Carol de Habsburg spre exil prin România (5-6 noiembrie 1921)

Carol I al Austriei (n. 17 august 1887, Austria Inferioară – m. 1 aprilie 1922, Funchal), născut Karl Franz Josef Ludwig Hubert Georg Maria, din dinastia Habsburg-Lorena. A fost ultimul împărat al Austriei (1916-1918), ultimul rege al Ungariei (fusese încoronat la Budapesta alături de soţia sa Zita, la 30 decembrie 1916, sub numele de Carol al IV-lea), ultimul rege al Boemiei (sub numele de Carol al III-lea) etc.

În condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale în Primul război mondial, la 11 noiembrie 1918, Carol al IV-lea a desemnat noul guvern maghiar condus de Mihály Károlyi iar la 13 noiembrie 1918 a renunțat la conducerea statului fără a abdica. Prin precipitarea evenimentelor, la 11 ianuarie 1919 Mihály Károlyi este ales preşedinte iar două luni mai târziu guvernul Mihály demisionează, la 21 martie 1919, în urma “Ultimatumului Vix” (20 martie 1919), şi la putere ajung comuniştii, în frunte cu Béla Kun. În iunie 1919 acesta era de facto şeful statului maghiar. Dar la 4 august 1919 Armata română cucereşte Budapesta şi eliberează Ungaria de bolşevicii lui Kun, care se vede silit să demisioneze (6-7 august) şi să fugă în Austria.

După îndepărtarea comuniştilor — de către trupele române —, la 1 martie 1920 amiralul Miklós Horthy (conducătorul armatei naţionale ungare) a fost ales guvernator (regent) al Ungariei (cu 131 voturi din 141), cu toate că el afirma că “nu a dorit aceasta” ci se aştepta să fie numit contele Albet Apponyi, “o figură briliantă” – după cum îl aprecia.

Anterior, la 2 februarie 1920, Aliații dăduseră o “declaraţie formală” că întoarcerea Casei de Habsburg “nu va fi tolerată”, iar în perioada martie-octombrie 1921 Horthy a pus în practică legea detronării regelui Carol al IV-lea al Ungariei.

Cu toate acestea, Carol de Habsburg a încercat să revină la tronul Ungariei, având trei astfel de tentative: la 20 octombrie 1920, 26 martie 1921 şi 21 octombrie 1921.

În 1921 lovitura de stat a regelui a început la 26 martie, când revenit din Elveţia i-a cerut lui Horthy puterea. În urma unui refuz categoric Carol s-a dus la Szombathely și a început să negocieze cu prim ministrul Pál Teleki, însă fără succes. Între timp, la Szombathely s-au adunat și aristocrații pentru a se alătura regelui, care avea de partea sa şi o forţă armată. Carol l-a somat pe Horthy să abdice dar a fost refuzat din nou. Regentul ungar a rugat armata să-l îndepărteze pe regele Carol din Ungaria, drept care acesta s-a reîntors în Elveţia, la Palatul Hertenstein, pe data 6 aprilie 1921.

După ce și-a redactat testamentul, regele a revenit în Ungaria cu un avion de tip „Ad Astra”, pe 21 octombrie 1921, aterizînd în vestul Ungariei, pe pista grofului József Cziráky (localitatea Dénesfa).

Carol avea în intenție să plece cu soldații înspre Budapesta, desemnându-și chiar și un guvern provizoriu. În aceste condiţii mulți soldați au jurat supunere regelui iar noul guvern Horthy a fost pus într-o poziție delicată. Pe 22 octombrie 1921 Carol a plecat cu trenul la Budaörs, însoțit de o forţă militară maghiară.

Ministrul de externe cehoslovac Edvard Beneš a intervenit în vederea unor negocieri, dar regele Carol al IV-lea nu era dispus la acea vreme să negocieze.

Pe 23 octombrie 1921 a început bătălia de la Budaörs, soldată cu 19 morți și 26 de răniți. A doua zi, 24 octombrie, regele i-a dat un ultimatum lui Horthy, însă a fost arestat în orașul Tata, în aceeași zi, de către forțele lui Horthy. La 26 octombrie 1921 regele Carol a fost trimis la mânăstirea din Tihany, iar pe 1 noiembrie a fost expulzat cu canoniera britanică Glow-Worm spre Galaţi, pe calea Dunării, pentru ca apoi să fie îmbarcat pe crucişătorul britanic “Cardiff”. Datorită scăderii apelor Dunării a trebuit însă să-şi întrerupă călătoria pe apă şi să o continue pe uscat, prin România, până la Galaţi.

Ofiţerul englez Gilbert Roberts, aflat pe canoniera Glow-Worm, avea să relateze mai târziu că în acel timp (sfârşit de octombrie-început de noiembrie) staţiona la Novisad, aşteptând creşterea nivelului apelor Dunării.

“Anticipând mersul evenimentelor din Budapesta, şi probabil bătălia pentru putere — nota el apoi —, Guvernul Britanic a considerat că noi puteam urca pe râu să acordăm sprijinul britanic şi poate (să susţinem) şi alte interese. Ambasadorul nostru în Ungaria, domnul Hohler ne-a informat şi coordonat mişcarea”.

De adăugat este şi faptul că în acel moment comodorul Snagge, comandantul de pe Glow-Worm, era plecat într-o scurtă călătorie la Bucureşti şi lăsase la comandă pe Johnson, comandantul de pe Ladybird (“soră” cu Glow-Worm).

Ei evitau implicarea atât a Iugoslaviei cât şi a României în această poveste, pentru că fiind ţări “succesoare” ale Imperiului Austro-Ungar (care aveau în cuprindere teritorii ce aparţinuseră fostului Imperiu), trecerea ex-suveranilor unguri putea genera susceptibilităţi. “Iugoslavia ordonase o parţială mobilizare”, în acest sens amiralul Wickerhauser, “nefericit şi stânjenit” spusese confidenţial lui Roberts că luaseră “măsuri de precauţie la graniţa cu Ungaria”, Armata de Nord fiind în alertă în apropierea oraşului Subotica iar vasele de război Iugoslave patrulau în susul Dunării, pregătite să intervină. Mobilizarea fusese pregătită “cel puţin ca Ungaria să ia notă de aceasta”.

Îmbarcarea pe Glow-Worm s-a făcut la Baia, ex-suveranii şi mica lor suită fiind însoţiţi (păziţi) de la fortul de lângă Balaton, până la navă, de Cavaleria ungară. Când au sosit 100 de soldaţi au făcut un coridor prin care exilaţii au trecut spre îmbarcarea pe canonieră.

Pe Carol de Habsburg şi Zita de Bourbon-Parma îi însoţeau în această călătorie, spre exil: contele de Esterházy, fostul mareşal al Palatului şi fost prim-ministru în timpul războiului; contesa de Baroviczenyi, “o tânără foarte frumoasă”, fostă doamnă de onoare; un valet şi o femeie de serviciu. Înainte de plecare a avut loc şi un serviciu religios cam de o oră. Apoi, au început a coborâ pe Dunăre, însoţiţi de Ladybird.

Se pare că ex-suveranul Carol se temea la trecerea graniţei cu Iugoslavia de tunurile acesteia, mai ales că în acel moment lipsea comodorul Snagge, în care avea mai multă încredere. Pentru că nu aveau timp să aştepte sosirea acestuia şi ordinul prevedea sosirea cât mai repede în Marea Neagră, ofiţerii de pe Glow-Worm au recurs la o stratagemă. La ideea lui Johnson, G. Roberts, care avea o statură asemănătoare cu a comandantului, s-a îmbrăcat în ţinuta acestuia în momentul trecerii la punctul de frontier iugoslav. Altfel, spune Roberts, cam exagerat de altfel, “Dacă noi întârziam, acolo ar fi putut exploda în întregime Balcanii”. În rest, călătoria a fost liniştită şi fără incidente, până au ajuns la Belgrad, unde au acostat în mijlocul fluviului, departe de ochii curioşilor. Acolo sosise şi comodorul Snagge, care a însoţit pe mai departe pe cei exilaţi.

După preluarea comenzii, comodorul Snagge a văzut pe ex-regele Ungariei, Carol, şi “s-a petrecut o scenă fără precedent în istoria britanică” — ne spune acelaşi Gilbert Roberts. Carol, la solicitatea lui Snagge, “a scris de mână, acceptul său personal, pe o bucată dintr-un ziar, în franceză”.

Se pare că acest accept precum și “Procesul-verbal al detronării lui Carol […] sunt amândouă în Muzeul Britanic” – după cum afirma şi A. Cecil Hampshire.

Despre acest accept comodorul Snagge nota ulterior: “Scurta notiţă eu mi-am justificat-o sub necesitatea de a asigura acomodarea pe bordul unei foarte mici nave pentru ex-împăratul şi însoţitorii săi. Aceasta a prezentat o oarece dificultate, însă eu i-am sugerat lui Carol că dacă el se îngrijeşte să-mi dea mie acceptul lui, în scris, aceasta poate uşura problemele şi că poate să mă îndreptăţească să-l tratez pe el şi suita sa ca oaspeţi la bordul navei mele, că eu pot fi în stare să îndepărtez gărzile şi santinele şi că situaţia poate fi astfel onorantă pentru el şi mult mai uşoară pentru mine”.

În final Carol a acceptat, iar în timp ce semna, “cu o sfidare patetică” a rostit: “Eu nu recunosc şi niciodată nu voi recunoaşte că am fost detronat”.

Istoria se repeta, dar în alt loc şi în alt timp.

Carol de Habsburg repeta scena sinonimă făcută altădată de Napoleon Bonaparte, în faţa căpitanului Frederick Maitland, de pe Bellerophon, când a fost exilat pe Elba (în 1815).

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*