Nene Iancule, suntem toți un…moft

Prea  puțin ne întoarcem ochiul  lăuntric spre  trecut. Iar dacă o facem, se încarcă  imaginea  doar  cu  regrete.  Prea puțini  reușim  să privim cu el, ne amintim prea puțin și prea rar de cei care au  fost și au lăsat ceva pe-colo, pe  unde au  trecut, ceva care să-i facă de drept nemuritori. Ne amintim prea rar de ei, îi  pomenim doar așa, când timpul  ne mai trage de mânecă  sau  când  materia  școlară  o cere.

Despre Caragiale  nu se  poate spune același lucru . A fost și este oricând prezent, în orice  timp și timpuri, în  orice lume, în orice situație… Cred că atâta timp cât va exista poporul  român, Caragiale va fi oricând prezent;  nu a murit și nici nu va muri, pentru  că  există ceva anume specific românulu: moftul.
Moftul cultivat în  orice medii și în orice epocă are nu numai rădăcini, dar mai are, dom“le, nu-i așa, și niște fructe zemoase și ducli-acre de îți lasă gura apă. Toți le molfăiesc și nu se mai satură, neicusorule…

Caragiale a rămas  singurul care  asurprins, cu o fină  ironie, adevăratul  moft.  Prea puțini  vor  recunoaște deschis: ,,Nene  Iancule, suntem  toți  un… moft'” , ,,Niște  Mitici de pe aici…”, ar mai adăuga el  privindu-ne prin monoclu pe sub borurile pălăriei celebrei lui pălării. Și ar mai zice: ,,Monșerilor, ați  rămas cum v-am lăsat, ba acum văd că aveți în
fiecare zi câte ,,O  scrisoare  pierdută “, și, cum se lasă seara, la voi începe ,,O  noapte  furtunoasă ” . Vă încurcați în același lanț al slăbiciunilor, dar, mai  nou, mă distrează  la voi ,,Ultima emisiune”…
Credeți că aș mai fi reușit să scriu ceva nou? Sau am spus totul… Ba,  văd că aveți în
fiecare zi  spectacol la  Cameră  și, din  când  în  când,  tulburat de clopoțeii dinga-dinga, tot  apare câte  un Agamiță  Dandanache pe și de pe câte o listă rătăcită . Vă vad, vă văd… și  mă  crucesc: m-ați întrecut de mult și cu  mult, cu multe, dar nu-mi pare rău. Așa
am și eu o ocupațiune, nu mă plictisesc de loc, trec pe stradă și număr: un Mitic, doi Mitici, trei  Mitici…Trec pe altă stradă și număr iar: un moft, două mofturi, trei  mofuri…

Aș, poate un moft-două să le fi dat vântu` jos, ei, nu, nu Vântu… da-n rest sunt la locul lor…

Și cine  știe, poate-un moft am fost și eu când, în noaptea de 29 spre 30  ianuarie a anului
1852, viața m-a hărăzit să văz cum e lumea pe aceste meleaguri, să o iau în condei și  nu regret. V-am  lăsat multe gânduri scrijelite pe foi de hârtie și tare bă bucur că  le citiți, dar mai ales că le trăiți în fiecare clipă.
Vam fiecare face ce vrea și când vrea și la orice pas îl  întâlnești  pe ,,Conul Leonida față  cu reacțiunea”…

Deunăzi  fusesem într-o ”Vizită” și, cu mulți de-alde .Goe-n jur, m-am cam  amețit.Mi-am luat bastonul și pălăria și am încercat să îmi iau și tălpășița, ieșind tiptil, dar un ,,Bubico”  rrrrâu nevoie mare mai să-mi  rupă manșetele pantalonilor, să paț vreun necaz, parol! Am  răsuflat  ușurat și credeți-mă că mă simt mulțumit: nu m-ați  uitat și  mă  veți….trăi veșnic.  Cine știe, poate ne-ntâlnim la Gambrinus, la un ,,Five o”clock , pentru că voi știți  ce bere bună  de aduce acolo! Ce  Golden  Blitz?! Veniți la nenea Iancu la berăria care-am deschis-o pe Calea Moșilor  și-am  să vă-nvăț să…numărați Miticii. Pentru că  anul acesta  se-anunță  ,,Căldură  mare, mon  cher!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*