Arhiva zilnică: 11 octombrie 2011

Istoria în mers: Strâmtoarea Ormuz

Data: 30 aprilie 2026 by Tiberiu Tudor

Blocada iraniană ̶ închiderea strâmtorii

Răspunsul Iranului la atacul devastator al forțelor americano-israeliene din dimineața zilei de 28 februarie 2026 (operațiunea „Epic Fury”) a fost instantaneu: un val de rachete și drone asupra unor obiective militare și strategice israeliene și asupra bazelor americane din regiune, precum și închiderea strâmtorii Ormuz. Operațiunea a fost denumită de iranieni „Adevărata Promisiune ̶ 4″ (fiind al patrulea răspuns de acest tip la diversele atacuri israeliene). Închiderea strâmtorii a fost o lovitură surprinzătoare atât pentru administrația de la Washington, cât și pentru oficialii israelieni. Pentagonul și Consiliul Național de Securitate al SUA au considerat posibilitatea ca Iranul să închidă strâmtoarea un „subiect secundar” și au apreciat o asemenea operațiune ca improbabilă întrucât „ar fi un act de sinucidere economică a Iranului”. Ulterior, în cadrul audierilor din comisiile de apărare ale Congresului Statelor Unite, mai mulți analiști au confirmat că avertismentele serviciilor de informații navale (ONI) despre posibilitatea unui „răspuns asimetric total” al Iranului au fost ignorate de liderii politici care au aprobat atacul din 28 februarie. Strâmtoarea Ormuz (Hormuz) este mărginită pe malul iranian de un lanț muntos (Zagros), abrupt, o barieră naturală plină de peșteri și labirinturi naturale, la care iranienii au adăugat rețele de tuneluri militare, pe care oficialii le numesc „orașele rachetă”, adăpostind rachete anti-navă, baterii de coastă, drone, șalupe înarmate cu rachete și mine pentru atacuri rapide, în roi. O asemenea configurație este nedetectabilă din satelit și impenetrabilă la bombele Bunker Buster folosite din plin și eficient de aviația israeliană în centrul Teheranului, în atacul de la 28 februarie. Conducerea operațiunilor iraniene din strâmtoarea Ormuz este exercitată de Marina Corpului Gărzilor Revoluției Islamice (IRGC-N). Spre deosebire de armata regulată, IRGC este o structură militară profund ideologizată, inclusiv în cultul martiriului. Este considerată coloana vertebrală a regimului islamic și răspunde direct în fața Liderului Suprem. IRCG a declarat oficial închiderea strâmtorii la 2 martie.

Ultimatumurile lui Donald Trump

Liniile de forță ale istoriei acestei perioade vor fi devoalate, ca de obicei, peste două – trei decenii, când o parte din documentele esențiale va fi desecretizată. Deocamdată se știe că la 11 februarie a avut loc în Sala de Criză (Situation Room) ̶ o zonă ultra-securizată și dotată a Casei Albe, în care are acces numai vârful conducerii Statelor Unite ̶ o întâlnire la vârf, la care a participat și premierul israelian Benjamin Netanyahu. În pofida rezervelor exprimate de șefii diverselor Departamente, acesta a reușit să-l convingă pe președintele Donald Trump de oportunitatea momentului atacării și decapitării conducerii Iranului, a schimbării de regim politic și a anihilării potențialului nuclear iranian. Atacarea bazelor militare americane din regiune a fost un risc asumat, dar schimbarea de regim politic nu s-a produs, iar Iranul a apăsat butonul de comandă al unei arme cu efect neprevăzut: închiderea strâmtorii prin care se desfășoară o cincime din tranzitul maritim mondial de petrol. La 5 martie IRGC a instituit blocajul selectiv: pentru Statele Unite, Israel și aliații occidentali. Navelor țărilor considerate neutre sau prietene (în special China, principalul cumpărător de petrol iranian) li s-a permis tranzitul. Prețul barilului de petrol a explodat, bulversând întreaga economie mondială. Președintele Trump a realizat cu întârziere ce Cutie a Pandorei a deschis și a recționat într-o manieră ultimativă. La 21 martie a dat un prim ultimatum, de 48 de ore, Iranului, cerând redeschiderea completă a strâmtorii, și amenințând cu distrugerea, în caz contrar, a centralelor electrice și a podurilor iraniene. La 23 martie a prelungit termenul cu 5 zile, invocând „discuții productive” cu oficialii iranieni, deși Teheranul a negat public existența negocierilor la acel moment. La 26 martie termenul a fost din nou amânat, cu încă 10 zile, stabilind data limită pentru 6 aprilie. Trump a declarat că a făcut „ o pauză” la cererea guvernului iranian. Aceste amânări au fost urmate de un al patrulea ultimatum, în dimineața zilei de 7 aprilie, în care a ridicat nivelul amenințării: „O întreagă civilizație va muri în această seară, pentru a nu mai fi adusă niciodată înapoi. Nu vreau să se întâmple asta, dar probabil se va întâmpla.” Această frază a stârnit critici dure la nivel internațional, fiind condamnată, printre alții, de către Papa Leon al XIV-lea și de Secretarul General al ONU, António Guterres.

Iranul a răspuns cu scuturi umane simbolice de mii de oameni în jurul unor centrale electrice și pe câteva poduri emblematice, precum și cu amenințarea că va ataca la fel infrastructura civilă din statele din jur în care americanii au baze militare. În aceeași seară, de 7 aprilie, cu puțin timp înainte de expirarea termenului limită, Trump a anunțat suspendarea atacurilor și stabilirea unui armistițiu de două săptămâni, mediat de Pakistan.

Toate ultimatumurile nu au fost transmise prin canale diplomatice formale sau prin documente oficiale de tipul „Executive Orders”, ci au fost lansate prin postări pe Truth Social, platforma proprie a lui Donald Trump, ceea ce i-a permis revenirea cu versatilitate asupra lor, argumentând că „negociază în timp real”. Acest stil de comandă a generat o tensiune între Casa Albă și conducerea militară. Reacția Pentagonului a fost un amestec de conformare logistică, frustrare instituțională și măsuri de siguranță pentru a preveni un război accidental. De fiecare dată când Trump posta un nou ultimatum sau o amenințare, Pentagonul trebuia să pună forțele în stare de alertă maximă (DEFCON 2, în anumite momente), chiar dacă nu primise încă un ordin formal prin lanțul de comandă securizat. Unii observatori consideră că imprevizibilitatea lui Trump este o metodă calculată de a forța tabăra adversă să facă greșeli sau să cedeze de teamă. Alții consideră că Trump s-a blocat singur într-o retorică din care nu mai poate ieși fără a părea slab, că este „prizonierul propriei hiperbole” (Jon Alterman, expert american în problemele Orientului Mijlociu).

După cum s-a mediatizat pe larg, aliații NATO s-au distanțat de la bun început de abordarea Statelor Unite – Israel în privința războiului cu Iranul. Spania, Italia și Germania au refuzat solicitarea explicită a președintelui Trump de a trimite nave de luptă pentru a debloca în forță strâmtoarea Ormuz. Ministrul Apărării al Germaniei, Boris Pistorius, a respins categoric apelul, în termenii: „Acesta nu este războiul nostru, nu noi l-am început”. Cancelarul Friedrich Merz ̶ poate cel mai fervent susținător al continuării războiului din Ucraina ̶ a respins categoric apelul, argumentând că Germania nu are mandat din partea ONU, UE sau NATO pentru o astfel de intervenție și adăugând: „Germania nu face parte din acest război și nu dorim să devenim parte din el.” Au fost larg mediatizate și reacțiile de iritare ale președintelui Trump la acest refuz, inclusiv punerea în discuție a viitorului Alianței.

Eșecul negocierilor de la Islamabad. Blocada americană.

La 13 aprilie au avut loc în capitala Pakistanului primele negocieri directe, la nivel înalt, între delegația americană, condusă de vicepreședintele J. D. Vance și cea iraniană, condusă de președintele Parlamentului iranian, Mohammad Ghalibaf. Deși concepute ca „negocieri cruciale”, care au deplasat la Islamabad delegații de peste 70 experți fiecare, negocierile au fost un eșec total. Discuțiile s-au blocat în trei puncte cheie: monitorizarea nucleară a Iranului, cronologia ridicării sancțiunilor impuse acestuia și statutul strâmtorii Ormuz, în toate acestea fiecare dintre cele două părți acuzând-o pe cealaltă de pretenții maximale. Probabil intransigența stilului Trump va fi jucat un rol; Vance a spus ulterior că a avut peste zece convorbiri cu președintele în timpul negocierilor. Pe de altă parte, echipa iraniană nu a avut un punct de vedere unitar, conducerea guvernamentală civilă (președintele Iranului, președintele Parlamentului, ministrul de Externe) fiind pentru concesii, conducerea IRGC pentru continuarea războiului cu orice preț, iar Mojtaba Khamenei, care ar fi avut autoritatea de a impune o decizie, este, în permanență, absent (se comentează grav rănit în cursul atacului de la 28 februarie care a dus la moarte tatălui său). În seara aceleiași zile, 13 aprilie, președintele Trump a anunțat, tot pe Truth Social, instituirea unei blocade navale pentru toate navele care încearcă să iasă din sau să intre în porturile iraniene, mizând pe un colaps economic al Iranului în lipsa exportului de petrol.

În acest context Iranul a refuzat reluarea negocierilor directe. Schimbul de puncte de vedere urma să reînceapă, la 25 aprilie, prin „diplomația de proximitate” (delegațiile nu stau față în față, ci în camere separate, mesajele lor fiind transmise prin mediator). Statele Unite urmau să trimită o delegație de nivel mai scăzut, condusă de Jared Kushner și Steve Witkoff. Dar ministrul de externe iranian, Abbas Araghchi, a lăsat mediatorilor pakistanezi noua versiune, în 10 puncte, a propunerii iraniene a planului de pace, plecând, cu toată echipa în Oman, alt stat mediator în actualul conflict din Orientul Mijlociu. Președintele Trump a anulat, în ultimul moment plecarea delegației americane la Islamabad. Merită subliniat că la întâlnirea la nivel înalt din 13 aprilie, Jared Kushner (ginerele președintelui Trump) l-a îmbrățișat pe (reputatul diplomat) Abbas Araghchi. Gestul, care a surprins lumea diplomatică, a fost interpretat ca unul de diplomație neconvențională „marca Trump”. Un gest care arată că totul este posibil sub noua administrație, că se poate trece peste o jumătate de secol de adversitate dacă există un interes tranzacțional comun. Războiul se apropie de pragul critic de 60 de zile, termenul limită legal, după care un președinte nu mai poate angaja forțe militare în ostilități fără aprobarea Congresului. La 27 aprilie Araghchi a fost primit la Sankt Petersburg de către președintele Vladimir Putin și ministrul de Externe, Serghei Lavrov. Pe agenda de lucru s-a aflat și propunerea Iranului de încetare a focului prin redeschiderea strâmtorii Ormuz și ridicarea blocadei americane, cu amânarea negocierilor pe tema nucleară.

Kuşadası, capitală a dialogului artistic internațional: a XI-a ediție a Simpozionului „Mehmet Nuri Göçen”

Data: 30 aprilie 2026 by Redacția

În perioada 19–28 aprilie 2026, orașul Kuşadası, Turcia, găzduiește cea de-a XI-a ediție a Simpozionului Internațional de Creație Artistică „Mehmet Nuri Göçen”, un eveniment devenit reper important pe harta întâlnirilor culturale internaționale dedicate artelor vizuale contemporane. Reunind artiști din numeroase țări și spații culturale diferite, simpozionul confirmă, an de an, vocația artei de a construi punți între oameni și tradiții vizuale. Ediția din acest an aduce împreună creatori consacrați și invitați speciali din Europa, Asia și Africa, într-un schimb fertil de idei, tehnici și perspective estetice. Printre participanți se numără artiști precum Natalya Kobzeva, Emilia Waszak, Piotr Banaszkiewicz, Vesna Sušić, Rajko Sušić, Delia Zoița Călinescu, Costin Brăteanu, Naim Ameur, Karima Mouelhi, Tomislav Stojanović, Miodrag Elezović, Dariusz Przewięźlikowski, Zbigniew Mikielewicz, Romualda Tarasiuk, alături de numeroși artiști turci și internaționali, într-o formulă amplă și reprezentativă pentru diversitatea expresiei contemporane.

Invitații de onoare ai acestei ediții sunt personalitățile marcante ale artei turce Süleyman Saim Tekcan, Yalçin Gökçebağ și Hasan Rastgeldi, prezențe care conferă evenimentului prestigiu și consistență profesională.Un rol important în desfășurarea simpozionului îl au și tinerii artiști aflați în formare – masteranzi și asistenți ai Facultății de Arte din Aydın, implicați activ în organizare și în dinamica atelierelor creative. Participarea acestora transformă evenimentul într-un veritabil spațiu educațional, unde experiența artiștilor consacrați întâlnește entuziasmul noii generații. Curatoriat de Emel Atalay și Elçin Ünal, simpozionul propune un cadru deschis experimentului artistic, dialogului intercultural și reflecției asupra direcțiilor actuale din arta contemporană. Lucrările realizate pe parcursul întâlnirii vor constitui mărturii ale unei experiențe colective intense, în care fiecare artist contribuie la un limbaj comun al creativității.

Evenimentul beneficiază de sprijinul unor parteneri importanți: Resortul Pinebay, Hotelul Double Tree by Hilton și Old Town Tanneries, spații care susțin generos această inițiativă culturală de anvergură. Prin amploare, participare internațională și continuitate, Simpozionul Internațional de Creație Artistică „Mehmet Nuri Göçen” confirmă statutul orașului Kuşadası ca loc al întâlnirii dintre artă, patrimoniu și deschidere globală. În aceste zile de aprilie, orașul de la Marea Egee devine atelier viu, spațiu de inspirație și teritoriu al dialogului prin artă.

A consemnat Costin Brăteanu

Astăzi, despre mâine: orașul viilor!

Data: 30 aprilie 2026 by Ion Nălbitoru

– interviu cu secretarul științific de la Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Drăgășani (Vâlcea), dl ing. dr. Sergiu Ștefan Gorjan –

– Domnul Sergiu Gorjan, sunteți din Drăgășani, numit de vâlceni și „orașul viilor”. Oare acest lucru v-a determinat să urmați studiile în domeniul viticulturii?

– Mă bucur că sunt fiu al Drăgășaniului, numit „orașul viilor”, prin istoria bogată pe care o reprezintă în viticultură. Sigur că acest lucru m-a determinat să mă îndrept spre domeniul viticulturii. Fiind copil cutreieram dealurile Drăgășanilor, împreună cu prietenii din copilărie, unde rămâneam fascinanți de frumusețea locurilor și a plantaților cu viță de vie. Ne plăcea foarte mult să gustăm strugurii copți și parfumați, iar în prezent sunt impresionat de secretul vinului bun.

– Vorbiti-ne, în câteva cuvinte, despre studiile dv.

– Am terminat Liceul Teoretic „Gib Mihăescu”, profilul Uman, clasa sportivă. După liceu, Facultatea de Horticultură din Craiova, specializarea Viticultură-Oenologie; Master specializarea Viticultură-Oenologie și Doctoratul, specializarea Ameliorarea Plantelor Horticole la Facultatea de Horticultură din Craiova, Universitatea din Craiova.

– Ce v-a determinat să urmați cercetarea viței de vie? Am înțeles că sunteți autorul a 59 de lucrări științifice, naţionale şi internaţionale. Dar ați scris și câteva cărți științifice în acest domeniu, care sunt acestea?

– Pentru o cunoaștere cât mai riguroasă și mai bună a viței de vie, fiind pasionat de cercetarea și inovarea viticolă, pot să spun că fără cercetare în toate domniile nu putem exista și dezvolta ca țară. Vreau să aduc contribuții cât mai bune în sectorul viticol și să fiu mereu angrenat în slujba cercetării științifice. În prezent sunt autor a trei cărți, iar în două sunt colaborator, toate de specialitate viticolă: „Podgoria Drăgăşani – Aspecte monografice şi de tradiţii”, 2016 – Editura Alma, Craiova ; „Evaluarea resurselor genetice de viţă de vie în podgoria Drăgăşani”, 2017 – Editura Alma, Craiova; „Sâmbureşti-O Podgorie Binecuvantată”, 2022 – Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea; „Colecţia de Germoplasmă viticolă Drăgăşani” – Aurel Popa, Bogdan Ion Trușcă, Cătălin Traian Genoiu, Sergiu Gorjan, Raluca Iuliana Popescu, 2023- Editura Aius, Craiova; „Soiuri de viţă de vie autohtone tezaurizate la Drăgăşani” – Aurel Popa, Bogdan Ion Trușcă, Cătălin Traian Genoiu, Sergiu Gorjan, Raluca Iuliana Popescu, 2024- Editura Aius, Craiova.

– Ce funcții ați avut, de-a lungul anilor, la Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Drăgășani?

– În anul 2003, după terminarea Facultății de Horticultură, m-am angajat la Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Drăgășani ca inginer stagiar, parcurgând toate treptele de la Șef de fermă, Cercetător științific, Secretar științific, Director. În prezent sunt Secretar științific. Pe o perioadă de 10 ani am lucrat în domeniul privat viticol, la mai multe Crame din Podgoria Drăgășani, deținând funcții de Director, Director executiv, Inginer consilier.

– Vinul de Drăgășani are o recunoaștere mondială de peste un secol și jumătate, participând la competițiile internaționale. Ce medalii, mai importante, a obținut de-a lungul anilor? Și prin ce calități s-au evidențiat vinurile de Drăgășani pe plan internațional?

– Vinurile de Drăgășani sunt foarte recunoscute și apreciate la nivel național și internațional cu foarte multe medalii obținute de-a lungul timpului. Însușirile vinurilor de Drăgășani au putut fi apreciate cu ocazia Expoziții Universale de la Paris, din anul 1900, când au primit medalii următoarele probe locale: I.C. Brătianu: vinuri albe, roșii și tămâioase din recoltele 1886 și 1889; M.C. Danaricu: Tămâioasa și vin alb de Drăgășani, recolta 1890 și 1896 ; Marc. Oceanu: Vin alb din 1879, 1883, 1890, 1891 și 1896 vin roșu din 1887, vin tămâios din 1891 și vin roșu din 1896; C. Herăscu: Tămâioasa de Drăgășani și vin alb 1890 și 1896.

Cu astfel de vinuri a luat regretatul și vrednicul Iordache N. Ionescu medalia de aur în 1889 la Paris, în 1908 la Milano și 1912 la Gand. De asemenea, la expoziția și concursul de vinuri din Bordeaux din 1898 consulul francez Wilhelm Ardent a expus o serie de probe. Numeroși călători străini au consemnat în memoriile lor în urma trecerii prin Principatele Române, despre virtuțile vinurilor de Drăgășani, care de mult trecuseră granițele țării, fiind comparate cu cele mai bune vinuri din lume. Întotdeauna la vinurile de la Drăgășani s-au apreciat: echilibrul armonic, buchetul ales, spumozitatea lor și bogăția în glicerol care le face catifelate. Este suficient să amintim succesele obținute de vinurile de la Drăgășani cu ocazia Expozițiilor universale de la Paris din anii 1867, 1889 și 1900, expoziția de la Milano din 1898 și de la Gand din 1912, la care se adaugă cele peste 200 de medalii obținute de vinurile de la Drăgășani în ultimele 2-3 decenii cu ocazia concursurilor naționale și internaționale de la Montpellier, Ljubljana, Budapesta, Bratislava, Freiburg, Tibilisi, Sofia, București. În prezent vinurile de Drăgășani sunt medaliate cu aur, argint și bronz la toate competițiile de vinuri în Canada, Franța, Italia, România.

– Deci vinul din podgoriile drăgășănene a fost și rămâne renumit pe plan național și internațional. Concret, prin ce se remarcă acesta, metaforic vorbind, în „limbajul poetic și cultural”, „licoarea lui Bachus”?

– Vinul de Drăgășani este renumit prin buchetul de migdale amare, de gustul de fructe de ienupăr cât și de fructe de pădure.

– Aveți un soi de struguri renumit, chiar la nivel mondial, soiul Victoria. Cum a fost obținut și cine sunt „protagoniștii”?

– Soiul Victoria este cea mai mare realizare a stațiunii. Sămânţa a fost obţinută la Institutul de Cercetări Hortiviticole Bucureşti-Băneasa de către Victoria Lepădatu, prin hibridare sexuată, folosind ca genitori soiurile Cardinal x Afuz ali alb. Este hibrida aleasă, având codul V/8-32, a fost trimisă la Staţiunea Drăgăşani pentru încercare, în vederea omologării. Încercarea a fost realizată în perioada 1968-1978, de către Gheorghe Condei. Omologarea soiului de CSIOS a fost făcută în anul 1978, titulară fiind Staţiunea de Cercetare şi Producţie Viti-Vinicolă Drăgăşani, din reţeaua Institutului de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie Valea Călugărească. Soiul Victoria este destinat pentru producerea strugurilor de masă cu coacere timpurie și este numărul 1 în lume la ora actuală, ca soi de masă.

– Ați organizat la sediul stațiunii numeroase activități culturale și de cercetare. Spuneti-ne câte ceva despre acele evenimente.

– Am avut foarte multe evenimente culturale la stațiune și a-și aminti de Masa Rotundă a Societății Române a Horticultorilor, Filiala Vâlcea; multe lansări de carte de specialitate; lansări de carte sub egida Ligii Scriitorilor, Filiala „Gib Mihăescu” Drăgășani-Vâlcea; degustări de vinuri, primire de elevi și studenți din țară și străinătate de la școli, licee și facultăți.

– În Drăgășani funcționează și un muzeu al vinului, unde custode este doamna Maria Ancuta. Cum au reușit să-l convingă pe Nicolae Ceaușescu să aprobe înființarea muzeului? Faptul că la acea vreme devenea al III-lea din lume?

– Da, am auzit de acest lucru măreț și unic pentru Municipiul Drăgășani. De fapt, Nicolae Ceaușescu dorea pe acest amplasament să construiască un pasaj subteran, dar a fost convins să construiască un muzeu al Viei și Vinului care să fie al treilea din lume, după cele din Rusia și Ungaria, ceea ce s-a și realizat.

– Ați luat parte la Conferințe (Congrese) în domeniul viticol, în țară sau străinătate? Spuneți-ne câte ceva despre aceste întâlniri științifice / de cercetare.

– Da, am participat la Congrese și Simpozioane științifice atât în țară cât și în străinătate. A-și aminti aici de Plovdiv din Bulgaria, București, Craiova, Timișoara, Iași, Valea Călugărească din România. S-au realizat lucrări științifice benefice pentru cercetarea națională și internațională, unde au fost promovate soiurile de viță de vie, vinurile stațiunii și ale podgoriei Drăgășani.

– În afară de activitatea profesională de cercetare de la stațiune mai aveți și alte preocupări extraprofesionale?

– Da, îmi place sportul, politica, în prezent fiind Consilier local și fost Administrator public al Municipiului Drăgășani.

– Sunteți nu numai un om al științei și cercetării, ci și al culturii. Faceți parte din vreo astfel de societate?

– Da, sunt ziarist și scriitor. Fac parte din Uniunea Ziariștilor din România, Filiala Olt „Pan M. Vizirescu” și din Liga Scriitorilor, Filiala „Gib Mihăescu”din județul Vâlcea.

– Bănuiesc că în decursul anilor rezultatul cercetărilor dv. au fost consemnate nu numai în volumele scrise individual și în colaborare, ci și în reviste de specialitate și chiar de cultură. Ne enumerați câteva din aceste publicații?

– Sunt foarte multe dar a-și enumera câteva: International Symposium on Horticultural Crop Wild Relatives, Plovdiv – Bulgaria; Conferinţa Internaţională “Agriculture for Life, UȘAMV București; Congresul European EHC, Bucureşti; Facultatea de Horticultură din Craiova-Simpozion Internaţional; Conferinţa Internaţională-Facultatea de Agronomie, Craiova; Conference on sustainable development, Banat`s University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine „King Michael I of Romania” from Timişoara; „Memoria Slovelor” și „Antologia Memoria Slovelor”, ultimele două sunt reviste ale Ligii Scriitorilor Români „GIB MIHĂESCU”, Vâlcea.

– Cum vedeți viitorul viticulturii în România?

– Foarte bun. Înainte de 1989 ne aflam pe podium, locul 3 în lume. În prezent suntem pe locul 12. Viticultura din România a început să se dezvolte, în ceea ce privește infrastructura, modernizarea cramelor și fermelor viticole, turismul viticol, înființarea de noi plantații cu viță de vie, s-a pus accentul pe calitatea vinurilor și a strugurilor, pentru a fi competitivi pe plan mondial viticol.

– Aveți un mesaj pentru toți românii și în special pentru iubitorii vinului!?

– Da. Le doresc un sincer la mulți ani, multă sănătate, putere de muncă, să consume vinuri și struguri de bună calitate, prin faptul că vinul este sacru, reprezintă sângele Domnului Nostru ISUS HRISTOS!

– Domnule Sergiu Gorjan vă mulțumesc pentru acordarea acestui interviu!

„Miracolul” european…

Data: 29 aprilie 2026 by Petru Jipa

În articolul trecut am scris ceva pentru amuzament, astăzi continui. Prin Bulă și Bubulina ne-am ținut departe de politică. Prin râs biciuim impostura! Ce știam noi atunci: că trebuie să învățăm, apoi să muncim ca să mergem în concediu pe litoral. Ce știm astăzi? Știm că trebuie să ne fie frică, dacă nu este pandemie, sigur ajungem într-un război. Dar cel mai sigur este că nu o să avem bani să ne mai cumpărăm alimentele. Dacă nu respecți directivele ”directe și obligatorii” nu ești un cetățean ”politic corect” al acestui continent. Mai multe drepturi au cei care au fost invitați să vină, cu flori în gară, pe acest plai. Noi avem ”stângul”. Am recuperat coiful Dacic, dar noi când vom fi recuperați? Poate că domnul Caragiale avea dreptate cu acel Farfuridi. Un Farfuridi găsești la tot pasul în aceste vremuri? Ah, dar ce întrebare, ca un ou făcut într-o zi de vară, cu coajă subțire, dar cu miezul plin de vapori de ceai cu mușețel și de promisiuni nesemnate! Cum a ajuns coana Joițica ministru de Externe? Cum au ajuns Farfuridi președinte de ”comitat”? Nu prin vot, nu prin program, nu prin discurs la Teatrul Național, ci prin acel miracol românesc care se întâmplă când un om spune „da” într-o zi de luni, iar în următoarea zi, de marți, deja are pe birou un sigiliu de aur, un mic steag în miniatură și o diplomă de „Expert în Relații Internaționale (cu mențiune specială în evitarea întâlnirilor)”. Să începem cu coana Joițica, o doamnă care, înainte de a deveni ministru, era cunoscută în cartier ca „cea care știe exact cât de multă sare să pune în supă, fără să tasteze”. O femeie de o precizie chirurgicală: dacă spunea „vom negocia cu partenerii strategici”, înseamnă că va negocia cu partenerii care au venit cu o farfurie de sarmale și un pachet de țigări. Dacă declara „vom întări poziția României în Europa”, înseamnă că va întări poziția României în coada de la bufetul Consiliului European unde, între două cești de cafea și un discurs de trei minute, s-a semnat, fără să observe nimeni, un acord de cooperare în domeniul „bunelor maniere aplicate în situații de urgență diplomatică”.

Coana Joițica nu a învățat dreptul internațional la facultate, l-a învățat la masa de bucătărie, unde fiecare invitat era un stat suveran, iar fiecare „nu, mulțumesc, am mâncat” era o declarație de neutralitate permanentă. Apoi, Farfuridi, nu unul, nu doi, ci un întreg clan de Farfuridi, ca o familie de măsuri culinare care, într-o zi, s-a decis să măsoare și puterea. Farfuridi nu au câștigat alegerile, au fost ”serviți”. Ca o măslină într-un borș bine făcut: aparent nesemnificativi, dar indispensabili pentru echilibrul de gust. Un Farfuridi a fost ales președinte după ce, într-un interviu televizat, a răspuns la întrebarea „Ce veți face în primul an de mandat?” cu: „Voi pune o farfurie curată pe fiecare birou din Palatul Cotroceni. Pentru ca nimeni să nu mai mănânce din același vas cu decizia anterioară.” Publicul a plâns. Nu de emoție, ci de recunoaștere. Pentru prima dată, un politician vorbea despre igienă instituțională ca despre un drept fundamental. Și acum, întrebat de un jurnalist cum se explică această ascensiune fulgerătoare, un Farfuridi a zis, cu voce calmă și ochi de om care a văzut prea multe resturi de prânz în birouri ministeriale: „Nu am urcat pe scara puterii. Am fost ridicat cu o lingură de lemn, ca o mămăligă bine legată, fără crăpături, fără compromisuri, doar cu un ușor miros de adevăr și o notă de usturoi.” Adevărul? Nu e în legi, nu e în tratate, e în farfuria de la micul dejun, în modul în care un ministru își ține lingura când spune „vom consulta toate părțile implicate”, iar în felul în care un președinte are voie să zâmbească într-un moment în care toți ceilalți se prefac că citesc un document pe dos.

Așadar, nu întrebați „cum”. Întrebați „cine a uitat să închidă ușa de la bucătărie?” Pentru că în această țară, unde realitatea se servește cu o notă de ironie și o garnitură de absurd, nu e nevoie de program, de viziune sau de curriculum vitae. E nevoie doar de o farfurie curată, de un cuvânt spus la momentul potrivit, și de acel moment magic când toată lumea se uită în altă parte… iar în spatele cortinei, coana Joițica își ajustează fustița sau suspensorul, iar un Farfuridi își pune, cu solemnitate, o pălărie de șef de stat, făcută din hârtie de ambalaj, dar sigilată cu ceară roșie și cu o mică etichetă: „Produs în România. Cu dragoste. Și cu o notă de precauție”. Aceste întrebări, de ”cum și iar cum” poate le punea domnul Caragiale. Eu singura întrebare pe care o pun: de ce nu avem liniște în Europa? Să fie pace!

Péter Magyar – o creație a sistemului FIDESZ și un nostalgic revizionist-iredentist…

Data: 29 aprilie 2026 by Ionuț Țene

Față de tot corul de bocitoare internaționale care clamează o schimbare de paradigmă în Ungaria, le spun că se înșală. Péter Magyar este o resetare a sistemului politic maghiar din jurul FIDESZ și al lui Viktor Orbán. La Budapesta nu a câștigat alegerile un opozant din opoziția reală la puterea sistemului maghiar, adică partidul socialist, ci o creație a sistemului securist al partidului FIDESZ. De fapt, alegerea lui Péter Magyar este o șmecherie a sistemului politic maghiar corupt pentru a păcăli Bruxelles‑ul și vecinii. Péter Magyar este, de fapt, tot un Viktor Orbán, dar mai violent, mincinos și mai revizionist. Péter Magyar nu ar fi câștigat fără sprijinul fostului AVO și al oamenilor de afaceri din preajma lui Orbán. Nu este nicio schimbare în Ungaria, ci o prelungire a guvernării Orbán, care vrea să folosească banii de la Bruxelles pentru a injecta în economia maghiară falimentară. Budapesta avea nevoie de banii europeni, dar își va menține aceeași politică revizionistă, iredentistă și nostalgică față de Trianon. Ceea ce nu știu maghiarii este că banii europeni vin la pachet cu politica ideologică „woke” și cu trimiterea banilor unguri la Zelenski. Péter Magyar este pui de nomenclaturist comunist. Mama, Mónika Erőss, deseori menționată ca dr. Erőss Mónika, conform rapoartelor, a avut legături cu sistemul judiciar maghiar, fiind menționată ca secretar al Curții Supreme și ulterior vicepreședinte al Oficiului Național de Justiție (OBH). Este fiica lui Pál Erőss, un cunoscut judecător de la Curtea Supremă din perioada comunistă, cunoscut publicului maghiar și din emisiunea TV „Jogi Esetek”. Originile evreiești din partea mamei au făcut parte din pedigree‑ul regimului nomenclaturist comunist. Deci Péter Magyar nu vine din neant; este un produs al nomenclaturiștilor comuniști din vremea lui János Kádár. Astfel, Péter Magyar se crede mai șmecher decât Ursula, Putin și Xi Jinping la un loc. S‑a născut în plin regim comunist; tatăl său a fost un jurnalist de prestigiu în epoca comunistă, iar mama o judecătoare din sistemul juridic bolșevic al lui János Kádár. Mónika Erőss a ajuns, prin sprijinul nurorii, ministru al Justiției și a fost pusă șefă la Oficiul Juridic anticorupție.

Toate aceste beneficii de la sistem nu l‑au mulțumit pe acest narcisist egoist și mândru. Péter Magyar, avocat și fost membru al partidului de guvernământ din Ungaria, s‑a alăturat protestelor anticorupție conduse de Viktor Orbán la douăzeci de ani, contribuind la crearea grupului de apărare juridică „Nu vă fie frică”, din gelozie față de puterea lui Orbán și din motive financiare. Inițial căsătorit cu o persoană din cercul lui Orbán, Magyar s‑a întors împotriva prim‑ministrului, acuzând regimul de corupție și clientelism. La 45 de ani, el provine dintr‑o familie conservatoare‑comunistă și înstărită din Budapesta, având printre rude avocați, judecători și pe fostul președinte Ferenc Mádl. Magyar este acum liderul unei opoziții maghiare prin partidul TISZA. În realitate, este o continuare a sistemului corupt al FIDESZ. Astfel, Péter Magyar — fost membru al partidului de guvernământ și apropiat al cercurilor lui Viktor Orbán — a avut o ascensiune rapidă după ce s‑a reinventat politic, fondând formațiunea Tisza și câștigând alegerile din 12 aprilie. Imaginea sa de outsider antisistem contrastează cu un trecut integrat în establishment; de fapt, a avut funcții bine plătite în consiliile de administrație de stat. De asemenea, se spune că soția i‑a fost pusă într‑o funcție importantă, iar Péter Magyar ar fi înregistrat‑o discret și ar fi făcut declarații la presă. Aceste lucruri arată cât de mincinos și lipsit de caracter este Péter Magyar, dacă și‑a înregistrat soția ca să urce în carieră. Ce mizerabil moral.

Totul a dus la punctul sensibil: divorțul din 2023 de Judit Varga, fost ministru al Justiției, care i‑a dat funcții și sinecure lui Péter Magyar. Varga l‑a acuzat public de comportament abuziv, narcisist și toxic, în timp ce Magyar a replicat că fosta sa soție încearcă să protejeze și să legitimeze structurile corupte ale regimului Orbán, încercând astfel să‑l discrediteze. Conflictele publice, adesea virulente, au polarizat opinia publică și i‑au sporit notorietatea, ridicând totodată semne serioase de întrebare despre caracterul și comportamentul lui Magyar. Viitorul premier a crescut ascultând discuții despre politică la masa din familie. Familia sa extinsă îl includea pe Ferenc Mádl, care a fost președinte între 2000 și 2005, și pe bunicul său, Pál Erőss, un comentator de televiziune care oferea sfaturi juridice la televizor. În februarie 2024, un scandal i‑a forțat pe Varga și pe președinta Katalin Novák să demisioneze, după grațierea unui complice al unui pedofil. Varga, până atunci principalul candidat al FIDESZ pentru alegerile pentru Parlamentul European din acel an, a anunțat că își retrage candidatura. Acuzând oficiali FIDESZ că „se ascund în spatele fustelor femeilor”, Magyar a ieșit public, denunțând guvernul într‑o postare virulentă pe Facebook. Victoria TISZA la alegerile din Ungaria nu înseamnă o schimbare politică și nu transmite un mesaj cu ecouri regionale.

În primul său discurs după anunțarea rezultatului, liderul Péter Magyar a pus accent pe o nouă paradigmă: politica ca serviciu public, apropierea de cetățeni și campanii bazate pe contact direct, voluntariat și donații modeste, ca factori ai succesului în fața resurselor statale ale adversarului.Oamenii de afaceri ai lui Orban au trecut în spatele lui. Discursul său victorios a fost de o ipocrizie înfiorătoare și a inclus atacuri directe la adresa fostei conduceri de la Budapesta și a unor figuri politice din regiune. Magyar l‑a criticat pe Viktor Orbán pentru sprijinirea lui George Simion, pe care l‑a descris ca ostil față de memoria maghiarilor din Transilvania, și a relatat decizia simbolică de a merge pe jos până la Oradea, parcurgând „un milion de pași” prin comunitățile maghiare din România, ca exemplu de reconectare cu diaspora. Péter Magyar l‑a acuzat pe liderul AUR, într‑un mod fraudulos că „a călcat pe mormintele strămoșilor”. A spus o minciună în spațiul public. Tototdată, în același discurs Péter Magyar vrea ca și Oradea și Partium să fie controlate de Budapesta și să desființeze Tratatul de la Trianon, dar să se folosească de banii europeni ai Bruxelles‑ului. Pe cine vrea să mintă poate cel mai mincinos premier din istoria Ungariei? Dacă ar fi venit socialiștii la putere, înțelegeam schimbarea de la Budapesta, dar Péter Magyar este un alt Viktor Orbán și o resetare a sistemului corupt FIDESZ. La Budapesta a rămas un premier de dreapta corupt, iredentist și revizionist, un pericol pentru România, Serbia și Slovacia. Ungurii lui Peter Magyar au reușit să păcălească naivii; însă niciodată nu ne va păcăli pe noi românii un produs al regimului nomenclaturist comunist care, în 1988, l‑a adus pe Orbán spre putere și acum, ca să‑i păcălească pe unguri, l‑au adus pe actualul lider Tisza. Românii din Ardeal trebuie să fie mai atenți față de Péter Magyar, care în primul său discurs a spus că Partium și Oradea fac parte „deocamdată” din România. Péter Magyar va fi sămânța unui scandal iredentist în Ardeal și un joker pentru Bruxelles. Să ținem aproape. Vin vremuri grele pentru România cu un premier la Budapesta care, în primul discurs, s‑a declarat inamic al României. Este mincinosul mincinoșilor.

Numărul 774

Data: 29 aprilie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Războiul cu istoria: Radu Gyr și Octavian Goga fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare!

Data: 29 aprilie 2026 by Ioan Aurel Pop

Radu Gyr și Octavian Goga fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare. Oricine dorește se poate informa ușor despre viața lor, despre atitudinile lor și despre creația lor. Dar noi nu suntem nici zbiri, nici cenzori și nici inchizitori. Consider că poezia lor a însuflețit viața românilor și nu a jignit sentimentele altora. În cazul lui Goga, faptul este sigur. Dacă creația lui Radu Gyr a avut și conotații antisemite, acea parte a poeziilor respective poate să fie ocolită azi. Dar nu interzisă. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate să ne fie străin, fiindcă avem discernământ și putem decide singuri ceea ce este bine și ceea ce este rău. Am primit recent un mesaj din care am înțeles că o autoritate a statului român este chemată imperios să pregătească o decizie administrativă prin care să încadreze activitatea a două personalități, Radu Gyr și Octavian Goga, la „infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”, sau să sancționeze faptul că aceste persoane „au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe” și să nu accepte ca ele să dea „nume de străzi, bulevarde, scuaruri, piețe, parcuri sau alte locuri publice”. Deocamdată, autoritatea somată ne cere „opinia” despre posibilitatea încadrării celor două „personalități” în prevederile unei legi adoptate recent de Parlamentul României, încadrare care să interzică folosirea numelor celor două „persoane” în spațiul public. Între timp, am aflat că Primăria Cluj-Napoca a fost dată în judecată!

Aici este vorba despre doi mari scriitori români și nu de „persoane”. Radu Gyr a fost un propagandist legionar și un demnitar legionar, condamnat sub trei dictaturi (regală, antonesciană și comunistă) pentru faptele sale. Dar a fost, pentru posteritate, un mare poet, dramaturg, eseist și ziarist. În apărarea sa, acuzatul Radu (Demetrescu) Gyr nu a negat existența faptelor ce i se imputau, nici nu a arătat vreun element justificativ sau scuză, dar a susținut, cerând indulgentă Tribunalului, că a fost un om cinstit în activitatea sa, care a fost rezultatul convingerilor sale, dovedite drept greșite. A avut adesea și atitudini personale pe linia democratică, evidențiind o manifestare a acestor atitudini prin crearea teatrului evreiesc „Barașeum” la București (Teatrul „Barașeum” a fost unul dintre puținele teatre evreiești care au reușit sa funcționeze în perioada Holocaustului în Europa, păstrând viu spiritul culturii, al dramaturgiei evreiești pentru public și pentru artiștii înșiși). A invocat autoritatea lucrului judecat, ca fiind condamnat pentru activitatea sa legionară, ca și pentru cântecele sale, pentru care a suferit pedepse administrative prin internarea în lagăr.

Radu Gyr a făcut pușcărie în vreo 4-5 etape. Prin anii 1955-1958 a avut o fereastră de libertate. Era perioada în care statul comunist se afirma puternic și mai avea un singur salt – colectivizarea țăranilor – pentru a integra deplin întreaga suflare românească în regimul de dictatură. Însă, în preajma colectivizării, trebuiau luate măsuri de intimidare și prevedere, iar Radu Gyr a fost o primă victimă. Și de data asta, crima lui erau tot versurile lui. Ele deveniseră o forță socială, și asta supăra pe stăpânii absoluți. Astfel că, pentru poezia sa „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită „manifest legionar anticomunist” (și pentru alte vini de opinie, reluate), a fost condamnat la moarte. Dar Radu Gyr a fost absolvit pentru sentința pronunțată de regimul comunist în 1959, cea prin care fusese condamnat la moarte pentru că promovase și trimisese scrieri legionare în țară și în străinătate. Pentru acea sentință, instanța a considerat, în 2011, că urmașii lui Radu Gyr pot primi 20 000 de euro drept despăgubiri. Poetul a făcut, fără doar și poate, propagandă legionară și a avut atitudini antisemite, dar nu a fost condamnat de „Tribunalul Poporului” drept criminal de război. Sigur, după 1945, toate tribunalele erau „ale poporului”, cu justiție dictată de călăii sovietici și oricine care fusese în vreo funcție înainte de 1944 putea să fie socotit „dușman al poporului”. Poezia amintită („Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”) nu are în ea nimic xenofob și nimic șovin:

„Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!/ nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,/ pentru cântecul tău țintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mânia scrâșnită-n măsele,/ ci ca să aduni chiuind pe tăpșane/ o claie de zări și-o căciulă de stele,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Așa, ca să bei libertatea din ciuturi/ și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ și zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Și ca să pui tot sărutul fierbinte/ pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,/ pe toate ce slobode-ți ies înainte/, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Și sus, spre lumina din urmă-a furtunii,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.

Poezia este pur și simplu un îndemn contra tendinței de înrobire comunistă, stalinistă, bolșevică a poporului român.

Să ne amintim că atunci când a scris Radu Gyr poezia, țara era înțesată de trupe trimise de la Moscova. Trupele au plecat în 1958, dar propagandiștii sovietici și ciracii lor au rămas și i-au despuiat pe români de bunurile lor, mai ales de pământul lor. Mii de țărani și de intelectuali români au fost bătuți, închiși și strămutați în Bărăgan ori la Canal, ca să simtă „binefacerile” regimului comunist. Oare cei care s-au opus comunismului, indiferent de păcatele lor din tinerețe, nu merită niciun fel de recunoaștere post mortem? Nu neapărat iertare, ci înțelegere și acceptare a sacrificiului lor.

Octavian Goga (1881-1938) nu a trăit, din fericire, sub comunism, fiindcă ar fi murit pe la Sighet ori pe la Canal. El este considerat un poeta vates, un bard care a cântat toată pătimirea românilor din Transilvania, care a scris versuri patriotice de o simțire autentică românească și care a pregătit astfel Marea Unire. A suferit, ca român considerat minoritar, de pe urma regimului asupritor austro-ungar. După unirea din 1918, a ocupat diferite funcții de demnitate publică. A fost invitat ca profesor la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj și a devenit membru de onoare al Academiei Române.

În anii 1920, Goga a fost partizanul democrației parlamentare, însă după 1930 vederile sale se schimbă radical, simpatizând cu fascismul italian și cu nazismul german. Prim-ministrul Goga (a condus guvernul 44 de zile!) a dus o politică pronazistă intenționând să se alieze și să adopte politica Axei și a dus o politică antisemită, prin care a negat drepturile populației evreiești, inclusiv cetățenia română a unei părți a evreilor români. Octavian Goga nu a fost condamnat niciodată în timpul vieții, dar a fost aspru criticat și respins de regimul comunist, cu opera marginalizată, scoasă din manuale etc. Nu a suferit nicio condamnare juridică vreodată, spre deosebire de Radu Gyr. În luna și jumătate cât a guvernat, nu a apucat să ia măsuri radicale, de viață și de moarte și nici nu cred că le-ar fi luat.

Cei care nu au luat vieți omenești în mod direct, cu mâna lor sau din ordinul lor, nu sunt criminali. Sunt absolut de acord că crimele, adică luarea vieții oamenilor, nu se pot prescrie, dar nici ideile, într-o societate democratică, nu pot să fie pedepsite.

Sancționarea vorbelor sau a scrierilor cuiva se cheamă delict de opinie.

Delictul de opinie reprezintă incriminarea și pedepsirea exprimării unor idei, convingeri sau atitudini considerate inacceptabile, subversive sau contrare ideologiei oficiale de către stat sau o autoritate. De obicei, statele care condamnă oamenii pentru opiniile lor sunt dictatoriale (totalitare). Într-o democrație, acest concept intră în conflict direct cu libertatea de exprimare și nu poate să fie acceptat. Libertatea exprimării prin cuvântul scris și vorbit este considerată un drept fundamental al omului, a fost o cerință a revoluțiilor democratice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și a fost trecută în toate constituțiile țărilor democratice de atunci încoace.

Socrate a fost condamnat în anul 399 î. Hr. la pedeapsa cu moartea prin otrăvire, fiind obligat să bea un amestec mortal de cucută (o plantă toxică). A fost acuzat, după cum scrie Platon, de necredință în zeii cetății (impietate) și de coruperea tinerilor prin învățăturile sale. Aceasta a fost o condamnare pentru idei, pentru convingeri, pentru opinii. Este primul delict de opinie celebru, pentru care, acum aproape două milenii și jumătate, s-a aplicat pedeapsa capitală. Toată omenirea democrată a veștejit această condamnare, iar Socrate este considerat azi unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii.

Regimurile care aplică legile retroactiv sau care conțin prevederi care sancționează vini din trecut sunt regimuri nedemocratice.

Eu înțeleg foarte bine să se pedepsească încălcări de legi ale oamenilor care trăiesc în momentul emiterii acelor legi. Dacă, în statul român, Constituția condamnă propaganda de extremă dreaptă și pe cea de extremă stângă, dacă sunt interzise în România organizații care propagă idei de extremă dreaptă sau de extremă stângă este foarte bine, dar aceste interdicții trebuie să se răsfrângă asupra oamenilor care trăiesc acum. Cei care au trăit în trecut nu au avut, poate, astfel de interdicții, iar dacă le-au avut, poate că au plătit atunci. De ce să plătească din nou acum?

Între legea juridică și legea morală sunt mari deosebiri. Opinia publică nu judecă precum juriștii și nu dă sentințe ca ei, ci constată și acceptă binele și respinge răul. Iar istoricul nu condamnă, ci explică.

Crimele reale – adică luările de vieți omenești – nu se pot prescrie, dar ideile? Cine suntem noi să judecăm ideile și să condamnăm oamenii pentru ideile lor? Dacă Paulescu a lăsat o descoperire medicală deosebită, dacă Radu Gyr a scris o poezie bună, dacă Octavian Goga a îndemnat la egalitatea românilor din Ardeal cu ungurii și sașii din Ardeal, cine suntem noi să repudiem în întregime aceste personalități. Oare să fi devenit noi, generația noastră, Parlamentul nostru, magistrații noștri, judecătorii oamenilor care au trăit în trecut? Să ne arogăm atribute de Dumnezei? De ce să nu repudiem ceea ce a fost rău – și există rău în fiecare om – și să acceptăm ceea ce a fost bine? Firește că există oameni malefici și regimuri politice condamnabile (aproape) în întregimea lor, dar de cele mai multe ori oamenii, chiar și personalitățile au părți bune și părți rele. De ce să respingem oamenii în bloc? Lucrul acesta, al acceptării binelui și al iertării (atunci când nu s-au produs fapte capitale), l-am învățat în tinerețe de la academicianul român-evreu Nicolae Cajal. Acest om, de o generozitate rară și de o căldură sufletească ca un balsam, m-a învățat să caut în fiecare om și în fiecare realitate (entitate) de-acum sau de demult mai întâi partea bună, să nu obturez niciodată partea bună. Răul este, firește, de condamnat, dar, câteodată, de ignorat. Crede cineva că dacă elevii sau tinerii ascultă sau citesc poezii de Octavian Goga și de Radu Gyr aceștia devin numaidecât antisemiți? Ar fi o copilărie și o utopie să credem așa ceva.

Ce să facem de-acum înainte? Să căutăm ce au zis sau scris Iorga, Noica, Cioran, Eliade și să pândim idei neconforme? Să căutăm în spațiul public și cultural din Israel, în universul cultural ebraic cine și de câte ori a folosit cuvântul „goim”/„goimi” cu sens peiorativ față de străini?

Am găsit astfel de exemple și nu m-am revoltat, nici nu am reclamat pe nimeni. A greși este omenesc. Am căutat în Pușkin, Petőfi, Sevcenko, Eminescu, Shakespeare și alții și am găsit o grămadă de versuri xenofobe. Ce facem cu ele și cu ei? Interzicem versurile și pe ei îi scoatem din epoca lor și îi judecăm ca odinioară – „cu mânie proletară” – după legile epocii noastre? Ce greșeală enormă am face! Impulsul există și a existat de-a lungul timpului. El aparține dictaturilor, regimurilor totalitare. Acestea fac indexuri ale cărților interzise și ale autorilor prohibiți, acestea pun autori și cărți la „secret”, acestea distrug statui, busturi, schimbă nume de străzi, purifică programe școlare.

Oare la acest stadiu să fi ajuns cu democrația noastră?

Ca să facem o societate mai bună, democratică, tolerantă și dreaptă nu trebuie să recurgem la metode inchizitoriale. Pe timpul Inchiziției, cu cât se condamnau mai multe „vrăjitoare” în piața publică, cu atât apăreau mai mulți delatori care demascau „vrăjitoare”. De ce să exhibăm mereu în societate relele de altădată. Sigur, istoricii spun că o facem ca să nu uităm și să repetăm răul. Este adevărat, dar în toate e nevoie de un echilibru. „De la sublim până la ridicol nu este decât un pas”. Tot repetând relele și tot condamnând răul, s-ar putea să trezim (să retrezim) gustul pentru rău, adică să dobândim un rezultat contrar nevoii de bine public.

Tribunalul de la Nürnberg, Tribunalul poporului din România și alte instanțe i-au pedepsit aspru pe cei vinovați. De ce să continuăm să pedepsim? Cui folosește vrajba aceasta? Ce mai speră legiuitorul, magistratul, ONG-urile dacă pedepsesc memoria unora dintre vinovații care au plătit deja? Oare prin aceasta se poate câștiga bunăvoința poporului român! Va urma doar îndârjire și se va naște ură.

Eu sunt convins că inițiatorii legii aflate aici în discuție s-au gândit la prezent și la viitor, nu la trecut. Este absolut firesc ca oricine manifestă de-acum încolo atitudini naziste, fasciste, legionare, rasiste, xenofobe, antisemite să fie tras la răspundere în justiție și pedepsit. Nu-i vorbă, și legislația anterioară pedepsea astfel de manifestări. Dar înverșunarea nu are rost și nici lupta cu istoria nu are rost. Cuiva i-ar putea trece prin cap să-l scoată pe Goga din istoria literaturii române, altuia să-l chestioneze pe Alecsandri pentru o scenă dintr-o piesă a sa, altul pe Kogălniceanu fiindcă a folosit cuvântul „țigan” sau altul pe Eminescu pentru că nu a respectat drepturile omului și ale minorităților (adoptate, de altfel, la zeci de ani de la moarte sa). Nu exagerez deloc, din moment ce în unele locuri „civilizate” și „democrate” de pe Terra sunt acuzați Shakespeare și Cervantes, Dante și Goethe, fiindcă nu au gândit ca noi, după legile noastre și după principiile noastre.

Dar cine îi condamnă pe atacatorii românilor? Și românii, nu numai vecinii sau conlocuitorii lor au fost atacați de-a lungul timpului. Nu vă pot reproduce aici – și nici nu are rost să o fac – cum au fost jigniți românii de anumiți autori străini de-a lungul timpului, ce campanii de distrugere a lor s-au purtat sau cum au fost condamnați și chiar uciși numai pentru că erau români. Ce-ar fi să ne apucăm să-i luăm pe toți înjurătorii românilor și să le interzicem numele în spațiul public de azi din România și, mai ales, din Transilvania? Sunt scriitori, istorici, oameni politici marcanți ai maghiarilor și ai Ungariei care au dus propagandă contra românilor și care au luat măsuri contra românilor, uneori contra românilor și evreilor la un loc. Unii dintre ei fac parte din istoria literaturii maghiare. Cui ar mai folosi azi să cerem interzicerea numelor lor? Interzicerea numelor unor oameni din trecut care au greșit, dar au lăsat și o moștenire culturală (în cazul de față, literară) valoroasă, apreciată ca atare de criticii și istoricii literari, este o eroare. Noi nu ne certăm cu trecutul, pe care, oricum nu-l putem schimba.

Datoria noastră este să ferim omenirea de erori astăzi, să împiedicăm și chiar să pedepsim rasismul, xenofobia, șovinismul, antisemitismul, ura contra romilor etc. Asta da! Suntem obligați să facem acest lucru, dacă dorim să asigurăm un viitor copiilor și nepoților noștri. Suntem obligați să condamnăm și toate relele din trecut, suntem datori să-i menținem mereu condamnați pe criminali și pe instigatorii direcți la crime, dar nu oamenii care s-au căit (cum a făcut Radu Gyr) și nici pe cei care au construit România (cum a făcut Octavian Goga).

Cui folosește epurarea literaturii române și universale de valori? Cine suntem noi să fim judecători ai unor personalități care nu se mai pot apăra? Epurările acestea nu preamăresc spiritul de dreptate universală, ci incită la continuarea sau la trezirea urii. Nu cred că avem nevoie de așa ceva într-o societate pe care o vrem dreaptă, echitabilă, înțeleaptă. Vinile lui Radu Gyr și Octavian Goga sunt reale, le-au constatat și condamnat contemporanii și urmașii lor, dar, în esență, în cazul lor, creația literară a subsumat greșelile. Ei au rămas în memoria colectivă – cu precădere Octavian Goga – drept personalități, ei fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare. Oricine dorește se poate informa ușor despre viața lor, despre atitudinile lor și despre creația lor. Dar noi nu suntem nici zbiri, nici cenzori și nici inchizitori.

Consider că poezia lor a însuflețit viața românilor și nu a jignit sentimentele altora. În cazul lui Goga, faptul este sigur. Dacă creația lui Radu Gyr a avut și conotații antisemite, acea parte a poeziilor respective poate să fie ocolită azi. Dar nu interzisă. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate să ne fie străin, fiindcă avem discernământ și putem decide singuri ceea ce este bine și ceea ce este rău. Cred sincer că nu vrajba, condamnările și interdicțiile personalităților din trecut pot asigura armonia și pacea socială, ci înțelegerea, clemența și iertarea. Legile trebuie date pentru prezent și viitor și ele trebuie să aibă putere asupra faptelor petrecute din momentul adoptării lor înainte și nu efect retroactiv. Dacă încalc vreo lege prin aceste opinii ale mele, atunci îmi aștept judecarea și condamnarea.

Andrei Cădere – artist plastic contemporan

Data: 28 aprilie 2026 by George V. Grigore

Putem să-l numim artist nomad al secolului al XX- lea, pentru că Andrei Cădere va fi cunoscut drept unul dintre cei mai importanţi artişti conceptualişti ai perioadei postbelice, cunoscut pentru munca sa influentă în lumea artei contemporane. André Cadere s-a născut pe 30 mai 1934, la Varșovia, în Polonia, unde tatăl său a lucrat ca diplomat. S-a mutat la Paris, în Franța, în 1967. În același an, și-a expus picturile, influențate de „OP Art”, la Piața de Artă Experimentală. Cădere este asociat cu Isidore Isou și mișcarea letristă. A intrat rapid în contact cu artiști parizieni care au explorat limitele autorului, identitatea operelor de artă și semnificația semnăturilor și obiectelor în cadrul artei minimale, „Land Art” și arta conceptuală. În 1969, André Cadere a expus o pictură în relief realizată din bețe semicolorate la „Salon de Mai”. De asemenea, a participat la „Work in Progress”, o expoziție organizată de Christian Boltanski și Jean Le Gac, în timpul căreia a țesut 750 de metri de sfoară pe portalul Centrului American. Era cunoscut pentru lucrările sale „Barre de bois rond” (Bare rotunde din lemn, 1970–78), care erau niște stâlpi de lemn realizați din segmente colorate. Avea aceste bare la el și le expunea în public, instalându-le în expoziții de artă fără invitație.

Artistul Cădere a murit de cancer la Paris în 1978. Una dintre expozițiile notabile ale lui Cădere a avut loc la Institutul de Artă Contemporană, PS1, din New York (USA), intitulată „André Cadere, All Walk of Life”, între 15 octombrie și 10 decembrie 1989. O parte din lucrările sale de artă sunt expuse la Muzeul de Artă Recentă din București. Cădere a participat la expoziția de grup MOVING 1977, care a fost prezentată la Galeria „Hal Bromm” din Tribeca, New York, în 1977. În noiembrie 1978, Galeria Hal Bromm a organizat o expoziție în memoria lui Cădere, care a murit înainte de deschiderea planificată a expoziției. Experiența exilului a fost un alt demers al lui Andrei Cădere. În anii 60 făcea tablouri de acest gen, ca autodidact fiind exclus din circuitul universitar și a Uniunii Artiștilor Plastici, considerându-se a avea o atitudine radicală față de pictura oficială a epocii. Într-o dorință de exprimare „horror vacuum” fiecare colț al tabloului este pictat de către Andrei cu pătratele ce mai târziu se vor transforma în bile colorate (la Paris). La Muzeul Național de Artă Contemporană i-a făcut o retrospectivă în anul 2015. Tabloul său „Peisaj cu zebră teleghidată” (1963), ulei pe carton, a fost scos la vânzare pentru suma de 8.000-15.000 de euro.

Ca activitate profesională avem următorul program: 1973 – participă la Congresul de artă conceptuală, Bruxelles; 1974 – susține conferinţă la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii Catolice din Louvain, Belgia; 1977 – conferinţă la Galeria Ghislain Mollet-Vieville, Paris, cu titlul „Établir le desordre” când invită publicul să părăsească sala. În 1966 devine Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Ca expoziții personale avem: din 1973 – expune la Paris, Bruxelles, Liège, Gand, Anvers, Roma, Milano, Genova, Bari, Brescia, Torino, Napoli, Londra, Berlin, Düsseldorf și New York. 1988 – Galeria des Beaux-Arts (cu Kopke şi Palermo), Bruxelles; 1989 – New York, P.S.1 Museum; 1992 – Paris, Musée d’Art Moderne de la Ville; Baden-Baden; 2007 – Baden-Baden, Staatliche Kunsthalle, Peinture sans fin; 2008 – Muzeul Naţional de Artă Contemporană (Simpozion In and Out of the Territory), Bucureşti.

Au fost și expoziții de grup: 1978 – Matisse en de Hedendaagse Franse Kunst, Gand, Belgia; Tendances de l’ Art en France 1968-1978, Musée d’ Art Moderne de la Ville de Paris, Franța; Focus ’78, Centre Culturel du Marais, Paris, Franța; 1979 – Omtrent Kunstenaars, Cultureel Centrum, Waregem, Belgia; Antwerpen (Palais des Beaux-Arts) / Charleroi, Biennale de la Critique, Belgia; 1983 – Art en France 1960 – 1980, Coutances, Franța; 1987 – Cădere, Köpcke, Palermo, Galerie des Beaux-Arts, Bruxelles, Belgia; 1989 Das Spiel des Unsagbaren, Wiener Secessión, Viena, Austria; L’ Art conceptuel, une perspective, Musée d’ Art Moderne de la Ville de Paris, Franța; Le Jeu de l’ Indicible, Palais des Beaux-Arts, Bruxelles, Belgia; 1991 – Une Scène Parisienne 1968-1972, Université Rennes 2, Rennes; 1992 – Yvon Lambert collectionne, Villeneuve d’ Asq; Manifeste, Centre Georges Pompidou, Musée National d’ Art Moderne, Paris, Franța.

Muzee unde se găsesc operele sale sunt: „Tate Modern”, Londra, Marea Britanie; „The Museum of Modern Art”, New York, SUA; „Musée National d’Art Moderne”, Paris, Franța. Scrieri ale artistului în care descoperim crezul său artistic sunt următoarele: 1970 – Boy with Stick, Semiotext(e), vol. III, nr. 2, Columbia University, New York, SUA; 1973 – Opus International (Paris), nr. 43, nov. 1973; Studio International (Londra), nr. 961, dec. 1973; 1974 – – +- 0 (Bruxelles), nr. 4, apr. 1974; Flash Art (Milano), nr. 44-45, apr. 1974; 1977 – Présentation d’ un travail / Utilisation d’ un travail, Hossman, Hamburg/MTL, 1977; Domus (Milano), nr. 573, august 1977; Saman, nr. 11, nov. – dec. 1977; 1980 – NDRL (Paris), nr. 5-6, 1980; 1982 – Histoire d’ un Travail, Gent, Herbert-Gewad, 1982.

Reforma Spirituală în Era Inteligenței Artificiale

Data: 28 aprilie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Prezenta lucrare explorează necesitatea unei paradigme religioase adaptate „Imperiilor Minții” și ascensiunii Inteligenței Artificiale (IA). Autorul argumentează că religia tradițională, ancorată în dogme arhaice și interpretări literale, riscă izolarea în fața „omului cerebral” și a rigozității științifice contemporane. Articolul analizează rolul IA ca aliat al teologiei în eliminarea erorilor factuale și democratizarea accesului la textele sacre. Se subliniază importanța colaborării dintre știință și religia reformată în definirea sensului existențial („de ce”) și a eticii într-o lume automatizată. / This paper explores the necessity of a religious paradigm adapted to the „Empires of the Mind” and the rise of Artificial Intelligence (AI). The author argues that traditional religion risks isolation in the face of the „cerebral man” and contemporary scientific rigor.

În peisajul contemporan, marcat de o evoluție tehnologică fără precedent, omenirea se află în pragul unei transformări fundamentale. Dacă în trecut imperiile se defineau prin teritorii și resurse materiale, viitorul aparține „imperiilor minții”.

În acest nou spațiu al cunoașterii, religia, reprezentată astăzi prin circa 4.300 de culte religioase, se confruntă cu o dilemă existențială: adaptarea sau irelevanța.

1. Provocarea Omului Cerebral în Societatea Cunoașterii. Prosperitatea lumii depinde tot mai mult de „oamenii cerebrali”. Aceștia, prin natura profesiilor și a rigozității lor intelectuale, nu pot accepta o religie bazată pe dogme imuabile extrase din tradiții populare de acum 4.000 de ani. Pentru oamenii cerebrali, spiritualitatea nu este o negare a rațiunii, ci o extensie a ei. Implicarea elitelor în fenomenul religios este direct proporțională cu capacitatea cultelor de a se reforma. O religie care refuză dialogul cu „Societatea bazată pe cunoaștere” și care ignoră rigorile impuse de Inteligența Artificială (IA) va fi privită ca un anacronism de către cei care decid viitorul lumii prin puterea minții lor.

2. De la Fariseism la Competență: Lecția Mântuitorului. Actuala criză de receptare a mesajului biblic are la bază o formă modernă de fariseism. Mântuitorul a fost clar în misiunea Sa: „Nu cei sănătoși au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi… Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoși” (Matei 9:12-13). Din păcate, mulți slujitori ai bisericii de astăzi procedează precum fariseii de odinioară, punând accent pe corectitudinea ritualică și pe o autoritate auto-atribuită care maschează o carență de pregătire (și, uneori, și de corectitudine în viața lor). Spre exemplu, este inadmisibil ca un preot să pretindă monopolul asupra lecturii Bibliei, interzicând mirenilor cercetarea textului sacru. În „imperiile minții”, competența și corectitudinea sunt principalele surse de autoritate.

3. IA ca Aliat al Rigurozității Teologice. Inteligența Artificială poate juca un rol salvator pentru actul de cult. Tehnologia îi poate oferi preotului suportul necesar pentru a evita erorile factuale sau versetele biblice interpretabile, asigurând o comunicare precisă. Un cler asistat de sisteme avansate de verificare a datelor ar putea prezenta predici argumentate, adaptate nivelului cultural al auditoriului, transformând slujba dintr-o repetiție mecanică într-un dialog intelectual fertil.

4. Granița Științei și Momentul Creației. O viziune echilibrată a fost demonstrată de Papa Ioan Paul al II-lea în dialogul său cu elitele științifice. Așa cum consemnează fizicianul Stephen Hawking în cartea sa, „Scurtă istorie a timpului”, Biserica a acceptat studiul evoluției universului post-Big Bang, recunoscând în „momentul zero” actul creației divine. Nicio ipoteză științifică nu a reușit să explice convingător ce a fost „înainte” de nașterea Universului sau cum a apărut totul din „dimensiunea zero”. Aceasta este frontiera unde religia și știința trebuie să colaboreze pentru a oferi sens existenței.

5. Impactul Economic: Religia Reformată ca Motor al Capitalului Uman. Într-o economie bazată pe cunoaștere, o religie reformată încetează să mai fie o simplă cheltuială socială și devine un activ necorporal de mare valoare. Prin promovarea integrității, a responsabilității și a disciplinei, eliberate de ipocrizia ritualică, religia poate reduce costurile de tranzacție prin creșterea încrederii între partenerii economici. Reforma religioasă este o necesitate economică: ea oferă infrastructura morală pentru o creștere sustenabilă în era digitală.

6. Sacrul în Lumea Automatizată. Religia trebuie să-și îndrepte eforturile către marea majoritate a populației rămasă în afara ei și din cauza barierelor dogmatice. În „imperiile minții”, religia fie va deveni un partener al prosperității, fie va dispărea. Într-o lume în care IA poate procesa miliarde de date în secunde, credința nu mai poate fi un exercițiu de obediență oarbă. Religia viitorului trebuie să treacă de la „crede și nu cerceta” la „înțelege pentru a crede”. Dacă știința explică „cum” funcționează universul, religia adaptată trebuie să răspundă la întrebarea „de ce”. Inteligența Artificială poate simula universul, dar nu poate simula sacrul. Aici rezidă misiunea religiei reformate: definirea eticii și a sensului existenței într-o lume digitalizată, în care există pericolul ca Inteligența Artificială să preia controlul asupra omenirii, punând în pericol însăși existența noastră.

7. Digitalizarea Sacrului: Biblia și Liturghia în Era Mobilității. În Imperiul Inteligenței Artificiale, accesul la divinitate nu mai este condiționat de prezența fizică a unei cărți voluminoase sau de deplasarea obligatorie într-un spațiu geografic fix. Astăzi, Biblia în format electronic a devenit o prezență constantă în viața omului, fiind accesibilă instantaneu de pe orice telefon mobil, tabletă sau calculator. Această schimbare de paradigmă are consecințe profunde: Mobilitatea Credinței și a Cultului: Prin intermediul aplicațiilor mobile și al platformelor online (precum MyBible.eu), orice verset poate fi consultat, comparat, studiat și înțeles în momente de introspecție, indiferent de locația utilizatorului. Mai mult, credincioșii pot asculta slujbe oricând doresc și în orice loc, transformând dispozitivul mobil într-un altar personal. Transmisia în Timp Real și Asistența la Distanță: Slujbele religioase au depășit zidurile bisericilor prin live-streaming (transmisia audio-video în direct, prin internet, către un public nelimitat). Această tehnologie permite participarea spirituală a persoanelor nedeplasabile sau a celor aflate la mari distanțe. Un aspect inedit al acestei ere este faptul că anumite slujbe se pot desfășura fără prezența fizică a preotului, acesta comunicând și oferind consiliere spirituală de la distanță persoanelor aflate în momente grele, asigurând o conexiune umană și divină ce ignoră barierele fizice. Interogarea Inteligentă: Inteligența Artificială permite acum căutarea semantică în textele sacre; credinciosul nu mai caută doar un cuvânt, ci o idee sau sensul profund al unui verset, primind răspunsuri corelate din întreaga Scriptură. Această tehnologie elimină riscul interpretărilor eronate sau scoase din context, oferind o bază de documentare infailibilă, superioară memoriei umane limitate.

ArtFinEdu transformă educația financiară într-o experință interactivă pentru familiile monoparentale

Data: 28 aprilie 2026 by Redacția

Într-o lume în care noțiunile financiare pot părea complicate, ArtFinEdu vine în sprijinul familiilor monoparentale printr-o abordare inovatoare: arta ca instrument de învățare. Pe 28 aprilie, la Palatul Național al Copiilor, Asociația POT SĂ AJUT, cu sprijinul Asociației Provident pentru Educație și Provident Financial România organizează un spectacol inedit, ArtFinEdu, gândit astfel încât să transforme conceptele abstracte în experiențe practice și distractive. Noțiunile financiare sunt explicate prin joc, teatru și povești accesibile copiilor și părinților, ArtFinEdu fiind parte din programul Invizibilii, prin care este susținută incluziunea financiară și socială a grupurilor vulnerabile.

„Jocul este cel mai natural și simplu mod pentru a asimila informații, așa că am gândit un proiect în care noțiunile financiare devin mai ușor de înțeles filtrate cu ajutorul artei – prin teatru participativ, muzică, dans și pictură. Ne bucurăm că Asociația Provident pentru Educație și Provident Financial România sunt alături de noi în acest demers, în proiectele pe care le desfășurăm împreună pentru copii, părinți și seniori. În cadrul programului Invizibilii, în mai puțin de 3 ani, am depășit deja 5.400 de beneficiari din 18 județe și mă bucur că reușim, alături de ei, să ajungem la atât de mulți copii și adulți cărora le oferim experiențe inedite de educație non-formală”, explică Gabriela Stoian, președinta Asociației POT SĂ AJUT.

„Educația financiară joacă un rol esențial pentru a avea o viață în care să adunăm cât mai multe experiențe plăcute, iar discuțiile delicate despre bani pot fi înlocuite câteodată prin joc și acte artistice din care învață atât copiii cât și adulții. Alături de Asociația POT SĂ AJUT am văzut cât de valoros este pentru oameni să simtă că nu sunt singuri, că fac parte dintr-o comunitate care îi susține. Evenimentul este unul care îi ajută pe toți participanții să simtă că au câștigat timp de calitate împreună, dar și informații simple cu un impact mare pe termen lung pentru sănătatea financiară”, precizează Ciprian Sandu, coordonatorul programelor de investiții în comunitate ale Provident Financial România.

În luna în care se sărbătorește Ziua Internațională a Educației Financiare (11 aprilie), ArtFinEdu aduce educația financiară mai aproape de familiile monoparentale prin teatru și activități creative. Participanții se pot bucura de un atelier creativ de educație financiară susținut de Andrei Popa, cu noțiuni despre economisire, bugetare și luarea deciziilor responsabile, dar și de un spectacol de teatru interactiv cu trupa Miniricii, ce transformă concepte financiare în povești captivante, cu personaje care îi vor inspira și le vor oferi o nouă perspectivă asupra valorii banilor. Programul artistic este completat de Cercul de dans sportiv (prof. Cristina Ionescu), Cercul de balet Petit Arabesque (prof. Ana Maria Bănuță), Cercul Friendship (prof. Claudia Stoicescu-Păun) și de Corul Carmina (prof. Ștefania Istrate). Evenimentul este prezentat de Toader Păun.

Educația financiară este esențială în familie deoarece contribuie la dezvoltarea unor abilități importante, cum ar fi gestionarea bugetului, economisirea și luarea deciziilor financiare informate. Învățând copiii despre importanța economisirii și planificării financiare, părintele poate transmite valori sănătoase și utile pentru viitor, mai ales dacă asta se întâmplă într-un mediu non-formal, în care educația se împletește cu joaca și arta, așa cum se întâmplă la ArtFinEdu. Educația financiară nu doar că susține bunăstarea familiei, dar contribuie și la securitatea pe termen lung, iar Asociația POT SĂ AJUT, cu susținerea Asociației Provident pentru Educație și a Provident Financial România, în cadrul programului Invizibilii, au găsit un cadru perfect pentru a aduce familiile monoparentale împreună și pentru a se bucura de educație financiară prin artă.

România este între codașele din Uniunea Europeană la capitolul educație financiară. În luna martie, într-un raport public, educația și cercetarea au fost evidențiate drept două dintre domeniile vizate în mod aparte de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) într-o serie de recomandări ce vizează întărirea competitivității României. Întărirea alfabetizării financiare este indicată explicit ca fiind importantă atât în programele educaționale cât și în sprijinul întreprinderilor mici și mijlocii. Conform studiului Invizibilii, publicat în octombrie 2022, în România, gestionarea unui buget cu o singură sursă de venit reprezintă o provocare în plus pentru familiile monoparentale. Deficitul este prezent și ca intercorelație între lipsa resurselor de timp (necesare îngrijirii copiilor, dezvoltării personale și profesionale, atât a copiilor cât și cea proprie) și lipsa resurselor financiare necesare. Prin activități creative și educație non-formală, ArtFinEdu sprijină aceste familii, oferindu-le instrumentele necesare pentru a înțelege și gestiona mai bine resursele financiare. Cifrele îngrijorătoare care se rostogolesc de la un an la altul se pot schimba prin educație și implicare. Evenimentul își propune, inclusiv, să deschidă orizonturi către cultură pentru copii, mulți dintre ei participând pentru prima dată la un spectacol de teatru. (D.S.)