În timpul Revoluției de la 1848–1849 din Transilvania, liderul moților din Munții Apuseni, Avram Iancu, este amintit în cronicile vremii și în tradiția populară pentru o ingenioasă improvizație militară: utilizarea unor tunuri confecționate din lemn de cireș. În locul sulițelor au folosit haraci de arțar ascuțiți și trecuți prin foc. Cum funcționau tunurile de lemn? Potrivit mărturiilor păstrate, aceste piese de artilerie erau realizate din trunchiuri de cireș scobite și întărite, care serveau drept țevi. În loc de ghiulele metalice, se foloseau pietre rotunjite, adaptate la calibru. Aceste tunuri aveau însă o rezistență limitată: după două-trei focuri, lemnul crăpa și piesa devenea inutilizabilă. Avram Iancu conducea mișcarea românilor din Apuseni într-un moment în care accesul la armament era foarte redus, aproape inexistent. Lipsa tunurilor de fier a fost compensată prin această soluție improvizată, care, deși avea o eficiență scăzută, a demonstrat determinarea și creativitatea luptătorilor. Unii dintre înaintașii noștri au luptat, la 1848, folosindu-se de topoare și de ghioage contra trupelor instruite și dotate cu armament modern. Relatările despre tunurile de lemn de cireș nu au fost confirmate prin descoperiri arheologice, dar se regăsesc în scrierile și tradițiile locale, devenind un simbol al rezistenței românești în fața unui adversar mult mai bine echipat. Tunurile improvizate rămân parte a mitologiei legate de Avram Iancu, ilustrând lupta cu mijloace modeste, dar purtată cu tenacitate și ingeniozitate. Mai există legenda că domnitorul Ștefan cel Mare al Moldovei ar fi atacat Cetatea Chilia într-o zi de iarnă trăgând cu tunuri de lemn instalate pe sănii trase de cai într-un iureș neașteptat (un fel de „tancuri” moderne). În ianuarie 1465, după un asediu de doar o zi sau două (24 ianuarie), Ștefan cel Mare cucerește cetatea Chiliei.
Potrivit unei alte legende locale, păstrată din generație în generație, localitatea Tunari din județul Ilfov și-a luat numele de la un vechi atelier ce fabrica tunuri din lemn de cireș. Construit nu departe de șoseaua de centură a capitalei, acest atelier a creat neobișnuitele arme artizanale ce reușeau să proiecteze ghiulele de fier sau de piatră pe o distanta impresionanta, avand totusi o durata scurta de viata, lemnul crăpa după numai câteva trageri, sub presiunea imensă a gazelor formate în tub. Existența istorică a localității Tunari este menționată abia în data de 10 mai 1692, de către spătarul Iordache Cantacuzino, împreună cu Constantin Brâncoveanu. În iarna anului 1692, două moșii domnești vor fi unite sub numele „Tunari” și vor fi dăruite de Sfântul Constantin Brâncoveanu fiicei sale, domnița Stanca. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna purta numele de Tunari-Dimieni, făcea parte din plasa Dâmbovița a județului Ilfov și era formată, ca și astăzi, din satele Tunari și Dimieni. În 1950, comuna a fost inclusă în raionul 1 Mai al orașului republican București, din care a făcut parte până în 1968, când a trecut din nou la județul Ilfov și a luat numele actual de Tunari. În 1981, comuna a fost arondată Sectorului Agricol Ilfov din subordinea municipiului București, sector devenit în 1997 județul Ilfov. Drept monumente de arhitectură sunt clasificate biserica „Sfântul Nicolae” a fostei curți boierești a postelnicului Constantin Cantacuzino din Tunari, ridicată în 1742 și reconstruită în 1890, precum și Fortul 4 Tunari și bateria intermediară 4 -5 Tunari, ambele parte a vechiului sistem de fortificații din jurul Bucureștiului – Cetatea Bucureștiului.
Într-una dintre imaginile ce mi-au parvenit cu Pitu Guli, unul dintre marii eroi ai aromânilor (n. 1865 – d. 1903), ce este pomenit și în imnul Macedoniei pentru sacrificial său, se afla și un tun din lemn. În lupta disperată contra otomanilor, insurgenții de la Crușova s-au folosit de această armă neobișnuită: tunurile confecționate din… lemn. Și nu orice fel de lemn. Lemnul de cireș sălbatic. Sau de migdal! Pitu Guli, zis și Pitu Vlahul, s-a născut într-o familie de aromâni din localitatea Crușova, azi în FYROM (fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei). El și-a legat numele de lupta din Balcani pentru independența de jugul otoman, visand la o viață liberă pentru toate popoarele, indiferent de națiune. El a condus armata aromânilor în celebra bătălie de la Piatra Ursului (1903), unde a avut loc un sacrificiu eroic asemănător cu cel al spartanilor din bătălia de la Termopile. Aceasta este una dintre cele mai tragice și mai eroice figuri din istoria aromânilor, una dintre cele patru ramuri ale poporului roman. Măreția eroului este cântată și azi în baladele aromânilor din întreaga lume, iar imnul de stat al Macedoniei îl pomenește printre eroii fondatori ai statului balcanic. Pitu Guli și-a pierdut viața în timpul bătăliei de la Piatra Ursului, din timpul răscoalei antiotomane care i-a unit pe românii balcanici, pe macedonenii slavi și pe albanezi, cunoscută în istoriografia internațională drept Răscoala Ilinden. Bătălia de la Piatra Ursului poate fi comparată, prin tragismul ei, cu bătălia de la Termopile, unde regele spartan Leonidas și-a sacrificat viața, alături de 300 de războinici, pentru a întârzia invazia persană în Elada și pentru a oferi grecilor posibilitatea să își mobilizeze armatele împotriva cotropitorilor. La fel, Pitu Vlahul, unul dintre părinții fondatori al Republicii de la Crușevo, și-a sacrificat viața, alături de un detașament format din 903 aromâni, pentru a întârzia înaintarea armatei otomane și pentru a da posibilitatea aliaților macedoneni și albanezi să își regrupeze forțele. Pitu Guli sau Pitu Vlahul a devenit un erou legendar pentru românii balcanici și pentru macedoneni.
Însă, dincolo de legendă, biografia sa cuprinde elementele care conturează figura unui luptător pentru libertate. Tunurile erau făurite în general din lemn de cireș sălbatic, ce devine foarte rezistent după ce se usucă. Țevile de tun erau strânse bine, în cercuri de fier, precum butoaiele. Semănau întrucâtva cu putineiele ce se foloseau la țară, până nu demult, pentru extragerea untului, numai că erau mult mai solide. Carevasăzică, în loc de armurieri și fierari, erau buni și dulgherii. Aceste tunuri puteau arunca proiectile până la distanțe de 400-500 de metri. Destul pentru a putea trânti câteva ghiulele în mijlocul trupelor dușmane, de la o depărtare oarecum sigură față de puștile infanteriștilor. Tunurile de lemn erau folosite în locuri înalte, care puteau oferi o imagine exactă asupra dispunerii trupelor inamice. Probabil că după ce tunul devenea inutilizabil și inamicul își încasase gliulelele, „artileriștii” părăseau poziția, căutând adăpost. Un astfel de tun a fost capturat de către otomani, în Crușova, după ce luptătorii din regimentul insurgenților au pierit până la ultimul, apărând populația localității și proaspăt constituita republică. Originala piesă de artilerie a fost transportată la Istambul, la muzeul militar, unde se află și astăzi. Tunurile de lemn – improvizație ingenioasă și necesară în istoria noastră – ne-a scos la liman de-a lungul veacurilor, la fel ca și lăncile ascuțite din lemn de arin. Cine a spus „codrul este frate cu românul” a avut mare dreptate. Când nu am avut tunuri, am făcut unele din lemn. Când nu am avut șei de călărie am călărit pe șei din lemn, când nu am avut paloșe, am luat ciomegele, ghioagele și arcurile din cui, iar toate acestea le-am făcut pentru libertate. Noi, în vatra noastră de mii de ani, ne-am dorit pace și frăție. Alții au venit să ne cotropească și au primit răspunsul nostru categoric…
