Tezaure aparținând patrimoniului Națiunii Române înstrăinate în muzee din Austria și Ungaria

Poporul român, încă din antichitatea îndepărtată a avut înclinaţia pentru a-şi orna casa în care-şi trăia cea mai mare parte a vieţii sale, în special în anotimpul friguros, cît şi îmbrăcămintea, iar femeile românce să-şi împodobească iile şi catrinţele cu cît mai multe modele colorate. Faptul că româncele, încă din străvechime purtau podoabe, este descoperirea unei amulete-pandantiv din cortex, la Mitoc (Botoşani), veche de acum 26.000 de ani, cea mai veche din Europa. Cu timpul, în special în perioada neoliticului, civilizaţia poporului nostru străluceşte prin splendidele vase multiforme din ceramică, cu modele colorate, specifice Culturilor Cucuteni, Vădastra, Petreşti, Boian, Cernavoda pentru a nu cita decît cîteva.

Se cunoaşte faptul că Traian, cucerind Dacia – doar o şeptime din teritoriul pe care-l deţineau strămoşii noştri – a transportat la Roma pe lîngă cei 50.000 de sclavi, vite, care întregi cu grâne, sute de statui şi busturi din marmură – care ornează astăzi muzeele şi grădinile din Italia – cît şi tezaurul regilor strămoşilor noştri format din vase, arme, scuturi şi podoabe din aur şi argint etc., însumând 3,31 tone de argint şi 1,65 tone de aur.Dacă metalul preţios a fost topit şi a servit la redresarea finanţelor Imperiului roman – tezaurul jefuit, transformat în monede se prescriu după un anumit timp – cel puţin statuile, făcînd parte din patrimoniul naţional al poporului nostru ar trebui să ne fie restituite de drept.

Alte tezaure care ne aparţin de drept, sînt cele care strălucesc în muzeele din Viena şi Budapesta. Pentru lămurirea cititorului, cum au ajuns în posesia austriecilor şi ungurilor, va trebui să facem mică o incursiune în istorie.

Voievodatul Transilvaniei a existat independent faţă de regatul Ungariei şi, doar începînd din sec. XIV-XV va fi constrâns la raporturi de suzeranitate cu Regaltatea ungară, raporturi care au durat până în anul 1526 când, după înfrângerea ungurilor la Mohaci de către otomani, Ungaria devine provincie otomană (paşalâc), iar Voievodatul Transilvaniei devine autonom, tot cum era şi înainte, însă sub suzeranitate otomană, plătind un tribut, ca şi cele două Principate româneşti.

Din păcate, istoriografia română actuală, inspirându-se din Cronica pictată de la Viena, cum de altfel şi Larousse, consemnează că din sec. al XI-lea, Transilvania a aparţinut regatului maghiar! Această aşa-zisă „Cronică”,mistifică adevărul istoric. De curând a fost descifrată o lucrare Codex Rahonczi, de către cercetătoarea româncă Viorica Enăciuc, în care se scrie că ungurii au dus lupte îndîrjite cu oştile conduse de voievozi ai Transilvaniei în sec. al XII-lea – 45 de bătălii – şi că după acestea, deabea aproape de Arad, la Inău, au putut stabili graniţa lor cu românii transilvăneni. Nu vă vom încărca memoria şi cu alte documente care infirmă apartenenţa Transilvaniei la regatul Ungariei pînă în anul 1867.

Abia în anul 1699, urmare a victoriei Austriei în războiul contra Imperiului otoman, prin pacea de la Karlowitz, Ungaria este anexată Imperiului Habsburgic iar Transilvania devine provincie autonomă în cadrul acestui imperiu.

Austriecii au întreprins săpături arheologice în Munţii Oraştiei, cît şi elaborarea unor legi stricte în privinţa decoperirilor arheologice de către persoane particulare. Nu cunoaştem valoarea monedelor descoperite în cadrul săpăturilor efectuate de către austrieci, nici a exploatărilor miniere, ci numai decoperirile făcute de particulari şi care au fost achiziţionate de către Statul austriac şi depuse în Muzeul din Viena.

În anul 1867, cu ocazia încoronării împăratului Franz Josef, ungurii au reuşit să obţină prin alegeri frauduloase în Dieta transilvană anexarea Transilvaniei în cadrul regatului maghiar. Din acest moment a început o campanie acerbă de maghiarizare forţată a învăţământului în şcoli, a maghiarizării numelor de persoane, a denumirilor de localităţi, operaţie care n-a putut fi înfăptuită în perioada în care Transilvania a fost provincie autonomă.

Datorită acestor ocupări temporare a teritoriilor româneşti, s-au putut înfăptui aceste acaparări de tezaure ale strămoşilor noştri care, ne fiind confecţionate de către ocupanţii vremelnici al teritoriilor patriei noastre, aparţin de drept, patrimoniului naţional al românilor.

În continuare, vă vom expune ce cuprind aceste tezaure româneşti din Kunsthistorisches Muzeum din Viena şi Muzeul din Budapesta. În ce priveşte tezaurele din Viena, m-am inspirat din articolul scris de Aurora Peţan, care a vizitat şi luat imagini din acest muzeu.

Am parcurs de nenumărate ori articolul, plin de sensibilitate şi iubire pentru tot ce au creat strămoşii noştri, transpunîndu-ne în lumea basmelor, cu prinţi şi zîne purtători de odăjdii strălucitoare. Pînă şi în nopţile de insomnii, spiritele strămoşilor din cealaltă lume, mă dojeneau şi nu-mi lăsau nopţile liniştite, îndemnându-ne să aducem la cunoştinţa întregii românimi, dojana lor, pentru a-şi găsi liniştea, că nu cerem străinilor repatrierea tezaurelor în patria lor de obîrşie. Ne dojeneau şi ne implorau – parcă simţeam lacrimile lor mîngăindu-ne obrazul – cum de stăm cu braţele încrucişate, admirându-le în muzee departe de locul unde au fost făurite, şi nu cerem repatrierea lor.

Şi acum, vă vom descrie succint, din ce piese se compun tezaurele din muzeele din Viena şi Budapesta.

Tezaurul de la Sânnicolaul Mare

Tezaurul este alcătuit din şapte ulcioare, ornamentate cu figuri florale, mitologice şi geometrice, şapte vase joase – două farfurii mari, două mici, două patere şi un platou oval – , un bol cu o lucrătură extrem de sofisticată, trei pocale, dintre care două cu cap de taur răsucit, privind înapoi şi sprijinite pe trei picioare, iar un al treilea, în formă de scoică (nautilus), două potire, două căni şi un corn în formă de pîlnie. Majoritatea au inscripţii: în greacă, în limbi locale, dar cu alfabet grecesc, încă nedescifrate satisfăcător, în semne cu aspect de rune, deasemenea nedescifrate satisfăcător. În inscripţia de pe vasul nr. 21 apar „jupânii” (scris zoapan) Boilă (Boilă sau Builă) şi Butaul, considerate de unii cercetători nume româneşti. Datarea s-a facut între secolele al VI-lea şi al IX-lea d.Hr. Tezaurul cîntăreşte aproape 10 kg. este din aur pur de 20-22 karate, conţine 23 de piese şi este apreciat între primele 10 cele mai spectaculoase tezaure descoperite vreodată, alături de cel de la Pietroasele şi în campania aleasă a tezaurului lui Tutancamon sau a celui tracic de la Panaghiuriste (Bulgaria).

Tezaurul a fost expus de doua ori la Budapesta, în 1884 şi 2002. În România niciodată n-a fost expusă. La cererea Muzeului Banatului pentru realizarea unor copii, muzeul din Viena a refuzat, pe motivul că se pot deteriora! Au existat două serii de copii efectuate prin galvano-plastie, una la Szeged care există şi astăzi şi una la Muzeul Banatului. Cea de la noi a fost rechiziţionată în anul 1949, de către o comisie militară sârbă, după care nu se mai ştie nimic de ea!

Tezaurul de la Şimleul Silvaniei

Acest tezaur datat între secolele IV-V, se presupune ca ar fi fost al unui prinţ gepid, care l-a îngropat în două părţi, la o distanţă de cîţiva metri. Menţionăm faptul ca gepizii erau de aceeaşi gintă cu noi românii. Prima parte a fost descoperită în anul 1797 şi a ajuns la Viena, iar a doua parte găsită în anul 1889 – când Transilvania era anexată regatului maghiar – a ajuns la Budapesta. Amândouă tezaurele fac parte din patrimoniul naţional al poporului român şi îşi au locul în Muzeele româneşti, fie al Banatului fie al celui central din Bucureşti. Menţionăm faptul că în anul 1999, cele două muzee, din Viena şi din Budapesta au organizat o expoziţie comună în care a fost expus întregul tezaur. În total, tezaurul cuprinde 73 de obiecte de aur şi argint, cântărind cam opt kilograme.

Din primul tezaur de la Viena, fac parte 24 de inele de aur, cu un diametru prea mare pentru a fi purtate pe deget! Apoi, 17 medalioane de aur, cu figuri de împăraţi romani din secolul al IV-lea (dintre care trei sînt pierdute), un fragment de brăţară, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandantiv în formă umană şi unul rotund, încrustat cu pietre semipreţioase.

Obiectul cel mai preţios îl reprezintă o salbă cu 52 de pandantive-amulete, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept şi peste spate, prinsă în mijloc, de o parte şi de alta, cu două inele. Podoaba principală, care cădea pe mijlocul pieptului, consta dintr-o mărgea mare, de cristal fumuriu, străjuită de doi lei de aur, aşezaţi faţă în faţă. Cel mai important pandantiv e reprezentat de un bărbat într-o barcă, aflat chiar lângă mărgeaua de cristal. Celelalte pandantive înfăţişează unelte şi arme miniaturale, separate la anumite intervale de frunze de aur. Se crede că acest minunat lanţ avea rol de amuletă protejându-l pe purtător sau purtătoare.

Tezaurul de la Budapesta, partea doua a tezaurului de la Şimleul Silvaniei

Acest tezaur conţinea zece perechi de fibule din aur şi pietre preţioase, trei vase incrustate cu pietre preţioase, o fibulă din onix şi un inel de logodnă. Fibulele au o lucrătură magnifică, iar piesa cu onix este unicat pentru vremea respectivă.

Revenind la tezaurele de la Viena, în vitrinele de lângă cele două mari tezaure descrise mai înainte, se mai pot vedea superbe fibule digitale din argint aurit, ornamente cu spirale, descoperite la Şeuca Mică şi în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum şi catarame măiestrit lucrate, de aceeaşi provenienţă, datate în a doua jumătate a secolului al V-lea.

O altă sală mică în care o etichetă indică „Dakischer Silberschmuck” se găseşte o vitrină lungă, ce nu poate fi cuprinsă dintr-o singură privire, care străluceşte de odoare „dacice” – după denumirea dată de romani strămoşilor noştri – de argint şi argint aurit, toate situate între secolul al II-lea î.Hr. şi secolul I după. Menţionăm faptul că în muzeul din Viena, toate indicaţiile sînt date numai în „deutsche sprache”! La intrare în încăpere tronează placuţa de la Cioara. Obiectele înşirate provin din mai multe localităţi: un colan frumos răsucit, de la Moroda (Arad), alte două, mai mari, descoperite la Marca (Sălaj), un lanţ din inele duble, cu un pandantiv rotund, de care atîrnă nouă piese ascuţite de argint, descoperit la Someşu Cald (Cluj)… În mijlocul vitrinei celei lungi tronează o brăţară dacică (românească n.n.) din argint aurit, cu şapte spire, descoperită la Orăştie, aidoma celor de aur recuperate recent. Brăţara de la Viena poartă patina celor două milenii petrecute în pământ, luciul său este inegal, umbrit din loc în loc de pete şi zgîrieturi. Tot aici se regăsește și tezaurul de la Sălişte (jud. Alba), cunoscut şi sub numele de „Tezaurul de la Cioara”. Acest tezaur a conţinut 64 de piese de argint, astăzi sînt expuse doar 31! În alcătuirea tezaurului intră o piesă-unicat în formă de corn, trei inele spiralate, patru brăţari simple, din bară de argint, o pereche de fibule cu scut romboidal, două colane subţiri, din fire răsucite de argint şi cu închizătoare, un fragment dintr-un colan meşteşugit împletit din patru sîrme de argint, mai multe pandantive de la un colier pierdut şi, elementul cel mai valoros, o plăcuţă de argint aurit cu nişte figuri executate prin batere, în relief (au repoussé). Toate aceste tezaure, păreau autoarei reportajului, aidoma comorilor împărăteşti din poveşti.

Menţionăm faptul că pentru tezaurele de la Sânnicolaul Mare se atribuie că sînt de factură germanică şi română: cele din primul tezaur (de la Viena) mai mult de inspiraţie română, iar cele de la Budapesta mai mult germanice (gepide). Când se specifică că tezaure găsite pe teritoriul patriei noastre ar fi de la nişte popoare războinice migratoare, nu vedem plauzibile aceste afirmaţii. Creatorii de artă au fost popoare sedentare, şi nu cei care-şi căutau să se stabilească în alte zone, oferind protecţie militară popoarelor sedentare. Şi apoi, pentru cei care nu cunosc adevărul istoric, gepizii sînt de aceeaşi obîrşie cu noi românii. Aur şi argint nu s-a găsit decît în Balcani şi la noi în România.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*