Arhiva zilnică: 30 iunie 2026

Poate chiar unul mai „real”, cu mai multă „substanță” dovedibilă, nu doar la nivel de evaluări, aproximări și speculații… Adesea chiar, doar bănuieli transformate în marote de război… Pentru că aici ar trebui poate inclusă recenta „achiziție” a guvernului italian… Numirea fostului ministru al apărării din Ucraina drept consilier „în domeniul inovației pentru apărare” al ministrului (fost omolog!)… italian… În fapt, un consilier de război având o importantă experiență de război, în care partea vizând „tehnologiile militare moderne, dronele, sistemele autonome și apărarea antiaeriană” reprezintă doar o parte a expertizei sale… Și nu este de mirare nicidecum tăcerea Bruxelles -ului față de această numire în guvernul unui stat membru UE și NATO a unui cetățean din afara spațiului european și atlantic… Mai ales că nu vorbim despre un apatrid, un refugiat din Ucraina, un individ paria de care Kievul să se fi dezis… Acesta doar a fost demis din guvernul ucrainean… Nu i s-a retras cetățenia, nu a fost izgonit din Kiev, nu a fost declarat persoană indezirabilă ori „non-grata”. Iar guvernul italian nu l-a adoptat ca pe un „homeless” politico-guvernamental (!), nu l-a luat sub aripa sa ca apatrid ori refugiat pentru a-i asigura șederea temporară (până pleacă Zelenski de la putere…), ci l-a luat ca fost ministru al apărării din Ucraina, ca ucrainean cu acte în regulă… Iar UE tace pentru că o astfel de numire (posibil chiar pregătită în laboratoarele bruxelezo-ucrainiene, în care demiterea fostului ministru să fi fost doar o acțiune de acoperire, dovadă pașii ulteriori ai lui Zelenski, inclusiv acela de a-l demite și pe șeful armatei din cauza căruia, oficial, a fost înlăturat fostul ministru) ar putea înfuria Moscova mai mult decât ar reuși să o facă acțiunile directe ale Ucrainei… Provocând Rusia să treacă la următorul nivel dorit de Bruxelles și Kiev: stârnirea și extinderea adevăratului haos pe care îl urmărește Ucraina…

Și totuși, de ce a făcut tocmai Italia acest pas?… „Adoptând” în guvern, nu un câine de război, ci unul al războiului? De ce a adus, oficial, și atât de fățiș, în executivul unui stat membru NATO și UE un cetățean ucrainean? Al unui stat aflat încă în afara spațiului euro-atlantic! Și care, acum, se poate considera, de drept, parte a UE, parte a acelui limes încă al păcii, dar pe care mult prea mulți, deja, îl vor transformat în zonă de război… Pentru că nici măcar noi nu am făcut acest lucru atât de fățiș, oficial, chiar dacă prezența ucraineană, influența, presiunea decizională au fost și sunt evidente! Inclusiv printr-un fost personaj propus în fruntea guvernului, retras, și din a cărui cauză pare a fi urmat și această lungă vară a guvernării ilicite.

Și nu, numirea fostului ministru ucrainean în guvernul italian nu poate fi considerat un gest accidental, o întâmplare, o eroare datorată slăbiciunilor politice ori a alergării după recunoașteri, premii… Nu sunt (doar) posibile schelete de (auto)recompensare a unor lideri europeni care, pentru un trofeu diplomatic în propria vitrină, au sacrificat siguranța națiunilor lor, dar și pe cea a Europei… Aici este cu mult mai mult… Este prezența vie, de necontestat, a UE, prin Italia, ca parte a războiului din Ucraina… Ca parte a războiului ruso-ucrainean… Este o expresie, deloc magistrală ca „modus operandi”, a acelui aparent silogism, rostit recent de șefa diplomației UE, în care Europa era considerată „implicată în războiul din Ucraina dar fără a fi parte”…

Or, nu doar din onestitate față de propriile națiuni, ci, mai ales, pentru a putea identifica breșele de securitate, vizând posibilele intruziuni informativ-operative ale propriilor guverne, diplomații, structuri, sisteme (inclusiv cele „stat în stat”, ori cele „paralele”, aidoma nouă), țările membre UE ar trebui să identifice și să dezvăluie orice prezență ucraineană „de vârf” din cadrul unor instituții, ministere, guverne. Poate și la nivel de Administrații Prezidențiale… Pentru că sistemul „consilierilor” pare a fi cât se poate de funcțional! Chiar dacă, oficial, avem doar această primă numire în guvernul UE, prin executivul de la Roma. Și vorbim despre personaje cu dublă sau chiar triplă cetățenie… Iar prezența acestora în alte executive ar putea fi o dovadă a mișcărilor făcute de către Kiev pentru inserarea și „înșurubarea” unor pioni ce pot deveni adevărații jucători de pe tabla de șah a Europei de mâine… Inclusiv a „debruxelarizării” deciziilor UE printr-o ucrainizare în cadență de război, depășind inserțiile militare, economice, financiare și atingând sferele politico-decizionale înalte. Pentru că Europa nu trebuie să aștepte alte numiri ale demișilor lui Zelenski, din frontul propriului guvern (militar) în cele ale statelor UE, pentru a avea dimensiunea acestei inserții. Cât despre noi… Ar trebui să aflăm unde și câți „consilieri” ai Ucrainei acționează deja… Câți jucători de pe eșichierul și tabla decizională guvernamental-politică sunt, direct sau acoperiți, reprezentanți ai intereselor Ucrainei?… Pentru că aceea retragere din joc a acelei ultime propuneri de premier, pentru care țara a fost lăsată fără executiv legitim atâtea luni, inclusiv pentru ștergerea oricum prea scurtei noastre memorii colective prin greutățile economice puse în spate, pare a deveni doar un alt motiv de readucere a aceluiași personaj (ori cel puțin a acelorași interese, scopuri, ale altora) la cârmele guvernării.

Trăiesc de o bună bucată de vreme printre străini. În tot acest timp petrecut departe de casă, am învățat ce înseamnă ca un stat să funcționeze, ca o regulă să fie respectată și ca responsabilitatea publică să nu fie o simplă vorbă aruncată la televizor. Dar, oricât de adânc te-ai înfige într-o țară străină și oricât de grea ți-ar fi ziua de muncă, sufletul rămâne conectat la bucata aia de pământ de acasă. Seara, când mă retrag obosit și deschid ecranul telefonului sau televizorul prin internet să văd ce se mai întâmplă în țară, privesc de la distanță cum România mea se zbate între tragedii cumplite, manipulări cinice și o stare continuă de criză. Privesc neputincios un scenariu care se repetă cu o precizie înfricoșătoare: are loc o tragedie, poporul urlă de durere, politicienii își pun fețe triste la camere, promit că „nimic nu va mai fi la fel”, iar după două săptămâni totul se așterne sub praf. Iar noi, muritorii de rând, rămânem doar cu imaginile dureroase de pe ecran. Am plâns în hohote de departe la Colectiv, în 2015, când priveam știrile cu tineri arși de vii și îi auzeam pe miniștri jurându-se la televizor că „avem de toate” și că suntem ca în Germania, în timp ce copiii mureau în spitale din cauza dezinfectanților diluați și a nepăsării. Și ce-au făcut autoritățile? Au dat din umeri, au pasat vina de la un birou la altul, iar după ce s-a stins zgomotul din presă au trecut totul la „și altele”. Câinii lătră, ursul merge.

Apoi a venit 10 August 2018. M-am numărat printre cei care au privit cu inima strânsă transmisiunile live pe rețelele de socializare, văzându-ne frații veniți din diaspora bătuți, gazați și umiliți în Piața Victoriei. Un stat care și-a trimis jandarmii să ridice bastonul asupra propriului popor doar pentru a-și proteja scaunele politice. Și ce-au făcut autoritățile? Au inventat teorii cu lovituri de stat, au tărăgănat dosarele prin birouri până s-au diluat faptele, iar șefii care au dat ordinele au ieșit la pensii speciale de lux. Au trecut la „și altele”, aplicând aceeași regulă: câinii lătră, ursul merge. Un an mai târziu, în 2019, priveam împietrit știrile de la Caracal. O copilă de 15 ani care a sunat la 112, oferind indicii și implorând să fie salvată, în timp ce poliția stătea la poartă pentru că „nu era ora legală” să intre. O neputință și o nepăsare instituțională care ne-au îngrozit pe toți de dincolo de granițe. Și ce-au făcut autoritățile? Au schimbat câțiva șefi de fațadă, au promis reforme mari la TV, iar apoi s-au întors la vechile obiceiuri. Au trecut rapid la „și altele”. Câinii lătră, ursul merge.

În anii de pandemie, urmăream cu groază cum ardeau spitalele în flăcări la Piatra Neamț, Matei Balș sau Constanța. Oameni bolnavi, care intraseră în spital să se vindece, au ars de vii pe paturile de la Terapie Intensivă din cauza instalațiilor improvizate. Iar mai recent, în 2023, priveam pe ecran imaginile cu bătrânii umiliți din Azilele Groazei, tragedia de la 2 Mai sau exploziile de la Crevedia, unde o stație GPL funcționa ilegal sub ochii tuturor. De fiecare dată, același spectacol la TV: controale mimate de fațadă timp de o săptămână, iar apoi liniște. Autoritățile au trecut din nou la „și altele”. Câinii lătră, ursul merge. Iar ca și cum toate aceste drame umane nu erau de ajuns, am trăit să văd la știri și anularea alegerilor prezidențiale de către Curtea Constituțională. Într-o singură zi, prin decizii luate în spatele ușilor închise, s-a călcat în picioare votul a milioane de români — inclusiv votul nostru, al celor din diaspora, care am stat la cozi ore în șir. În loc să protejeze voința poporului, instituțiile statului au ales să arunce țara în nesiguranță, arătându-ne că pentru ei votul cetățeanului nu contează. Și ce-au făcut autoritățile? S-au baricadat în spatele comunicatelor seci și au reluat totul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Au trecut peste voința noastră la „și altele”, râzându-ne în față: câinii lătră, ursul merge.

Privesc de departe și mă doare. Ne-au adus în punctul în care ne administrează frica pe porții zilnice. Ne vor speriați, ne vor dependenți, ne vor tăcuți. Din tot ce vedem seară de seară la televizor și pe internet, înțelegem un singur lucru: sistemul se protejează doar pe sine și trece peste orice la „și altele”. Dar politicienii și guvernanții uită un lucru esențial: românul simplu are o răbdare uriașă, dar nu infinită. Au impresia că pot călca la nesfârșit peste noi, dar ignoră avertismentul istoric pe care poporul acesta l-a strigat de fiecare dată când a fost împins la margine. Ar trebui să-și aducă aminte de vorbele grele ale lui Coșbuc, pentru că vine o vreme când răbdarea celor mulți se termină, iar revolta nu mai poate fi oprită cu nicio decizie de Curte și cu niciun comunicat oficial: „Să nu vă dea Dumnezeu cel sfânt, /Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula, /Hristoși să fiți, nu veți scăpa/ Nici în mormânt!”

Adevărul și demnitatea rămase în inimile oamenilor simpli vor face o lumină pe care nicio decizie abuzivă și niciun joc politic nu le vor mai putea stinge.

Un Raport relativ recent elaborat sub auspiciile Președinției României, susține că identitatea românească este de dată recentă, că ar un produs al imaginarului colectiv și că exagerarea identității (inclusiv prin apelul la romanitate/ latinitate) ar fi primejdioasă. Nu am înțeles exact de unde ar veni pericolul (prin latinitate, de exemplu), dar mie mi se pare că ne pândește nu supra-identitatea, ci diminuarea și lipsa identității naționale. Tot mai puțini dintre noi, românii, știm de ce suntem români și dacă e bine sau rău să fim români; unii chiar renunțăm ușor la specificul nostru și ne topim repede în alte neamuri. De aceea, vreau să amintesc aici doar un episod din trecutul nostru, anume să arăt ce credeau demult unii străini și unii români despre originile românilor. În 1199, papa Inocențiu al III-lea îi scria lui Ioniță Caloian, „regele vlahilor și bulgarilor”, despre gloria strămoșilor săi romani. Felul în care monarhul vlah îi mulțumește înaltului pontif („ne-a readus la amintirea sângelui și patriei noastre din care descindem”), ca și felul în care îi scrie papa lui Ioniță („de neam și chip ești roman, precum poporul și țara ta, care din sângele romanilor își consideră trasă originea”) atestă existența deja pe la 1200 a unei tradiții privind descendența românilor din „colonii de demult ai celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes de la 1166, ajunsă în Ungaria). Această tradiție a romanității românilor includea, după câte se pare, și cunoașterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de „valahi”, dat de străini și a numelui de „rumâni” sau „români”, dat de românii înșiși. Notăm că înaltul pontif îl numește pe Ioniță „roman” și nu „vlah” și spune că înșiși românii se considerau de origine romană. Explicația poate să fie următoarea: martori oculari i-au relatat papei cum se numeau românii pe ei înșiși și ce credeau aceștia despre originea lor.

Corespondența dintre Ioniță cel Frumos (cunoscut și ca Ioniță Caloian sau Ioan I al Vlahiei și Bulgariei) și Papa Inocențiu al III-lea, purtată între anii 1199 și 1204, reprezintă un izvor istoric esențial în care ideea romanității românilor ocupă un loc central. Protagoniștii sunt țarul Ioniță (Caloian) și Papa Inocențiu al III-lea. În scrisorile schimbate, Papa recunoaște originea romană a vlahilor (românilor), menționând că a aflat că aceștia își trag descendența din „nobilă viță a Romei”. Rapoartele diplomatice s-au materializat la 8 noiembrie 1204, când trimisul papal l-a uns pe Ioniță ca „rege al vlahilor și bulgarilor” (rex Blachorum et Bulgarorum) și i-a oferit însemnele regale. Corespondența diplomatică originală se păstrează în Arhivele Vaticanului (Archivio Apostolico Vaticano), în registrele oficiale ale pontificatului Papei Inocențiu al III-lea. Pentru istorici și publicul larg, textul latin integral al acestor scrisori a fost publicat și compilat în colecții celebre de izvoare istorice, precum „Patrologia Latina” (tomul CCXIV, editat de J.-P. Migne, Paris, 1890), lucrarea de referință la nivel internațional care conține scrierile oficiale ale papilor, și în „Fontes Historiae Daco-Romanae” (Izvoarele Istoriei României, volumul III, București, 1975), culegerea oficială din România unde scrisorile sunt traduse și comentate academic. Schimbul de scrisori reflectă un joc diplomatic inteligent. Ioniță cerea recunoașterea coroanei de împărat, invocând originea sa romană, în timp ce Papa îi amintea de aceeași origine pentru a-l atrage sub autoritatea Bisericii Catolice. Scrisoarea Papei Inocențiu al III-lea către Ioniță (decembrie 1199) este prima scrisoare oficială în care Vaticanul deschide dialogul, menționând clar sângele roman al vlahilor: „Inocențiu, episcopul… nobilului bărbat Ioanițiu… Iar noi, auzind că strămoșii tăi și-au tras originea din nobila stirpe a orașului Roma, iar tu ai moștenit de la ei noblețea sângelui și simțământul curat de credință… ca pe o lege moștenită, de multă vreme ți-am propus… să te vizităm” (Nos autem, audientes quod de nobili genere Romanorum progenitores tui originem traxissent, et tu ab eis sanguinis nobilitatem et synceritatem devotionis… quasi quadam haereditaria lege traxisses, iam pridem proposuimus… te per nuntios et litteras nostras visitare).

Răspunsul lui Ioniță către Papă, din 1202, este semnat „domnul vlahilor și bulgarilor” (dominus Blacorum et Bulgarorum) și în el valahul caută legitimarea papală, invocând trecutul: „Cerem de la Biserica Romană, mama noastră, coroană și sceptru, așa cum au avut și vechii noștri împărați. Noi am căutat în scrierile și cărțile noastre vechi… și am aflat că acești vechi împărați ai noștri au avut originea din nobila cetate a Romei” (Petimus ab apostolica sede, matre nostra, coronam et sceptrum… Nos vero revolvimus scripturas et libros nostros antiquos… et invenimus in libris nostris quod illi veteres imperatores nostri habuerunt originem de nobili civitate Romana). Ioniță își dorește legitimarea sa de împărat, pe temeiul că el ara urmaș al împăraților romani din vechime: „împărații noștri” (ai lui Ioniță și ai vlahilor) și-au avut originea în nobila Romă. Prin urmare, Ioniță se consideră roman, ca și împărații romani, iar Papa îi ținea isonul.

Scrisoarea Papei din 1204 (de dinainte de încoronare) conține oferirea coroanei de rege pentru Ioniță, accentuând unirea bisericească forțată (din Constantinopolul cucerit de latini la 1204) și descendența: „Ca să-ți ofere coroana regală și sceptrul… pentru ca tu, care ești de neam roman, să primești rânduielile și dragostea Bisericii Romane.” În detaliu: „Innocențiu, episcopul, servul servilor lui Dumnezeu, nobilului bărbat Caloian, domn al bulgarilor și vlahilor… Fiindcă așadar am cunoscut limpede din dovezi vădite că te tragi din neamul roman (neamul romanilor) și că poporul supus ție susține de asemenea acest lucru, scaunul apostolic, care te-a iubit pe tine și pe ai tăi cu o dragoste neprefăcută de multă vreme încoace, aducându-și aminte de vechea iubire… a avut grijă să-ți trimită prin iubitul nostru fiu Leon… coroana regală și sceptrul” (Innocentius episcopus, servus servorum Dei, nobili viro Calojoanni, domino Bulgarorum et Blachorum… Cum igitur ex indiciis manifestis liquido cognovimus quod de Romano genere propagatum te geris, et id quoque subjectus tibi populus asseveret, apostolica sedes, quae te ac tuos a multis retro temporibus charitate non ficta dilexit, ad memoriam revocans antiquam dilectionem… coronam regalem et sceptrum… per dilectum filium Leonem… destinare curavit). Formularea Romano genere propagatum („descins din neamul roman”) este expresia latină exactă care atestă că Vaticanul recunoștea oficial originea romană a lui Ioniță, dar nu calitatea de împărat, ci pe aceea de rege.

Pentru Ioniță, invocarea Romei era o armă politică împotriva Bizanțului, spre a obține recunoașterea ca suveran legitim de către Occident. Pentru Papă. formula originii romane era utilizată cu scopul de a flata orgoliul noului lider și a-l desprinde de sub influența Constantinopolului, trecându-l sub autoritatea papală. Cruciada a IV-a din 1203-1204 (cucerirea Constantinopolului de către latini și crearea, pentru circa șase decenii, a Imperiului Latin de Răsărit) a golit această alianță de orice conținut real. Ioniță a continuat să poarte războaie sângeroase și a obținut victorii împotriva statelor cruciate catolice până la moartea sa în 1207. Urmașii săi la tronul de la Târnovo au abandonat treptat legătura formală cu Scaunul Apostolic de la Vatican, s-au bulgarizat, iar Imperiul Vlaho-Bulgar s-a reîntors definitiv în sfera de influență a Ortodoxiei răsăritene. Invocarea de către Ioniță a descendenței romane a sa și a poporului său și recunoașterea de către Papă a acestei origini au stârnit discuții aprinse. Istoricii bulgari nici nu i-au prea pomenit pe vlahi, ignorându-i complet, considerând că sunt menționați din greșeală sau socotindu-i bulgari. Istoricii români – mai ales în secolul al XX-lea – au arătat cu mândrie aceste pasaje care atestă așa de timpuriu romanitatea românilor. Au fost, însă, și ei precauți, mai ales că era vorba în aceste texte despre valahii de la sud de Dunăre, de unde adepți teoriei imigraționiste (fără argumente scrise, fără izvoare) îi aduceau pe români în Transilvania în secolele al XIII-lea – al XIV-lea. Azi se știe clar că românii de la nord de Dunăre i-au ajutat pe românii balcanici, conduși de frații români Petru și Asan (frații mai mari ai lui Ioniță), în răscoala lor contra bizantinilor din 1185-1186.

Ceea ce este iarăși de necontestat este pomenirea în jurul anilor 1200 a românilor ca urmași ai romanilor. Se arată că unii români și unii străini știau acest lucru și-l susțineau. Cum s-a aflat această origine, dacă ea vine din amintirea cultă sau populară, dacă susținerea ei la 1200 a avut numai sens politic, se poate discuta, iar răspunsurile găsite nu schimbă cu nimic situația. Azi se știe de asemenea că în tradiția populară românească există prezența împăratului Traian cu „primul său descălecat”. Unii se întreabă dacă vlahii de la 1200 sunt români sau nu. Întrebarea este fără rost și vine din clișeele politice ale unor vecini – mai ales ruși – care voiau să-i facă pe vlahi și volohi două popoare distincte în Evul Mediu, predecesoare ale românilor și, respectiv, moldovenilor din Epoca Modernă. Dacă bulgarii de la anii 800 sunt bulgari și la 1800, dacă ungurii de la 896 sunt totuna cu cei din 1896, dacă grecii lui Homer sunt tot greci și azi, dacă evreii de la anii 500 î. Hr. sunt mereu evrei până la anii 2000, de ce românii să nu fie tot români și la 1200 și la 2026? Este evident că toate popoarele s-au schimbat treptat (grecii de la anul 500 î. Hr. nu pot fi la fel cu cei de la 1500 d. Hr.), dar numele le-a rămas. Susținerea diferenței dintre vlahi (volohi, olahi etc.) și români în sud-estul Europei este aberantă, în condițiile în care avem izvoare clare care ne spun că străinii i-au numit pe români vlahi (cu variante), dar că între ei, în interiorul poporului lor, românii s-au chemat pe sine mereu români sau rumâni. La fel este cu grecii, care se numesc ei pe ei eleni, cu ungurii, care se numesc pe sine maghiari, cu germanii, care se cheamă între ei Deutchen, cu finlandezii, numiți suomi, cu albanezii, numiți schipetari și așa mai departe. Multe popoare au câte un nume interior și unul (cel puțin) exterior. Romanitatea românilor este menționată de peste o sută de izvoare scrise străine dintre secolele XIII-XVI, iar după 1500 până pe la 1600 sunt cunoscuți patru savanți lingviști occidentali (relevați de Eugen Coșeriu) care plasează româna între limbile romanice, alături de italiană, spaniolă, franceză și portugheză. Mai mult, câteva izvoare de necontestat din secolele XIV-XVI arată că românii înșiși (firește, anumiți români) știau atunci că ei se trăgeau de la Roma, așa cum maghiarii știau că se trag din huni, polonezii din sarmați, francezii din troienii lui Paris, germanii din vechii germani blonzi și cu ochi albaștri, evocați de Tacitus (în secolul al II-lea d. Hr.). Unele origini evocate aici sunt mitice, altele parțial adevărate (românii nu se trag numai din romani, ci și din alte neamuri vechi; ungurii nu provin din huni, ci din fino-ugrici etc.). Dar nu există popor pe lumea asta care să nu se întrebat de unde vine și să nu fi găsit răspunsuri, așa cum nu este om care să nu-și fi știut sau căutat părinții, bunicii, strămoșii. Această „știință” a popoarelor referitoare la strămoși face parte din identitatea lor, din felul lor de a fi. Românii au și ei propria lor identitate, care-i ajută să fie buni europeni, în condițiile în care Europa nu este o masă fără formă, ci un „concert” al națiunilor sale.