„Am defectul – poate defect, pentru mine un abis de suferinţă – de a nu lăsa nimănui veşmântul său strălucitor, fie acesta rege sau împărat”. (Georges Rouault, Amintiri intime, 1927)
„… preşedinte, şef de stat sau de guvern, politician, bancher, militar, în general pesonaje cărora nu le place să creadă că hotăresc soarta omenirii”. Am completat enumerarea lui Rouault din perspectiva anului 2011, în numele unui martor iniţiat al spectacolului uman, ce se ascunde sub masca înţeleptului Gilles. Da, paiaţa, bufonul, clownul preromanticului Watteau, comentator atent şi tăcut al veselei pastorale de la începutul unui veac ce avea să se încheie tragic. Personaj pe care, cred – de fapt, sunt sigur , că l-am regăsit după vreo 300 de ani sub identitatea lui Ştefan Popa, zis şi Popa ’s.
Cine este acest alter ego al nemuritorului Gilles? Citez: „Cel mai rapid desenator din lume” (aşa este, 131 de portrete-şarjă în doar 60 de minute), „Regele caricaturii” („Veşnic tânăr şi ferice”, ar spune poetul), „Bombardierul genului” (oho, eu aş spune că este avionul-spion care survolează carnavalul omenirii), „Mai rapid decât propria sa umbră” (de consultat Chamisso, la prima ocazie), „Un Daumier român al secolului XX” (de ce Daumier? este chiar românul Popa), „Stahanov al caricaturii” (ce memorie perversă, domnule, ce memorie…), „Omul mai rapid cu patru secunde decât calculatorul” (erată: bietul obiect este mai lent decât omul) etc.
Adjective, superlative, apelative, elogii, complimente, comparaţii, metafore, aluzii livreşti – Nostradamus, La Bruyere, Balzac, Shakespeare sunt convocaţi lejer la acest festin festiv -, toate provenind de la personalităţi din varii domenii, conturează imaginea publică, de consum, a pantagruelicului Popa’s. Cel care trebuie să suporte zâmbind dulcea dar amăgitoarea povară a notorietăţii – ce e drept, pe merit dobândită -, obligat să-şi ducă existenţa publică sub semnul exclamării. Ca o nesfârşită sărbătoare „în cea mai bună dintre lumile posibile”. Doar că în spatele măştii sociale se desfăşoară adevărata existenţă a
omului şi artistului, controlată de inclementul semn al întrebării: „?”. Cine sunt eu, de fapt? – „A great Joker at the Universe”, şopteşte consolator James Joyce -, ce caut eu în toată această veselă entropie de figuri, fizionomii, grimase, biografii, măşti făcute să ascundă – sau, pentru unii, să dezvăluie – caractere? De ce trebuie tocmai eu să fiu observatorul, judecătorul şi cronicarul acestui carnaval? Sunt întrebările ce se citesc pe faţa etrnului Gilles, acum ca şi în urmă cu aproape trei secole, pe faţa celui care, numit Ştefan Popa, se desparte undeva, în substanţa eului inalienabil, de Popa’s, dublura sa.
Vorbim, oare, despre două identităţi, despre o fiinţă duală? Desigur, aşa cum am putea vorbi despre oricare dintre noi. Căci avem o personalitate globalizată, ilustrată de pseudonimul Poap’s şi de preocuparea pentru genul cartoon – termen mai mult comod decât exact – şi care îl plasează în actualitatea culturii citadine „de consum”. Accesbilă, proteică, dezinhibată, generos democratică, această variantă produce o mulţime de genuri, specii şi subspecii. Acceptate rapid, ele se impun şi proliferează după un mecanism atipic, reclamând o nouă abordare şi o nouă estetică. În acest teritoriu, vast şi acaparator, Popa’s se deplasează firesc şi cu excelenţa recunoscută.
Apoi – sau poate în primul rând – există un Ştefan Popa racordat organic la sensul consacrat al termenului de caricatură, acreditat oficial prin ereditatea sa expresivă încă din secolul aşl XVI-lea. Citez: „Şi se pricepe la glume nu numai cu vorba, ci şi cu desene hazlii, multe făcute cu pana. Aşa s-au născut portretele comice sau caricaturile, cum se spunea pe atunci figurilor sau trupurilor exagerate în desen, după cusururile naturale ale fiecăruia”. Se spunea „pe atunci” caricatură, se spune şi acum, deşi, pentru eruditul Giovanni Pietro Bellori termenul părea deja anacronic în 1672, când îşi publică „Vieţile…”. Iar glumneţul care făcea „desene hazlii” – doar hazlii? -, legiferând o străveche şi durabilă specie, se 
numea Annibale Carracci, pictor bolognez, fondatorul celebrei Accademia degli Incamminati. „Portretele comice” despre care ne vorbeşte Belori sunt în realitate studii atente de anatomie facială şi psihologie umană. Intuitiv, Carracci furnizează argumente pentru fiziognomonia lui Lavater, graţios definită drept „arta de a citi caracterele cu ajutorul trăsăturilor feţei”. Aşa şi este, doar că pentru autorul incursiunii în psihologia măştii, această artă poate deveni „un abis de suferinţă”. Martor ne poate fi şi Ştefan Popa, cel care îşi ascunde neliniştile, surprizele, întrebările, revelaţiile, tristeţile şi deziluziile – dacă mai nutreşte iluzii – sub masca ludicului Popa’s.
Adică a personajului generos şi notoriu, înclinat spre umor concesiv, în realitate supus tiraniei ochiului analitic necruţător. Incontestabil, artistul este autorul şi posesorul celei mai impresionante colecţii de măşti, unicate sau de serie. Noi, invitaţii inocenţi – şi nu tocmai – privim relaxaţi colecţia şi ne trezim zâmbind, amuzaţi şi încântaţi că recunoaştem personajele: „Uite-l pe cutare, ăsta e ăla, vai ce seamănă, hai că e caraghios (se admit şi 
comic, haios, mişto, cool etc)”. Doar că, la o atentă evaluare – percepţie, identificare, discriminare, analiză -, un arc rebel ţăşnit din fotoliul luidc începe să ne sâcâie. Măştile, nefinisate, fixate de mântuială, crăpate, găurite, lasă descoperite porţiuni din fizionomia reală, deconspiră acel alter ego secret şi incomod, clasificat la „strict secret, a nu se deschide nici după moarte”. 
Acuitatea privirii lui Ştefan Popa surprinde marile sau micile fisuri şi le explorează. Un zâmbet fals, strâmb sau sălciu, un ochi rău mijindu-se hoţeşte, un rictus scăpat de sub control, o cută agresivă, un inocent aer tâmp, o măreaţă şi stupidă egolatrie sunt fixate necruţător, ca nişte semnale de alarmă într-un carnaval zgomotos şi triumfalist.
Dacă virtuozitatea personajului Popa’s impresionează spontan, faptul se datoreză subtilei alchimii provenite din ratorta personajului Ştefan Popa. O privire capabilă să depisteze, să reţină şi să consemneze instantaneu caleidoscopul lumii reale, capacitatea de a redacta simultan imaginea mentală pentru a o transcrie, decisă şi completă, cu ajutorul ductului rapid, cam asta ar fi reţeta sumară a secretului Ştefan Popa. Cu un adaos de atitudine lucidă şi de propensiune spre efectul pictural al culorii. Adjutativ menit „să placă publicului”, cum ar spune austerul Alain, în realitate contribuind la temperatura psihologică a imaginii, intervenţiile cromatice mă fac să-mi extind pariul critic dincolo de teritoriul spărgătorului de măşti. Care, vai lui, devine şi el o paiaţă, un Gillles spectator şi comentator în spectacolul de pe marea scenă a lumii.
Şi iată-ne revenind la iluminatul Rouault pentru a bracona prin ale sale Amintiri intime: „Atunci am văzut limpede că paiaţa eram eu, eram noi toţi… aproape noi toţi”. Esenţial, cel puţin pentru unii dintre noi, este să acceptăm acest lucru. Sau măcar să medităm la el. 
Ştefan Popa-Popa’s o face, trage el o concluzie şi lansându-se în utopia încercării de a demola duplicităţi. Doar că, vorba lui Jean Starobinscki: „Atunci când ordinea socială se dizolvă, clownul părăseşte scena şi coboară în stradă: este fiecare dintre noi”. Sau, de ce nu, urcă în „desenele hazlii” ale optimistului Popa’s.
Lasă un răspuns