșul legendarului Bogdan, descălecătorul și Întemeietorul Țării Moldaviei și Țara Lăpușului, aparținătoare, din punct de vedere etnografic, actualului județ Maramureș.
Spuneam că există o frumoasă legendă despre istoria mănăstirii Rohița, care impresionează și emoționează, deopotrivă, până la lacrimi, dacă știi să înțelegi toate acestea. Și, cum legendele, glăsuite ori rostite, dăinuie și vor dăinui în vreme atâta timp cât vor fi oratori, naratori dar și ascultători, tot așa ne-am ,,aplecat”, cu plecăciune, și noi, a asculta frumoasa, trista, tragica, dar adevărata, dacă vreți, poveste, rostită în ceas de seară, de una dintre gazdele noastre.
A fost o vreme când preoții sau călugării, oricare ar fi fost ei, (deși se știe bine cine este întemeietorul acestei mănăstiri!) a început să blesteme. Și mai știm, din comportamentul spiritual că, moral și creștinește, preotul nu blesteamă. Ferească, Sfântul! Și-aici iar apare mitul.
Unii spun că aceștia ar fi blestemat armata, sau trupele austriece, conduse de generalul Bukow, din cauza că ar fi prădat și jefuit, fără niciun Dumnezeu, sfântul lăcaș. Normal, acuma aș spune că, probabil, aveau altă credință, și un alt Dumnezeu. Doamne, iartă-mă, că gândesc așa! Alții ne spun că ar fi făcută fapta respectivă de unii oameni din împrejurimi, învățați de alții, tocmai pentru a se răzbuna, pentru a distruge tot ce le ieșea în cale – pentru că erau, așa cum se spune în credința populară: ,,Oameni fără niciun Dumnezeu!”. Cert este că, dacă așa au făcut, oricare sau oricine ar fi fost, au făcut-o din cauza sărăciei din acel veac, nesocotind credința și legile lui Moise.
Dar, uite, că aici, la Rohița, cel care chema zi de zi poporul la rugăciune, și apoi, dădea binecuvântarea duhovnicească, plecat fiind în momentul când s-a întâmplat groaznicul lucru, și reîntors, văzându-și mănăstirea distrusă, văzându-și ,,mireasa lui Dumnezeu”, răvășită, aprinsă, doar cenușă, scrum și fum, a început, probabil, pentru o clipă, a arunca blesteme și afurisenii, iar acestea, să cadă pe neamul celui sau celor care sunt capabili, în necredința lor, de astfel de lucruri josnice, neplăcute lui Dumnezeu.
Se întâmpla cu multe sute de ani în urmă! Mănăstirea deja ,,creștea”, și se bucura sub ochiul Mântuitorului. Se bucurau credincioșii de minunăția ei! Se bucura până și Dumnezeu, văzând-o, cum, prin trudă, cu sudoare și cu mare osteneală se ridică lăcașul spre cer. Dar, tâlharii, sau răufăcătorii și răuvoitorii neamului și-ai lui Dumnezeu, nici atunci și nici acum, în ceasul în care scriu aceste rânduri, știm că nu au lege creștinească, au prădat casa lui Dumnezeu.
Mare foamete era pe-atunci! Călugării mănăstirii cereau ajutorul lui Dumnezeu, pentru a putea răzbi și reuși în astfel de vreme, tocmai pentru că nu doreau destrămarea sau desființarea acestui lăcaș sfânt.
Necontenit, prin rugăciune către Dumnezeu îi cereau ajutor și sfat, iar acesta n-a întârziat să vină. Într-o dimineață, după terminarea slujbei, călugării s-au pornit la drum. S-au gândit să plece să-și încerce norocul și să caute cele de trebuință și folositoare traiului mănăstiresc, în alt loc decât cel de lângă mănăstire, tocmai pentru a putea viețui și supraviețui.
S-au rugat la Dumnezeu să trimită binecuvântarea pentru drumul ce-l vor parcurge, așa cum face orice bun creștin, în astfel de împrejurare. Și-au făcut semnul Sfintei Cruci, au rostit un Doamne ajută! Și, au plecat după cele necesare căci prea era greu traiul, tot așa, rugându-L pe Împăratul Ceresc să aibă în pază lăcașul deja ființat. Și cum spuneam, că tâlharii și răufăcătorii nu au nici Dumnezeu și nici lege creștinească, așa s-a întâmplat și atunci. La scurtă vreme după plecarea celor care sfințeau, cu faptele lor, locul binecuvântat al mănăstirii, s-au abătut, furioși și mânioși, pe tot ce le putea ieși în cale, un grup de oameni răi, mânați și purtați de Satana-Dracul. Scopul lor nu era unul curat, ba mai degrabă era unul becisnic, unul josnic – a face pe voia Satanei, nu pe voia lui Dumnezeu, cel născut din Fecioara Maria. S-au năpustit asupra bisericii, au furat tot ce aveau mai de preț și de valoare, și, de parcă nu ar fi fost de-ajuns doat atâta, după ce și-au luat prada 
bisericească din obștea mănăstirească, s-au gândit, să-și ascundă urmele. Cum? Dând foc Sfântului lăcaș. Dând foc Sfintei Mănăstiri!
Mare durere trebuie să fi fost în acel an al lui Dumnezeu, atât pentru obștea bisericească, ce cu trudă și osteneală avea grija mănăstirii, cât și pentru cel care cinstește, iubește și păzește legile lui Dumnezeu. Multe lacrimi au curs pe obrazul drept credinciosului, ce cu frică de Dumnezeu se apropie de acest loc. Mare amar și mare supărare fost-a atunci în lume doar la auzul groaznicei vești. Prin toate acestea – tristețe, amar, jale, supărare – a trecut sufletul celor trei călugări întemeietori de mănăstire.
Neputând suporta ideea pierderii și distrugerii acestui sfânt lăcaș, călugării au plecat, fiecare în drumul lor, rugându-L pe Dumnezeu să le ajute. Au plecat blestemând și lăsând în urma lor tot ce era mai rău – asupra satului, blestem. Urcând un deal, unul dintre ei, a ridicat privirea către cer și-a rostit:
– „Doamne, cel care ai făcut cerul și pământul, dacă acești oameni au fost în stare de o asemenea faptă, nici Tu, de azi înainte, să nu le dai posibilitatea de a-și construi o casă, cu lemn din împrejurimile satului. Uscă, Doamne, orice rădăcină ori sămânță de gorun, tocmai pentru a nu mai crește și a se înmulți. Aceștia să nu se bucure de trăinicia acestui lemn, binecuvântat. Niciun neam din acest sat să nu vadă prin pădurile dimprejur leac de stejar, așa cum nici noi n-am avut parte de lemnul din care am fi dorit să-I construim Domnului nostru casă. Fă-i să nu aibă lemn de stejar niciodată lângă ei! Așa cum ne-au distrus la noi mănăstirea, tot așa să nu se poată bucura, cât vor trăi pe pământ, de acest lemn! Începând de la acest neam și până la al șaptelea să fie bletemați, chiar și mai încolo, dacă nu-și vor ridica pentru vecie casă. Atunci să se oprească blestemul când Casa Ta,
Doamne, va fi spre mărire, cinstire și laudă. Amin!”.
Și uite așa, credem sau nu credem în blestem, acesta ,,s-a legat”, că de atunci, acolo unde era încolțit un stejar, acesta a început să se usuce. Dacă a fost stejar mare, acesta în scurtă vreme s-a uscat, ,,din rădăcină”, cum le place localnicilor să mărturisească. Ei, localnicii, mai cred în puterea blestemului ridicat asupra satului. De atunci, satul Boiereni, nu are stejar prin pădurile sale.
Al doilea călugăr, gândindu-se la câtă supărare duce în suflet, s-a lăsat, preț de câteva clipe, pradă Ispitei, și uitându-se de pe vârful dealului la satul Boiereni, nu a putut să nu rostească, și el, un blestem:
– „Doamne, cel ce-ai făcut Omul din țărână, de ce ai lăsat să se întâmple toate astea? Ne-ai văzut osteneala, ne-ai simțit sudoarea și ne-ai citit gândul. Ai știut câtă dragoste și iubire am pus la construirea Casei Tale, Doamne! De ce ai lăsat să se întâmple toate astea? Fă acest sat, din acest ?inut, să fie luat de apele muntelui, coborâtoare pe-aici, ?i oricât vor ridica iar vatră de sat, aceasta să fie luată ?i dusă de apă, până la al șaptelea neam! Niciun neam să nu-și afle liniștea, aici, în satul acesta, așa cum nici noi, de azi înainte, n-o să avem liniște, văzând la cele întâmplate. Așa cum ne-au distrus la noi mănăstirea, tot așa să nu se poată bucura, cât vor trăi pe pământ, de vatra satului lor! Începând de la acest neam și până la al șaptelea să fie bletemați, chiar și mai încolo, dacă nu-ți vor ridica pentru vecie casă. Atunci să se oprească blestemul când Casa Ta, Doamne, va fi spre mărire, cinstire și laudă. Amin!”.
Și, Domnul i-a auzit! Căci, de câteva ori, satul lor a fost luat de apă, și distrus. De câteva ori potopul apelor, a mânat satul din temelia lui, cu tot cu trăitorii din el. Mare jale și durere fost-a, dar știm că blestemul se leagă și se împlinește.
Cel din urmă călugăr, îndemnat și el de păcat și ură, nu s-a lăsat mai prejos. A căzut în genunchi, cu fața către cer și Mântuitor și printre lacrimi a rostit:
„- Doamne, Dumnezeul nostru, cel fără de început, cel ce toate le cunoști, le lecuiești și pe toate le Ai în mâna Ta. Dacă din acest sat a fost cineva de s-a ridicat și-a pustiit frumosul Tău lăcaș, atunci de neiertat să fie. Așa cum la potop ai dat cu foc și cu pucioasă, pentru a distruge neamul și seminția omului, tot așa să dai cu foc, pentru a arde și casa lor, așa cum și-au ars și Ție casa în aceste clipe. Focul să-i ardă și să-i distrugă din temelie, pe toți începând de la acest neam și terminând cu al șaptelea. Începând de la acest neam și până la al șaptelea să fie bletemați, chiar și mai încolo, dacă nu-ți vor ridica pentru vecie casă. Atunci să se oprească blestemul când Casa Ta, Doamne, va fi spre mărire, cinstire și laudă. Amin!”.
Și toate astea, împlinitu-s-au! Căci și focul a pustiit satul, apa a mânat și distrus din temelie vatra lui, și oricât au umblat prin pădurile dimprejur după lemn trainic de casă – renumitul stejar – nici urmă și sămânță de vreunul.
Și blestemul nu s-ar fi oprit poate aici, dacă înainte de anul 1989, preotul EMIL MAN cunoscând legenda, nu ar fi început construirea unui nou lăcaș de cult, aici pe vechea temelie a mănăstirii, probabil pentru a preîntâmpina un nou dezastru, ori o nouă distrugere de sat.
Așa se face că din acest moment, spre bucurie și mândrie, se ridică, lângă vrednica de laudă mănăstire, Rohia, la nici 13 kilometri de orașul Târgul Lăpuș, frumoasa mănăstire Rohița – două mănăstiri surori – una într-o parte a Lăpușului iar alta într-alta, străjuind văzduhul cu lumina harului, chemând credincioșii din cele patru zări la închinare și rugăciune, ocrotind, și una și alta, locuitorii acestui legendar ținut, acoperind cu darul dumnezeiesc trecătorii și binecuvântând pe toți cei care cu frică și cu teamă de Dumnezeu le trec pragul, pentru a poposi, fie și pentru câteva clipe, în acest colț de Rai.
Mănăstirea Rohița – a fost reînființată în anul 1985 de către preotul din satul Boiereni, Emil MAN, și are ca hram pe cel al ,,Sfinților Apostoli Petru și Pavel”. Aparținătoare satului Boiereni, Mănăstirea Rohița, are și ,,Hramul Acoperământul Maicii Domnului”, care este sărbătorit pe data de 1 octombrie, în fiecare an. Construirea noii mănăstiri s-a făcut pe 
vechea temelie ce a fost arsă și distrusă de flăcări, iar pe o piatră, expusă pentru a putea fi citită de orice credincios, stă următoarea inscripție, datată 1904: ,,Rogă-te și lucră”. Piatra inscripționată a fost pusă și sfințită de către părintele Ilie BUD cu gândul ca blestemul satului să fie stins ori înlăturat, iar terenul pe care se află acum sfânta mănăstire de la Rohița, a fost donat de un creștin, om de vi?ă ațeasă și cu mare credință în Dumnezeu.
În anul 1990, Rohița, devine schit mănăstiresc, aparținător, mănăstirii, surori și vecine, Rohia, iar din 1993 locuiesc, aici, patru călugări, cu chemare, dar și har dumnezeiesc, tocmai pentru ca această casă a lui Dumnezeu să nu mai fie goală. În sarcina celor patru preoți-călugări, cade grija mănăstirii – pentru a continua lucrarea lui Dumnezeu, pentru a munci ori supraveghea lucrările de construcție, pentru a întâmpina pelerinul ori credinciosul ce se abate pe-acest meleag, și mai presus de toate acestea, pentru a chema la rugăciune și închinare pe credincioșii celor patru zări.
Munca acestora, nu le-a fost în zadar, iar rugăciunea ridicată spre Mântuitor și ajutorul cerut dreptului Dumnezeu, nu s-a lăsat mult așteptat, astfel că în anul 1994, schitul Rohița, devine Mănăstirea Rohița – o mănăstire de sine stătătoare – iar un an mai târziu, în 1995, deja se pictează paraclisul. Toate astea au fost posibile numai prin munca și jertfelnicia celor cu chemare. Harnici și isteți, iscusiți și vrednici, mereu rugători și cu frică de Dumnezeu, călugării mănăstirii au ostenit întru toate. Să nu-i uităm, deopotrivă, pe credincioșii satului Boiereni, dar și pe alții din zonele vecine care-au dorit ca această lucrare 
să aibă împlinire, dăruind ori donând, în numele Domnului, din puținul lor, sume de bani ori alte lucruri bineplăcute Creatorului Suprem.
Aici, la Mănăstirea Rohița, în luna iulie, ultima decadă a acesteia, are loc o tabără de pictură pe lemn și sticlă, la care participă, alături de pictorii noștri, pictori din județele vecine, și nu numai (Cluj, Satu Mare, Sălaj, Bistrița Năsăud), iar întreaga activitate este condusă și coordonată de Sorin ALBU, iconograf, doctorand al Universității de Artă și Design, Cluj-Napoca, ajunsă în acest an binecuvântat de Dumnezeu, la ediția cu numărul XIII.
Aici, la Rohița, se desfășoară o școală de iconografie bizantină a Grupului ,,Sfântul Ioan Damaschin”. Tot aici, la Mănăstirea Rohița, în cadrul acestei tabere de pictură pe lemn și sticlă, sunt găzduite, preț de câteva ore, ,,Zilele monahului Nicolae Steinhardt”, pentru aceasta organizându-se expoziții de pictură, simpozioane literare sau slujbe de pomenire, parastasuri în memoria celui care a fost ,,monahul Nicolae Delarohia”.
De fapt,aici, la Rohița, raiul este pe pământ. Aici, la Rohița, nimic din ceea ce este plăcut lui Dumnezeu nu rămâne fără a fi răsplătit. Aici, la Rohița, am găsit ce căutam de atâta vreme.
Aici, la Rohița, de-adevăratelea, m-am întâlnit cu Dumnezeu. Aici, la Rohița, blestemul a fost învins și înlăturat. Aici, la Rohița, nu vor mai fi rostite niciodată blesteme sau afurisenii, tocmai pentru a nu fi împlinite. Aici, la Rohița, binecuvântarea lui Dumnezeu, și darul Lui cel prea sfânt, te fac să uiți de Satan ori de ispita pământească. Aici, la Rohița, cenușa a fost transformată în credință, scrumul a fost șters și împrăștiat de vânt.
Aici, la Rohița, totul a renăscut din basm și legendă.
Lasă un răspuns