Mojiciile celor fără de pingele

Vorba e: dar de ce să murim noi? Să moară ei! După ce ne-au luat bogăţiile, ne-au sărăcit, ne-au umilit, ne-au aplicat politici financiar-fiscale experimentale, acum să vină să ne mai şi spună că e posibil să dăm oricum colţul?! Ca ţară… Parcă e prea de tot. Poate că sunt mulţi care ar vrea să ne vadă la loc de odihnă pe vecie. Poate chiar şi FMI, în numele căruia vorbeşte şi Jeffrey Franks. Că, să o zicem pe-a dreaptă, dacă bolnavul îşi dă obstecul sfârşit, de ţară, înainte de finalizarea tratamentului, nimeni nu mai poate spune că reţeta aplicată nu a fost bună.

Dar măcar instituţia ar trebui să o spună în mod oficial. Nu aşa, de după cireş. Că moare Europa, că murim şi noi, adică noi cei dintâi, că oricum, vorba unui mare economist, oricum murim cândva. Să ne-o spună prin oricine altcineva. Dar nu din gâtlejul cât un rât al lui Jeffrey. Care, acum câteva luni, se jura că am ieşit din criză. Că s-a românizat şi el şi face la rându-i declaraţii „politice”, inclusiv pentru sprijin politic. Să de-a oricine altcineva această veste. Că dacă tot „murim”, măcar să o facem cu demnitate, nu cu şoriciul la căpătâi.

De fapt, cât o să mai suportăm astfel de mojicii? Ale lui Franks, ale unchiului lui cel mare, licuriciul Sam? Cât o să mai acceptăm asemenea batjocuri?

Deja mult prea des ni se vorbeşte despre „moartea” iminentă a României? Deja mult prea des ni se vorbeşte despre dispariţia noastră. Ca neam. Şi nu la figurat, nu în vorbe de paie. Sunt mult prea mulţi care ne-o doresc, suntem conştienţi, dar suntem şi inconştienţi când noi ascultăm tăcuşi, cu „înţelepciune” mioritică.

Franks a venit dară să ne spună că e posibil să murim. De aia a bătut el atâta drum. Dar nu o să murim, dacă facem ceea ce trebuie. Adică, probabil, dacă o să dăm fără întrebări şi ceea a mai rămas neamanetat din ţară. Dar să le dăm noi, cu mâna noastră, fie ea şi cadaverică. Că direct de la mort nu e bine să iei. Aduce ghinion.

Şi nu este câtuşi de întâmplătoare declaraţia lui Franks. Nu poate fi de vreme ce ne avertizează abia acum că e posibil să „murim”. Nu ne-a spus-o înainte să dăm totul de prin ţară, nu înainte de a fi îndesat prin buzunarele altora ce se mai găsea şi prin ultimele cotloane. Nu înaiante de a ne vinde destinul.

Şi nu pot fi întâmplătoare aceste vorbe şi pentru faptul că ele vin doar la câteva zile după ce ONU s-a arătat la rându-i „îngrijorat” de soarta noastră. De fapt, dând ca certă tot moartea noastră. Dispariţia României, e drept peste câteva decenii, din cauze „naturale” neprielnice: evoluţia demografică în contextul unei natalităţii tot mai mici.

Şi atunci, ce a zis Jeffrey Franks? Dar de să mai aştepte atât, nu? Iar noi stăm şi ascultăm smeriţi.

Şi este umilitor. Nu faţă de noi, cei ce ne-am pierdut oricum demnitatea, ci faţă de înaintaşii noştri. Faţă de Istoria noastră. Căci, dacă acum câteva secole un emisar cu pingelele dezlipite ar fi îndrănit să vină în faţa voievodului cu asemenea vorbe, capul i-ar fi fost tăiat cu mult înainte să-şi termine „profeţiile”. Dacă ar fi făcut astfel de imprudenţe un „trimis” chiar şi mai încoace în timp, pe vremea lui Antonescu (Mareşalul, nu păpuşarul din fulare galbene de azi al liberalilor) ori în regimul lui Ceauşeşcu, asemenea vorbe nu ar fi scăpat nepedepsite.

Cei de dinaintea noastră, însă, au fost eroi… Au dat dovadă de Demnitate, Crez şi conştiinţă naţională. Iar noi nu suntem decât nişte epigoni. Şi nu ne supărăm când ne scuipă în obraz naţiile Europei…

Oricum, să-şi fie ruşine Jeffrey Franks! Să vii la noi în casă să ne baţi clopotul în dungă, nu se face! Chiar aşa, să ne doreşti pingelele din picioare înainte de a ne fi răcit de-a binelea? Ar trebui dară să fii mai grijuliu cu astfel de predicţii. Că pe la noi se cam merge pe la biserică. Şi nu doar pentru a pune mâna pe raclele cu moaşte. Zău, aşa!

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*