Deoarece sîntem încă în siajul comemorării manifestărilor antievreiești din anii 1941 / 1942 din România și Basarabia, spre a acoperi o chestiune din unghiuri diferite, am căutat în cîteva volume de documente adunate din arhivele militare germane, arhivele românești, arhivele Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite de istorici preocupați de subiect și le-am alăturat Raportulului Final asupra Holocaustului în România întocmit de Comisia Elie Wiesel în anul 2004. Nu doresc nicidecum să săvîrșesc ceea ce s-ar numi negaționism sau incitare astfel încît doar le rezum fără a le comenta. Evacuarea Basarabiei de armata și autoritățile române după anexarea de către Rusia Sovietică în 28 iunie 1940: – O sursă din armata germană = volumul alcătuit de dl Ottmar Trașcă și Dennis Deletant: „Al treilea Reich și Holocaustul din România. 1940 – 1944: Documente din arhivele germane”, București, Editura pentru Institutului pentru studierea holocaustului din România Elie Wiesel, 2007. Etnicul german Alfred Maschling, aflat în Chișinău la momentul instalării ocupației sovietice, referindu-se la perioada 27 iunie – 25 iulie 1940, raporta: «imediat după retragerea românilor… evreii au dat de înțeles prin ample demonstrații că ei sunt stăpânii orașului. Evreii erau constituiți în grupuri înarmate și au tras focuri de armă… mai cu seamă în organele polițienești / sergenți, jandarmi etc. Multe victime erau și din rândul populației civile, ca de exemplu directorul fabricii de tutun din Chișinău, dar și comisari politici români. În vreme ce sovieticii au intrat în oraș, în noaptea de vineri spre sâmbătă, ei au fost salutați furtunos de către evrei. Festivitățile ocazionate de intrarea trupelor rusești au durat trei zile. În timpul festivităților evreii au jucat rolul principal. Câțiva ofițeri sovietici spuneau aceasta cu uimire, fără a ascunde însă acest fapt localnicilor». – Consemnări din arhivele românești găsim la regretatul istoric ieșean Dumitru Șandru = „Mișcări de populație în România (1940 – 1948)”, București, Editura Enciclopedică, 2003; fiind răspîndite pe mai multe pagini.
În volumul (ce poartă un titlu curios) = Paul A. Shapiro, „Ghetoul din Chișinău: 1941 – 1942, O istorie documentară a Holocaustului în interiorul frontierelor contestate <de cine?> ale României”, București, Editura Curtea Veche, 2016, găsim răspunsul mareșalului Ion Antonescu către Wilhelm Filderman, conducătorul neoficial al comunității evreiești din România, legat de subiect, pe care nu îl mai transcriu deoarece se întinde pe două pagini, dar poate fi citit în foto; interesant, modul cum este indicată adresa bibliografică arată că documentul nu se mai află în România, deși aici a fost emis, desigur.
Raportul final al Comisiei Wiesel neagă orice referire la comportamentul neloial și agresiv al evreilor dintre Prut și Nistru față de autoritățile și armata română la momentul anexării Basarabiei în 1940 = e drept că mărturiile sînt numeroase, dar sînt falsuri, clișee istoriografice și invenții menite să ascundă lașitatea armatei române în timpul retragerii din Basarabia. «Un clișeu dominant în istoriografia românească despre perioada 28 iunie – 3 iulie 1940 este cel potrivit căruia evreii din Basarabia și nordul Bucovinei s-au comportat vexatoriu față de autoritățile și de trupele române în retragere. Această credință, deși falsă (!), a fost folosită pentru a justifica acțiunile ulterioare antievreiești ale românilor. Există multe (!) materiale de arhivă referitoare la situația civililor din Basarabia și nordul Bucovinei în intervalul 28 iunie – 3 iulie 1940. Numeroase (!) documente militare (jurnale de operații, dări de seamă, rapoarte informative, telegrame etc.) și civile (rapoarte administrative, de poliție, jurnale personale) indică participarea unora dintre evreii din Basarabia și nordul Bucovinei la acțiunile antiromânești și prosovietice în această perioadă. Cercetătorii care subliniază relevanța acestor documente se referă la acțiuni precum: arborarea steagurilor roșii; manifestări de simpatie față de forțele sovietice; mitinguri de prietenie în cinstea armatei sovietice; ofense aduse însemnelor naționale românești, monumentelor și bisericilor; confiscarea unor bunuri aparținând armatei sau diverselor instituții civile; participarea la acțiunile trupelor sovietice de dezarmare a unităților și subunităților românești; maltratări de militari români, chiar și asasinate. Se mai arată că aceste acțiuni au fost mai frecvente în localitățile urbane în care populația evreiască era mai numeroasă: Cernăuți, Storojineț, Hotin, Soroca, Chișinău, Cetatea Albă, Bălți, Ungheni, Ismail ș.a. sau în satele situate pe rutele de retragere a marilor unități române.
Unii istorici argumentează că marele număr de asemenea documente incriminatoare reflectă o realitate istorică: evreii din Basarabia și nordul Bucovinei erau antiromâni. Însă examinarea critică a documentelor și mărturiilor conduce la concluzii departe (!) de imaginea catastrofală (!) prezentată opiniei publice din momentul cedării Basarabiei și a nordului Bucovinei. Mai întâi, multe dintre documentele incriminatoare conțin generalizări și acuzații colective de tipul „evreii din Bucovina”, „evreii din Chișinău”, „populația evreiască din Bălți”, „evreii și comuniștii din România” etc. De altfel, rapoartele și mărturiile aferente conțin relativ puține situații și nume concrete (!). Apoi, având în vedere împrejurările dramatice în care documentele au fost scrise, au existat multe zvonuri și exagerări (!), mulți dintre cei care se retrăgeau văzând peste tot „comuniști”, „evrei”, „iudeo-comuniști” etc. <…> Asemenea expresii generale erau o modalitate de a masca slaba organizare a retragerii» (!!).
Dacă totuși au existat manifestări reprobabile, nu trebuie luate în seamă; în plus, cei care au pactizat cu sovieticii și au atacat armata română nu erau evrei, ci … ucrainieni. Oricum, potrivit Raportulului Comisiei Elie Wiesel, într-o proporție însemnată militarii români au fost incompetenți, necinstiți, lipsiți de disciplină; ofițerii s-au dovedit fără curaj și au părăsit trupele; mulți soldați și ofițeri au dezertat: «diviziile 12, 15, 21, 26 și 27 au pierdut mai mult de jumătate din efectiv din cauza dezertărilor» (!) … «Mulți comandanți au arătat lipsa capacității de conducere și a curajului militar» (!) … «La data de 4 iulie 1940, Armatele a 3-a și a 4-a raportau următoarele pierderi: 233 de ofițeri, 26 de subofițeri, 48 629 de soldați de trupă, dintre care morți: cinci ofițeri, șase subofițeri, 42 de soldați» = diferența, se subînțelege, erau dezertori. Cei care au fost luați prizonieri de ruși, ca să poată fi eliberați au semnat un angajament de fidelitate către sovietici, prin urmare cei care au contribuit ulterior la instalarea comunismului în România nu erau evrei ci dezertorii de două ori ticăloși din armata română. Pentru nu fi acuzată de distorsiuni sau negativism, închei fără nici o concluzie. Punctele de vedere și argumentele istoricilor neangajați / istoricilor militari / militarilor – față de asemenea formulări la adresa armatei române – sînt însă de interes.
