Prea puțin ne întoarcem ochiul lăuntric spre trecut. Iar dacă o facem, se încarcă imaginea doar cu regrete. Prea puțini reușim să privim cu el, ne amintim prea puțin și prea rar de cei care au fost și au lăsat ceva pe-colo, pe unde au trecut, ceva care să-i facă de drept nemuritori. Ne amintim prea rar de ei, îi pomenim doar așa, când timpul ne mai trage de mânecă sau când materia școlară o cere.
Despre Caragiale nu se poate spune același lucru . A fost și este oricând prezent, în orice timp și timpuri, în orice lume, în orice situație… Cred că atâta timp cât va exista poporul român, Caragiale va fi oricând prezent; nu a murit și nici nu va muri, pentru că există ceva anume specific românulu: moftul.
Moftul cultivat în orice medii și în orice epocă are nu numai rădăcini, dar mai are, dom„le, nu-i așa, și niște fructe zemoase și ducli-acre de îți lasă gura apă. Toți le molfăiesc și nu se mai satură, neicusorule…
Caragiale a rămas singurul care asurprins, cu o fină ironie, adevăratul moft. Prea puțini vor recunoaște deschis: ,,Nene Iancule, suntem toți un… moft'” , ,,Niște Mitici de pe aici…”, ar mai adăuga el privindu-ne prin monoclu pe sub borurile pălăriei celebrei lui pălării. Și ar mai zice: ,,Monșerilor, ați rămas cum v-am lăsat, ba acum văd că aveți în
fiecare zi câte ,,O scrisoare pierdută „, și, cum se lasă seara, la voi începe ,,O noapte furtunoasă ” . Vă încurcați în același lanț al slăbiciunilor, dar, mai nou, mă distrează la voi ,,Ultima emisiune”…
Credeți că aș mai fi reușit să scriu ceva nou? Sau am spus totul… Ba, văd că aveți în
fiecare zi spectacol la Cameră și, din când în când, tulburat de clopoțeii dinga-dinga, tot apare câte un Agamiță Dandanache pe și de pe câte o listă rătăcită . Vă vad, vă văd… și mă crucesc: m-ați întrecut de mult și cu mult, cu multe, dar nu-mi pare rău. Așa
am și eu o ocupațiune, nu mă plictisesc de loc, trec pe stradă și număr: un Mitic, doi Mitici, trei Mitici…Trec pe altă stradă și număr iar: un moft, două mofturi, trei mofuri…
Aș, poate un moft-două să le fi dat vântu` jos, ei, nu, nu Vântu… da-n rest sunt la locul lor…
Și cine știe, poate-un moft am fost și eu când, în noaptea de 29 spre 30 ianuarie a anului
1852, viața m-a hărăzit să văz cum e lumea pe aceste meleaguri, să o iau în condei și nu regret. V-am lăsat multe gânduri scrijelite pe foi de hârtie și tare bă bucur că le citiți, dar mai ales că le trăiți în fiecare clipă.
Vam fiecare face ce vrea și când vrea și la orice pas îl întâlnești pe ,,Conul Leonida față cu reacțiunea”…
Deunăzi fusesem într-o ”Vizită” și, cu mulți de-alde .Goe-n jur, m-am cam amețit.Mi-am luat bastonul și pălăria și am încercat să îmi iau și tălpășița, ieșind tiptil, dar un ,,Bubico” rrrrâu nevoie mare mai să-mi rupă manșetele pantalonilor, să paț vreun necaz, parol! Am răsuflat ușurat și credeți-mă că mă simt mulțumit: nu m-ați uitat și mă veți….trăi veșnic. Cine știe, poate ne-ntâlnim la Gambrinus, la un ,,Five o”clock , pentru că voi știți ce bere bună de aduce acolo! Ce Golden Blitz?! Veniți la nenea Iancu la berăria care-am deschis-o pe Calea Moșilor și-am să vă-nvăț să…numărați Miticii. Pentru că anul acesta se-anunță ,,Căldură mare, mon cher!”
Lasă un răspuns