Arhiva zilnică: 10 aprilie 2017

De ce oare refuzam să mai și gândim?!…

Data: 8 august 2026 by Diana Maria Brăgaru

În ultima vreme am observat o creștere îngrijorătoare a numărului oamenilor de bună credință care fac, inconștient, muncă de agenți subversivi. Cresc puterea satanei fără să aibă habar. Nu doar că înghit manipularea, ci o propagă, o dau și altora, distrugând suveranismul din interior. Se imaginează pe ei înșiși deștepți, imposibil de manipulat, fără sa știe ca lucrează la greu pentru sistemul progresist. Și m-am gândit să scriu despre agenții subversivi. Zic să-mi îmbogățesc cunoștințele. Dau search. AI-ul Google îmi aruncă în ochi „by default” un răspuns și îmi spune ca suveraniștii sunt agenți subversivi. Îl întreb de unde e programat. Îmi răspunde ca Google are sediul în SUA. Ii spun ca am întrebat altceva și întreb direct dacă politica UE ii influențează răspunsul. Zice ca nu. Îl întreb dacă google plătește penalizări financiare dacă nu se supune politicilor UE privind răspunsurile pe care e programat AI-ul să le dea pe chestiuni politice. Răspunde că da. Bine-nteles, totul învelit într-o tonă de căcat că „e pentru binele cetățenilor”. AI-ul Google făcut pentru UE nu informează, ci face propagandă pe baza directivelor UE. Nu răspunde corect, ci te prelucrează ideologic. De aceea vedeți toți influencerii progresiști ca pentru a-și susține afirmațiile aduc drept „dovezi” răspunsuri date de AI.

Privesc în jur. Parlamentul a amânat închiderea centralelor pe cărbune. CSAT are „rezerve”. Bolojan tipă că România pierde în miliard din PNRR. Usereul Pîslaru bocește. Nicușor Dan se opune. În democrația originală a României, voința parlamentului e călcată în picioare de un premier inapt, demis, un bâlbâit pus președinte prin încălcarea Constituției și furt electoral, plus un partid minoritar condus de un spion german. Toți dornici sa își mulțumească stăpânii. Toți încalcă legile. Ce legătură e între AI-ul care ii declara pe suveraniști „agenți subversivi” și criza energetica creata în laboratoarele satanei întru slava Ukrăină? Are. Cei care își iubesc țara și neamul sunt declarați dușmani ai poporului. Iar adevărații dușmani ai poporului român sunt prezentați drept salvatori. Ultimii spun că trebuie să cerem voie să aprindem lumina în propria casa. Sa cerem voie sa ne irigam ogoarele, cate au rămas. Sa cerem voie să ne creștem propriile animale pe propriul pământ. Să cerem voie să le vindem cui vrem. Trebuie sa cerem voie sa ne producem ce ne trebuie. Și toți cei care se împotrivesc, sunt decretați „agenți subversivi”. Suveraniștii au apărut exact ca reacție la toate nenorocirile aduse de conducători inepți, inapți, cretini, trădători, intelectuali idioți și analfabeți, hoți și bișnițari, votați și puși în funcție de alți inepți, inapți, cretini, trădători, intelectuali idioți și analfabeți, hoți și bișbițari.

Și când apa Dunării dispare, mă întreb când ne va spune Bolojan sau vreun coleg conspiraționist ca au venit extratereștrii sa fure apa, precum în Battle: Los Angeles. Sunt stoarsa ca o baterie. Chiar trebuie sa evit sa răspund imbecilităților, indiferent din ce tabără vin. Încep sa cred ca mulți o fac intenționat, cu scopul de a îmi consuma timpul ca sunt progresiști vopsiți, veniți în misiune. Misiune sa bage fitile. Sa dezbine. Să conserve starea de prostație și prostie a poporului, pentru a nu deranja sistemul. Ne arde Dumnezeu pentru nesimțirea noastră. Trăim vremuri în care cei cu ochi, nu vad, cei cu urechi nu aud. Cei care au creier nu gândesc. Rugați-vă să plouă cât mai curând. În Evanghelia Zilei de azi, Hristos ne amintește că aceia care își spun că respectă poruncile Lui Dumnezeu și o fac doar de fațadă nu vor mântui. Mântuire primesc numai cei care le împlinesc fără a se  lăuda cu ele, din adâncul inimii și fără să caute răsplată pentru lucrul bun. Aud și cei cu urechile astupate de propria mândrie și prostie din ultimul rând, ăia care se plâng ca sunt chinuiți, dar nu vor sa rupă lanțurile, pretinzând că nu fac nimic pentru ca se tem pentru copiii lor? Aud și lașii care își țin la adăpost propriul cur sacrificandu-si copiii pe altarul satanei? Pentru ca da, și frica, și lașitatea, și mândria, și prostia de la Belzebut sunt. Nu de la Dumnezeu.

Diavolul lucrează când omul se depărtează de Dumnezeu. De ce sataniști, precum Gates, Soroș ori Ursula înfloresc?! De ce sunt putred de bogați și atât de influenți? De ce toți ăștia care au condus și conduc România de 36 de ani mințind ca fac totul pentru binele nostru sunt tot mai bogați și noi suntem din ce în ce mai săraci?! Răspunsul e simplu. Si-au vândut sufletul satanei. Și asta e modalitatea prin care diavolul își atrage noi adepți, făcând din supușii lui exemple de succes în viața: „Uite ce bine o duce ăla, ce dacă încalcă toate poruncile Lui Dumnezeu?!”. Atunci, în momentul acela, în mintea întunecata de invidie și lăcomie a omului depărtat de Hristos se naște ispita de a-l urma pe cel satanizat. Dumnezeu nu intervine, pentru că i-a dat nu doar deplina libertate omului, ci și creier sa îl folosească pentru a deosebi binele de rău. În plus, cel care și-a vândut sufletul satanei își creează un întreg sistem de protecție, format din alți corupți vânduți satanei. Așa s-a creat un întreg ecosistem al răului. De ce? Pentru că cei buni nu I-au oprit. Niciodată! Hristos nu i-a mângâiat pe cap nici pe cei care declarau că Îl urmează, nici pe farisei. Prin tot ce le spunea apostolilor și oamenilor de rând le arăta cum să gândească. Cum să înțeleagă lucrurile care se petrec și cum să nu fie înșelați. Îi „trăgea de urechi” sistematic. De ce oare și azi refuzam sa gândim, refuzam mesajul Lui Hristos de a ne împotrivi satanei?!

Tumulii de la Movila Vulpii…

Data: 8 august 2026 by Redacția

Tumulilor de la Movila Vulpii din Băicoi, Prahova li se mai spuneau și „La ale două cârciumi”!… Așa îmi spunea bunicul Niculaie Grigore, încercând să mă lămurească în legătură cu holdele moșnenilor care veneau din Buștenari și până la Ploiești. Și acolo – la Movila Vulpii – au fost la un moment dat două cârciumi care își făceau concurență, aici trăgând țăranii ce mergeau cu căruțele spre holde, dar și muncitorii ce doreau să ajungă la Ploiești, Câmpina, sau Băicoi… „Și vulpea?” nu mă lăsam eu așa ușor… (familia noastră avea un supranume de Vulpaș). „O fi fost vreo vizuină de vulpe cândva…”. „Dar istoria ne spune că aceste movile aflate în câmpie sunt morminte foarte vechi ale unor importanți conducători”. „Așa o fi, dar până când nu vor săpa istoricii ăștia, nu vom ști!”…

Bunicul a plecat către alte zări, iar eu i-am povestit nepoatei Cătălina taina tumulilor de la Movila Vulpii. Mai ales că am lucrat la Schela de Foraj Liliești zece ani și treceam destul de des pe la Movilă…Și a venit și vremea lor. Anul acesta 2026, după două luni de cercetări arheologice preventive, echipa de specialiști a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova a încheiat investigațiile desfășurate în zona viitorului pasaj rutier care va traversa DN1 (DE 60), pe raza localității Băicoi. În această perioadă au fost cercetate două movile funerare (tumuli) datând din prima parte a epocii bronzului (cca 3300–2600 î.Hr.), după cum ne informează Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova. „Cercetarea movilei mici, cu o înălțime de aproximativ 0,5 m și un diametru de 25 metri, s-a încheiat prin identificarea a trei morminte. În unul dintre acestea au fost descoperite podoabe realizate din os și cochilii de scoică, mărturii valoroase despre practicile funerare și viața comunităților preistorice.

În ultimele zile de cercetare, atenția arheologilor s-a concentrat asupra mormântului principal din Movila Vulpii, monumentul funerar impresionant care, prin dimensiunile sale – aproximativ trei metri înălțime și 65 metri diametru – reflectă statutul social deosebit al persoanei înmormântate aici. Defunctul, un bărbat adult, a fost depus respectând ritualul funerar specific comunităților Yamnaya, ritual care prezintă numeroase asemănări atât cu primul mormânt descoperit în Movila Vulpii, cât și cu ultimul mormânt cercetat în movila mică. Alături de acesta au fost descoperite două podoabe din argint, cunoscute sub denumirea de „inele de buclă”. Un alt element deosebit îl reprezintă urmele de ocru roșu, identificate pe craniu, pe alte oase și pe țesătura vegetală așezată pe fundul gropii funerare. De asemenea, pe pereții gropii au fost observate urmele unei pânze de culoare albă, detalii care completează imaginea ritualurilor funerare specifice perioadei. Rezultatele cercetărilor de la Băicoi reprezintă o contribuție importantă la cunoașterea comunităților preistorice din sudul României și completează descoperirile realizate în ultimii ani în zona de câmpie situată la nord de Ploiești. Odată cu încheierea cercetărilor, terenul a fost eliberat de sarcina arheologică, ceea ce permite continuarea investiției fără afectarea patrimoniului arheologic”, precizează Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, pe pagina de Facebook a instituției.

Colectivul de cercetare a tumulilor de la Movila Vulpii a fost format din Alin Frînculeasa (coordonator și responsabil științific), Octav Negrea, Edi Ghinea, Emil Grigorescu. O hartă a descoperirilor din acest loc și istoria lui poate completa evoluția umană de acum 5000 de ani din zona câmpiei Ploieștiului și a subcarpaților de curbură. Iubitorii de istoria pot vedea artefactele descoperite expuse în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. (George V. Grigore)

Proiectul „CLARA”: Artă pentru prevenție

Data: 8 august 2026 by Redacția

Arta și cercetarea biomedicală se întâlnesc într-un proiect cultural internațional care își propune să transforme informația științifică într-un instrument de dialog, educație și prevenție. „CLARA – Artă pentru prevenție”, implementat de Asociația Art Mirror din Cluj-Napoca, în parteneriat cu laboratorul de anatomie patologică PATHOLOGIC Lab și finanțat de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir 2026, reunește artiști, medici și cercetători din România și Republica Moldova într-o inițiativă culturală care conectează Cluj-Napoca și Chișinău printr-o rezidență artistică interdisciplinară. Proiectul pornește de la o întrebare simplă: cum poate arta să contribuie la conversațiile despre prevenția HPV și a cancerului de col uterin într-un mod accesibil, empatic și relevant pentru publicul larg? Astfel, în perioada 3–7 august, rezidența artistică interdisciplinară a fost prezentă la Chișinău, unde artiști vizuali, performeri, poeți și cercetători vor lucra împreună în laboratorul de anatomie patologică CLARA. Pentru câteva zile, spațiul dedicat cercetării biomedicale devine un atelier de creație în care observația științifică și expresia artistică se întâlnesc pentru a genera noi perspective asupra sănătății și prevenirii.

Prin abordarea sa interdisciplinară, „CLARA – Artă pentru prevenție” propune o colaborare directă între artiști și specialiști în cercetare biomedicală. Participanții au observat procese și imagini rezultate din cercetarea dedicată screeningului cervical și vor transforma această experiență în pictură, instalații, poezie, performance și alte forme de expresie contemporană. „Proiectul abordează o viziune experimentală, deoarece reușește să aducă la aceeași masă și să pună în dialog domenii artistice și de cercetare biomedicală pentru a face prevenția mai accesibilă comunității și publicului larg. Credem că arta poate deschide conversații dificile, adesea considerate tabu sau înconjurate de rușine, și poate apropia oamenii de informații esențiale despre sănătate”, afirmă Cristina Cantemir, managerul proiectului și fondatoarea Asociației Art Mirror. Proiectul a fost coordonat de Asociația Art Mirror din Cluj-Napoca și reunește artiști, mentori și cercetători din Cluj-Napoca, Londra, Berlin, București și Chișinău, într-o colaborare care își propune să creeze un nou model de dialog între cultură și cercetarea biomedicală. Componenta internațională este susținută și prin parteneriatul cu AIESEC, voluntari din China, Nigeria și Turcia implicându-se în pregătirea materialelor utilizate în realizarea instalațiilor artistice prezentate ulterior în expozițiile de la Chișinău și Cluj-Napoca.

„Cum explicăm ceea ce nu se vede fără să speriem? Făcând oamenii să conștientizeze cât de mult stă în puterea lor să prevină o boală printr-un test simplu. Nu judecându-i pentru că nu și-au făcut analizele, ci construind un parteneriat cu ei și arătându-le că prevenția poate deveni o parte firească din rutina vieții. Dacă acest proiect îi ajută pe oameni să privească sănătatea dintr-o perspectivă nouă și îi încurajează să facă un pas spre prevenție, atunci și-a atins scopul”, declară Dr. Claudiu Mirescu, medic specialist anatomie patologică, fondatorul PATHOLOGIC Lab și inițiatorul proiectului CLARA. Printre mentorii proiectului s-au numărat artistul și curatorul Mihai Zgondoiu, artista și designerul Cristina Cantemir, inventatorul Tudor Paul Scripor, poeta și performera Lena Chilari și medicul anatomopatolog Claudiu Mirescu. Pe parcursul rezidenței, artiștii au creat lucrări originale inspirate de experiența directă din laborator, explorând relația dintre corp, știință, vulnerabilitate și prevenție. Mai multe lucrări artistice originale și instalații colaborative vor fi realizate în cadrul proiectului. Dincolo de dimensiunea artistică, proiectul a urmărit să contribuie la creșterea gradului de conștientizare privind prevenția HPV și a cancerului de col uterin și să creeze un model de colaborare între cultură, cercetare biomedicală și sănătate publică. Rezidența i-a adus împreună pe artiștii Irina Bardiță, Mihaela Motruc, Adrian Ghiman, Bogdan Mihai Radu, Ionela Flood, Adela Negustor care vor explora, prin pictură, instalație, poezie și performance, teme precum corpul, vulnerabilitatea, sănătatea și prevenția.

Programul a inclus, pe lângă expoziție, un concert susținut de Valeria Stoica, un performance spoken word semnat de Lena Chilari, un panel de discuții dedicat relației dintre artă și prevenție și un atelier artistic destinat comunității. După expoziția de la Chișinău, proiectul va continua la Cluj-Napoca, unde o parte dintre lucrările realizate în cadrul rezidenței vor fi expuse în clinici de ginecologie, continuând dialogul despre prevenție și accesul la informație prin intermediul artei. În luna noiembrie, rezultatele proiectului vor ajunge și la Pavilionul Tinerilor din Cluj-Napoca, în cadrul unui program artistic dedicat comunității, finanțat de Primăria Municipiului Cluj-Napoca. Prin această inițiativă, Asociația Art Mirror demonstrează cum arta contemporană poate depăși dimensiunea estetică și poate deveni un instrument de educație, conștientizare și schimbare socială.

„CLARA – Artă pentru prevenție” este un proiect cultural internațional implementat de Asociația Art Mirror, în parteneriat cu laboratorul de anatomie patologică PATHOLOGIC Lab, finanțat de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir 2026. Proiectul reunește artiști, cercetători, medici și operatori culturali din România și Republica Moldova într-o rezidență artistică interdisciplinară dedicată transformării cercetării biomedicale în experiențe culturale accesibile publicului larg și promovării prevenirii HPV și a cancerului de col uterin. Acest proiect este cofinanțat de Institutul Cultural Român, prin Programul Cantemir – program de finanțare pentru proiecte culturale destinate mediului internațional. Institutul Cultural Român nu este responsabil de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele acestuia pot fi utilizate. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării. Asociația Cultural-Artistică Art Mirror, cu sediul în Cluj-Napoca, dezvoltă proiecte la intersecția dintre arta contemporană, sustenabilitate și implicare comunitară. Organizația promovează colaborarea interdisciplinară și folosește arta ca instrument de educație, dialog și inovare socială. În ultimii ani, Art Mirror a reprezentat România la London Design Biennale și a dezvoltat proiecte culturale dedicate economiei circulare, accesibilității și implicării comunităților prin artă contemporană.

A consemnat Corina Brândușan

Starea de alertă („energetică” astăzi precum covid -ul, odinioară; deh!), legitimă doar dacă ar fi fost folosită în interesul nostru…

Data: 7 august 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Și totuși, la ce ne trebuia nouă o stare de alertă (energetică) dacă, pe fond, tot nu puteam face nimic?!… Nimic pentru noi… Sau, deh’, metehnele (nu atât de vechi) au fost pentru guvernanți prea ispititoare pentru a nu mai croi încă un pretext de a mai consuma niște fonduri fără să dea explicații?… Pentru că, situația de stare de alertă energetică de acum seamănă izbitor cu aceea sanitară, de mai agârț… Ba, tot în măsuri (la propriu) de acțiuni coercitive pare a se măsura! Atunci, ni se „lua” temperatura… Acum, se măsoară consumul de energie electrică, momentan, al marilor consumatori… Atunci, limitarea drepturilor se manifesta „otova”, prin interdicții de acces, decise și aplicate de niște neica-nimeni, trăindu-și fragila mândrie și fudulie temporară a felului de a fi și ei cineva… De a decide și ei ceva „esențial” (apoi, întorcându-se, implacabil, în nerosturile lor din totdeauna, de mari anonimi)… Iar astăzi, limitarea drepturilor se va produce prin deconectările impuse… Centralizat… Întâi, pe metoda autoimpunerii, prin renunțarea benevolă, prin închiderea temporară a fabricilor, prin decalarea perioadelor anuale de revizii la unitățile cu programe de „remont”, „stingerea” ori reducerea intensității luminilor în marile orașe (ce va mai conta posibila explozie a infracționalității și riscurile pentru circulația publică, le trecem pe toate la „victime colaterale”?!)… Apoi, deconectarea trasată de la centru prin aparenta soluție echitabilă de înștiințare în prealabil a iminentei deconectări… Și, tot ca la precedenta stare de alertă, cu lăsarea unor „portițe” prin care alți mici „dumnezei” închipuiți ai momentului, aflați însă mult mai aproape de pâinea și cuțitul deciziilor și dispozițiilor, se va trece la „ierarhizarea” deconectărilor (altminteri, „iminente”, nu-i așa?!), după culori politice, influențe, cedări din profiturile nerepartizate, din dividente…. Din plăți directe, pe cușetele politice, prin comisioane, atenții (tratate, evident, ca „necesități și costuri operative”)…

Povestea se repetă, dară… Diferența este că, dacă atunci, starea de alertă era abuzivă prin însăși modul de manifestare afișat („pandemic”), astăzi, ea este abuzivă prin statutul acelora care au luat decizia… Un guvern demis, aflat într-un interimat aflat cu mult dincolo de permisivitățile constituționale… Or, la ce bună (pentru noi) starea de alertă energetică dacă nici măcar deciziile de esență nu pot fi luate de noi?… Ca țară, ca stat membru UE având dreptul de a pune mai presus de dreptul comunitar propriile necesități și urgențe de țară… Dacă nu putem, în numele acestei stări (pe care am fi putut să o „încărcăm” cu legitimitatea dată de necesitate dacă ar fi fost folosită în interesul nostru, „a priori” legitim) să luăm deciziile pe care alte state le-au aplicat fără a aștepta să ajungă pe linia roșie a propriei securități energetice?…. Pentru că, da!, starea de alertă ar fi fost tacit acceptată de noi ca legitimă dacă ar fi dus la redeschiderea unităților pe cărbune încă nedemolate, încă nevândute la fier vechi… Sau dacă ar fi adus cu sine investiții tehnologice rapide pentru asigurarea de grupuri tehnologice de mică putere, rapid instalabile acolo unde era nevoie… Pentru că, nu de unități modulare nucleare (iluzorii) aveam nevoie. Inclusiv la Doicești… Ci de unități de producere a energiei electrice și termice, unde este cazul, pentru că sunt încă orașe dependente de acest lucru…

Și totuși, batjocoritor pentru noi, deși a declarat o stare de alertă energetică, în loc să ia măsurile necesare țării, fără a-i afecta economia, Guvernul a înaintat Comisiei Europene apostila unei cerșeli de țară… Pentru „derogări”… De ce? De ce atâta umilire a țării? Sigur, într-o societate funcțională, Justiția s-ar fi sesizat și ar fi prins decidenții guvernamentali în foarfecele propriilor acțiuni! Între decizia de a impune starea ce alertă (în cuprinsul căreia putea lua măsuri fără a mai da explicații UE) și mersul la poarta CE pentru derogări. Mai bine spus, „dezlegări”, căci, în mod real, acesta este nivelul de acțiune și putințe a cuibului de vrăjitoare de la Palatul Victoria… Dar și chestionarea pentru ipocrizie a parlamentului, pentru ridicarea la fileul acestor acțiuni ale guvernului a unei mingi manipulatorii (la adresa țării) prin promovarea unor amendamente prin care să se repornească de fapt ceea ce oricum nu mai poate fi repornit, fiind definitiv dezafectat… Cu termene de discuții mult prea lungi față de însăși starea de necesitate… Când acțiunea parlamentară, onestă și în interesul țării, ar fi trebuit să vizeze o acțiune imediată. Repornirea unităților energetice pe combustibili fosili (în fapt, a grupurilor rămase ici-colo). Fără nici un amendament justificativ, fără nici o explicație, fără nici o cerere de acordare a unor derogări și bunăvoințe dinspre UE. Poate doar cu notificarea CE a faptului că alte state nici măcar nu s-au deranjat să anunțe instituțiile europene „comune”, darămite să lceară permisivități?! Și au avut dreptate, căci, juridic, chiar pe legislația europeană, forța majoră internă dă întâietate dreptului de decizie a țării respective. În cazul de față, decizia unilaterală de repornire a termocentralelor.

De ce am cerut noi „dezlegări”? De ce am mers cu jalba „la marile porți”? Și poate nici nu ar mai trebui să pierdem vremea căutând vreo explicație pentru acțiunea guvernanților noștri. Ci să acționăm în numele acestei acțiuni neconstituționale, nesuverane și în mod continuu îndreptate împotriva țării. A acestor solicitării ale guvernanților de a obține permisivități când, în țară, ba, chiar prin propriile lor decizii, exista o stare de forță majoră. Sau, de fapt, solicitarea către CE a fost pentru a primi răspunsul deja știut?!… Că nu există o urgență imediată. Pentru că asta au decis cei din fotoliile Uniunii. Iar când va exista, și iarăși este batjocoritor, CE va decide că există și „va acționa în consecință”. Nu acordând sprijin direct României, inclusiv derogări și anulări a anumitor termene și impuneri din PNRR, ci, „activând mecanismul comun de consultare cu alte state UE”. Inițiind, „dacă este cazul”, o discuție regională care să implice statele membre cele mai afectate… Așadar, să inițieze, „dacă este cazul” (sic!), „o discuție regională”. Asta în condițiile în care, tocmai acele state ce ar fi chemate să se implice, sunt ele deja afectate de crize energetice majore… Cu diferența, față de noi, că și-au și luat propriile măsuri… Independent de politica UE-CE și fără a cere „derogări”…

Prostia și tăcăloșia în politica energetică a României…

Data: 7 august 2026 by Gheorghe Piperea

În politica energetică din ultimii șapte ani, puterea partidului – cartel psdpnlusrudmr a făcut toate greșelile din lume, a furat, a deturnat, a acționat în conflicte de interese și a trădat. Datele de mai jos sunt exacte și sunt publice… În 2019, producția totală de energie electrică a României a fost de aproximativ 56,9 TWh. În 2025, producția internă a scăzut la circa 51,4 TWh. Producția hidrocentralelor a fost, în 2019, de circa 16 TWh. În schimb, în 2025, a fost de doar 12,4 TWh. Hidroelectrica (principalul producător) a raportat o producție netă de ~11,85 TWh în 2025. La data de azi, nu mai puțin de opt hidrocentrale sunt fie închise operațional (Vidraru), fie începute, dar oprite prin litigii de mediu, în urmarea contestațiilor unor ONG – uri, cu sau fără legătură cu unii politicieni*. Producția cumulată a hidrocentralelor oprite ar putea aduce un surplus de 0,7–1 TWh/an și ar contribui la reducerea importurilor și la echilibrarea sistemului. Grindeanu spune că Buzoianu de la USR a închis șapte hidrocentrale. Cu siguranță că Buzoianu a avut o mare contribuție la această minune de management energetic, dar Grindeanu este dintr-o sucursală a partidului – cartel psdusrpnludmr care a fost mereu la putere (chiar și când a fost în „opoziție”), deci vina și răspunderea sunt aceleași și acoperă și sucursala pnl, precum și sucurasala udmr. În domeniul hidrocentralelor, știința (cu care se împăunează „ielitele” politice aflate mereu la putere) consemnează că este secetă frecvent în această zonă a Europei și a lumii, iar Dunărea, din când în când, are cote hidrologice reduse. Nu e ca și când nu s-ar ști că este nevoie de mișcări controlate ale debitelor din lacurile de acumulare. În plus, termocentralele pe cărbune au fost concepute, printre altele, pentru a compensa penuria de energie hidro în perioadele de secetă.

Ce au făcut „autoritățile” românești din 2019 încoace? Ținând neapărat să joace rolul elevului silitor (dar nu prea inteligent) al Comisiei Europene, politicienii și birocrații de „ielită” din guvernele de după 2019 au închis sau pus pe traiectorie de închidere toate minele de cărbune și toate termocentralele pe cărbune. Este o minune că azi încă mai sunt în funcțiune două termocentrale pe cărbune (mă întreb cât o să mai dureze, că nu prea mai avem cărbune din producția internă, fiind nevoiți să luăm din Africa de Sud, Brazilia și… Ucraina). Cu mult mai grav este că închiderile erau jaloane în PNRR, pentru a „accesa” bani, cu destinația termocentrale pe gaz. Banii au fost luați, au fost deturnați pe alte destinații și comisionați vârtos (pe consultanță) și nu au fost utilizați pentru termocentralele pe gaz. Vine acum momentul în care, în același timp, nu avem energie de echilibrare de la centralele pe cărbune, nu avem centrale pe gaze și, în plus, trebuie să dăm banii înapoi, la UE, pentru că așa a fost conceput PNRR…

În domeniul nuclear, avem o centrală care ar fi trebuit să aibă funcționale nu două, ci patru reactoare. Reactoarele 3 și 4 sunt o himeră încă din 1990 și așa vor rămâne în următorii 20 de ani de „stabilitate” a partidului – cartel psdpnlsusrudmr. Reactoarele 1 și două sunt demult depășite, urmând a intra în revizie la anul – ceea ce, în stil românesc, va dura cel puțin cinci ani. Colac peste pupăză, din cauza reducerii debitului Dunării, unul dintre cele două reactoare funcționale este oprit, existând „șansa” opririi și a celui de-al doilea. Ai zice că suntem foarte buni la solar și eolian. Una dintre cele mai „înfloritoare” afaceri din ultimii șapte ani a fost cea cu parcurile fotovoltaice sau eoliene. De fapt, ce a mers bine a fost „dezvoltarea”, iar nu producția. Cei care fac parcuri fotovoltaice sau eoliene vând proiectul, rare fiind situațiile în care ajung să producă acolo energie ei înșiși. Oricum, producția are ca principală problemă dificultatea aproape insurmontabilă de racordare la rețea. Pur și simplu, rețeaua nu face față producției de energie regenerabilă. Mult mai interesant este, însă, că românii au fost încurajați să devină prosumatori: să cumpere panouri de la chinezi, să facă cheltuielile necesare pentru racordul la rețea, să îți modifice casele și curțile și… să aștepte racordul sau compensarea/plata energiei produse și introduse în rețea. Ideea a avut un uriaș succes în România – se vorbește de opt sute de mii de prosumatori. Ce nu a mers? Racordul la rețea. Compensarea sau plata. Imposibilitatea de stocare. Așa se face că ziua producem o cantitate mare de curent, care îl face foarte ieftin, dar noaptea nu îl stocăm, deci suntem nevoiți să îl cumpărăm extrem de scump. Printre altele, se întâmplă asta pentru că producția și stocarea sunt dublu taxate cu tva.

Chiar m-am întrebat de ce nu avem și noi, ca bulgarii, capacități de stocare a energiei regenerabile? Se pare că este vorba doar de vechea „inteligență” a puterii: hiper-birocrație și taxe care descurajează. E mai scump să stochezi decât să produci (deși ar trebui să fie taman invers) și, în plus, ca să ai o baterie, trebuie să cumperi două panouri suplimentare. Între timp, intermediarii din energie fac profituri de 1500 la sută pe an, în fiecare dintre cei șapte ani de când a început declinul energetic al României. Este de-a dreptul ridicol să vezi că: (i) în baza sistemului de solidaritate energetică la nivel de UE, România contribuie cu energie re-distribuită unor state ca Germania sau Austria, mai ales pe timp de zi – vindem ieftin, iar cumpărătorii stochează și ne revând, din când în când, pentru că sunt „solidari”, dar foarte, foarte scump; (ii) România a ajuns pe punctul în care cere ajutor energetic de la… Ucraina, o țară în plin război, care are un consum industrial de patru-cinci ori mai mare decât România… Colac peste pupăză: România își propune să construiască cel puțin o giga – fabrică de inteligență artificială, care va consuma 1500 de MW, adică mai mult decât capacitatea totală a celor două reactoare funcționale de la Cernavodă. Iar această mașinărie infernală, care va rula o sută de mii de acceleratoare de IA, va fi utilizată sută la sută de corporațiile care vor finanța proiectul cu un mizilic de două-trei miliarde de euro… Așadar, România, țară care dispune de toate mijloacele cunoscute de producție a energiei electrice, nu are energie electrică. Ca să conchid: Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă.

Privatizările rafinăriilor din România în contextul implicării USAID și Bechtel…

Data: 7 august 2026 by Petru Jipa

Acest articol se bazează pe contextul identificat în care USAID a finanțat studii pentru sectorul petrochimic românesc, iar Bechtel a acționat ca antreprenor principal, având un rol în procesul de privatizare. De asemenea, se face referire la privatizări controversate. Așa cum spun autorii cărții USAID-Bechtel versus Rafinăriile Românești: col.(rtr). Prof.dr.ing. Marian Rizea și Inf. st. Magdalena Chiriță, Ec. Mihaela-Alina Frigeoiu. Eu o consider această carte document, de o mare valoare istorică. Atunci când nepoții noștri vor uita că România a fost pionieră în rafinarea petrolului, această lucrare demonstrează cu documente, că am fost ajutați să „uităm”. Narațiunea din jurul privatizării sectorului energetic din România în era postcomunistă este adesea învăluită într-o ceață de speculații geopolitice și folclor economic, adevărul poate îl găsim aici. În centrul acestui discurs se află o ipoteză persistentă, dar adevărată și nu fundamental eronată: cea conform căreia Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) a jucat un rol direct, operațional, în vânzarea rafinăriilor și activelor petroliere din România. Pentru a diseca această afirmație este nevoie să depășim sfera conspirației și să căutăm documente, să intrăm în analiza riguroasă a mandatelor instituționale, a cadrelor de asistență tehnică și a mecanismelor complexe ale economiilor în tranziție. Realitatea nu este una de intermediere comercială directă din partea unei agenții de ajutor extern, ci mai degrabă o interacțiune nuanțată între condiționarea politicilor, sprijinul consultativ tehnic și imperativele mai largi ale liberalizării pieței, dictate de instituțiile financiare internaționale. Pentru a înțelege implicarea USAID, trebuie mai întâi să se definească misiunea sa statutară. Înființată în 1961, USAID este o agenție independentă a guvernului federal al Statelor Unite, responsabilă în principal de administrarea ajutorului extern civil și a asistenței pentru dezvoltare. Obiectivele sale principale se concentrează pe ajutor în caz de dezastre, combaterea sărăciei, sănătatea publică, guvernarea democratică și creșterea economică prin consolidarea capacităților. Un aspect crucial este că USAID nu este o bancă de investiții și nici nu deține autoritatea legală sau mandatul operațional de a acționa ca broker în vânzarea activelor statului suveran. Ideea este că agenții USAID au negociat direct activele companiei Petrom din România. Ca și cum (de exemplu) un ONG medical efectuează proceduri chirurgicale pentru profit; confundă furnizarea de expertiză tehnică cu execuția comercială. Rolul agenției a fost diagnostic și prescriptiv, nu tranzacțional. Cu toate acestea, „implicarea” USAID în aceste vânzări provine din implicarea sa semnificativă în restructurarea tehnică a sectorului energetic din România în anii 1990 și începutul anilor 2000.

După prăbușirea regimului Ceaușescu, infrastructura petrolieră a României era învechită (așa au spus „specialiștii politruci”ai noștri) și periculoasă pentru mediu. USAID, adesea în coordonare cu Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional (FMI), a finanțat numeroase proiecte care vizau modernizarea cadrelor de reglementare, îmbunătățirea eficienței energetice și pregătirea întreprinderilor de stat pentru privatizare. Aceste programe au oferit structura cadru, administrativă necesară privatizării. Prin finanțarea consultanților care au oferit asistență cu privire la metodele de evaluare, guvernul corporativ transformată totul „în legal”, USAID a modelat indirect mediul în care au avut loc aceste vânzări. Agenția a contribuit la construirea scenei, dar nu a scris scenariul pentru cumpărători. De scenariu s-au ocupat alți „patrioți”. Motivele reale ale vânzărilor de rafinării au fost multiple, înrădăcinate în deciziile politice interne și în condiționalitatea împrumuturilor financiare internaționale. Guvernul român, care urmărea integrarea în structurile euro-atlantice precum NATO și Uniunea Europeană, s-a angajat la liberalizarea rapidă a pieței. Privatizarea activelor strategice, precum rafinăriile, a fost o condiție prealabilă pentru obținerea de împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, care au impus disciplină fiscală și reducerea subvențiilor de stat către industrii. Prin urmare, vânzările au fost executate de către Autoritatea Română pentru Privatizare (APAPS) și ulterior de către Ministerul Economiei, adesea sub o presiune intensă de a atrage investiții străine directe (ISD). Cumpărătorii au fost motivați de accesul strategic la resursele Mării Negre și la rețelele regionale de distribuție.

Mai mult, asistența tehnică oferită de USAID a pus adesea accent pe transparență și pe procesele competitive de licitație, cu scopul de a atenua corupția și de a asigura o valoare justă de piață. Așa s-a spus. Paradoxal, găsim în acestă carte cum USAID a facilitat o „vânzare forțată” a activelor naționale și au trecut cu vederea eforturile agenției de a insufla standarde riguroase de audit și juridice. Eșecul de a realiza o revitalizare industrială optimă pe termen lung se datorează mai puțin rolului consultativ al USAID și mai mult capacităților de aplicare a legii ale statului român și naturii speculative a investitorilor implicați. De asemenea, este esențial să se facă distincția între USAID și alte entități guvernamentale sau cvasi-guvernamentale ale SUA. Deși guvernul SUA a susținut în general integrarea României în sfera economică occidentală, acest sprijin a fost diplomatic și strategic, nu micro-gestionat prin intermediul agențiilor de ajutor. Moștenirea acestei perioade nu este o poveste despre furtul străin orchestrat de lucrătorii umanitari, ci o poveste cu tâlc despre cum asistența tehnică, atunci când este decuplată de o strategie industrială internă robustă, poate facilita schimbările structurale fără a garanta dezvoltarea durabilă. Poate că ar trebui să adaug ceva. Găsesc pe un document în facsimil din această carte „Romania Refinery petrochemical sector restructuring project” găsesc următoarea frază: „Renel, compania de electricitate este un consumator majoritar de țiței, dar nu face parte din sectorul de rafinare”. Eu spun să ne mai gândim de ce trebuie să stingem lumina și să umblăm pe întuneric, de acest lucru au avut grijă prietenii. Eu cred că despre această carte voi mai vorbi dacă dronele prietenești ne vor ocoli.

Să fie pace!

Democrație coruptă – imorală sau regim de ordine și stabilitate?

Data: 7 august 2026 by Cristian Ardeleanu

Dacă istoria uneori diferă și alteori e ciclică, credința creștină rămâne însă aceeași. Iisus Hristos ne spune: „Dacă îți dă cineva o palmă peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt.” Nu știu dacă toți suntem în stare de așa ceva. Eu, în privința mea, am rezerve. Dar cel puțin trebuie să înțelegem de la cine am primit palma respectivă. Și dacă merită. Așa cum merităm oare noi, ca popor, să fim luați constant la palme în ultimii 36 de ani? Boala secolului nu este cancerul, SIDA, depresia sau stresul cronic. Boala acestui secol al vitezei, când „diavolul nu mai are răbdare”, este involuția intelectuală și spirituală a omenirii. Cu o gândire măruntă, confuză, egoistă, indiferentă și ieftină, alături de o incultură crasă… de o sclavie față de progresul tehnologic și informațional. Cum spune dl profesor Corvin Lupu: „Mergem înainte coborând.” Societatea modernă a cultivat și promovat oameni nepăsători, mediocri, necredincioși, bârfiți, răutăcioși, dușmănoși, invidioși, răzbunători și, în final, ucigași ai aproapelui, care și-au pierdut identitatea morală și spirituală. Când nu mai ai identitate ca om al lui Dumnezeu, nu-L mai ai nici pe Dumnezeu în tine. Ești un om al nimănui. Ești o victimă sigură a diavolului, care ne vinde azi drăcia numită „concept modern”. Nu există concept modern. Există doar omul cu Dumnezeu, care gândește normal, și omul fără Dumnezeu, care gândește anormal. Bunăoară homosexualul: nu este nici bolnav — merge pe picioare, mănâncă, muncește, se odihnește — adică are un metabolism normal; nu este oligofren — unii au chiar două sau trei facultăți; nu este autist sau retardat mintal; nu este mutant genetic — împreunarea cu o femeie poate da urmași, deci e sănătos biologic. Problema homosexualului, ca și a altora rătăciți în întuneric, este următoarea: sunt oameni fără Duhul Sfânt. „Nu este Duhul Meu în oamenii acesta”, spune Dumnezeu despre cei din vremea Potopului. Și atunci, în astfel de oameni nu putem vedea roadele Duhului: pacea, bunătatea, curăția, smerenia, răbdarea. Nimic nu e mai rușinos pe pământ și mai alterabil în biologia umană decât faptul că un bărbat își pierde sentimentul de atracție față de femeie, sensibilitatea masculinității și a bărbăției — pentru că Dumnezeu le-ar fi luat darul pentru păcatele lor. Sunt oameni care au pierdut harul și firul inteligenței divine și s-au dezumanizat, devenind niște „legume raționale”: un mic animal rațional vorbitor într-o lume plină de păcate.

Trăim într-o lume care nu suportă credința creștină, care nu suportă o Românie creștin-ortodoxă. De aceea, în topul discreditării apar mereu — și sunt fabricați — preoți beți, hoți, curvari, borfași și alte blasfemii pline de răutate. De ce? Pentru ca poporul să-și piardă credința în Dumnezeu. Dar nu avem de ce să o pierdem: nu Dumnezeu fumează, nu Dumnezeu greșește, nu Dumnezeu păcătuiește. Tot ce este viu poate greși. Noi trebuie să ne păstrăm credința ortodoxă. Poporul român nu și-a pierdut, de-a lungul timpului, caracterul de sfințenie și creștinism. Poporul român a dat un număr mare de sfinți, cei din urmă cunoscuți sub denumirea de „Sfinții Închisorilor” — mucenici, mărturisitori și martiri, care au umplut cerul României cu stele. Acest fapt îi supără pe cei lepădați de credința creștină și de Dumnezeu: forțe obscure occidental-europene, forțe ale întunericului — kazar-neomarxiste — care vor să ne înlocuiască credința, valorile și tradițiile cu un europenism, globalism, ateism și „transgenderism” de prost gust.

Cei care ne conduc azi sunt aroganți, analfabeți, degenerați și schimonosiți moral și intelectual. Pentru a ne recâștiga libertatea, demnitatea și suveranitatea trebuie să scăpăm de lesa europenist-progresistă, reprezentată la noi de USR și de partenerii de jaf din guvernare. Trebuie să ne eliberăm de acel „cordon sanitar” — de fapt, un cordon colonial și ombilical al Occidentului colectiv, de exploatare și jefuire a României. România azi nu mai are stat; nu mai are o conducere care să reprezinte interesele majorității poporului român, care dorește un regim politic suveran. Avem un președinte cu grave probleme de natură medicală, izolat la Cotroceni; un guvern pe care-l consider ilegal și ilegitim, pupător de clanțe la Bruxelles; și o putere constituțională moartă și aruncată la gunoi. Avem un președinte ales de drept care, în loc să stea în fruntea statului, petrece mult timp prin tribunale și în birourile procurorilor. Avem un tsunami — un cutremur economic care calcă totul în picioare. Politica este complicată, dar, înainte de toate, este a doua cea mai veche „meserie” din lume, după prostituție, din care unii au „extras seva și moralitatea”. Nu degeaba se spune că, în politică, trăim cu toții precum la bordel — cu speranță. Trăim cu o clasă politică care este „trangender politic”.

Trebuie, pentru început, să avem curajul să-i spunem răspicat Occidentului, după ce ne-a furat alegerile democratice: nu a stat niciun rus cu pistolul la ceafă în spatele nimănui ca să-l votăm pe Călin Georgescu. Trebuie să revenim la normalitate și la Adevăr! Și să se termine cu sperietoarea numită Rusia — dușmanul de serviciu al poporului transgender-neomarxist de la Bruxelles! Azi, mai mult ca oricând, trebuie să fim înțelepți și uniți, pentru că orice țară care se dezbină din interior se pustiește. Suntem victime ale unor manipulări și minciuni diabolice, menite să facă poporul să-și piardă încrederea în Dumnezeu, în credință, în Biserică și în cler. Ca încheiere, gândiți-vă la următoarele. Cei care mă cunosc știu prea bine că nu sunt un comunist convins sau profund — dimpotrivă, sunt dintre cei „verzi la crez și la suflet”. Dar sunt convins că, atunci când l-am omorât pe „cărmaciul Nicolae” în sfânta zi de Crăciun, ne-am bucurat cu toții. Azi, parcă regretăm că am fost prea pripiți, văzând urmările unui dezastru negândit. Să nu ajungem să ne pară iarăși rău că am dat cu pietre în Biserica lui Hristos, în preoții de lângă noi, cu slăbiciunile și neputințele lor, în „Sfinții Închisorilor” batjocoriți și discreditați de o societate indiferentă și orbită de păcate! Ei și-au câștigat raiul și mântuirea. Noi, pentru început, trebuie să ne recâștigăm Țara — o țară guvernată de ordine și stabilitate.

Furnicuțele pământului…

Data: 6 august 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Școala primară din anii ’60 era o „școală a muncii” în primul rând. Se învăța carte, dar copiii învățau și să muncească. Învățau ce este o normă, ce este o sarcină, un termen de rezolvare a unei sarcini. Învățau să muncească atât în timpul anului școlar, cât și în vacanțe. S-o luăm pe rând… În timpul iernii aveam obligația să ducem semințe de mere și pere pădurețe. Nu aveam de unde să găsim asemenea fructe, dar, pentru a împlini sarcina tratată, colindam pe la toate rudele, cerșeam fructe pe care acestea le păstraseră pentru iarnă, le tăiam și recoltam semințele respective. Norma consta în câteva cutii de chibrituri umplute cu semințe. Pentru asta erau necesari cam doi saci de mere mărunte. În timpul primăverii era un adevărat coșmar. În primul rând, trebuia să culegem romaniță sau mușețel. Mergeam cu școala, sub conducerea Doamnei Învățătoare, pe câmp, în special pe Znamăn, și culegeam mușețel. Aveam obligația să continuăm activitatea acasă, în timpul liber și să ducem a doua zi un săcuiel cu floare de mușețel. Cea mai grea muncă de primăvară însă era strângerea de frunză de iagud(dud) pentru hrănirea viermilor de mătase. Fiecare școală primea o anumită cantitate de ouă de viermi de mătase. La început, când viermii erau mici, consumau puțin, apoi pretențiile lor creșteau de la o zi la alta. În fiecare după-amiază jefuiam duzii de acasă și de prin vecini, ba chiar mergeam și pe la bunicii din Colibași ca să mai adun și de acolo. Erau niște duzi în pădure, la Cuptor, și acolo puteam să culeg în voie frunză, fiindcă acolo nu erau elevi de vârsta mea. Sandrică al lui Băleanu avea un iagud în Crac. Fusese un pom mare, căruia îi tăiase crăcile. În vârful trunchiului crescuseră lăstari cu frunze mari, sănătoase, de un verde închis. Cu chiu cu vai, am reușit într-o zi să mă urc pe trunchi până la acei lăstari și am început să culeg. Nu știu de unde m-a văzut bătrânul, dar a venit și a început să mă ocărască. Nu mă cunoștea, dar știa că este un copil în dudul lui, între lăstari. La un moment dat, a început să arunce cu pietre și cu bulgări de pământ spre mine. Atunci mi-am dat seama că trunchiul dudului este budugăios. O gaură imensă se deschidea printre lăstarii crescuți pe marginile trunchiului. Fără să gândesc prea mult, temându-mă să nu fiu lovit de pietre, am intrat în budugaie și m-am pitit acolo, până moșul, plictisit, m-a lăsat și a plecat. Și azi mă înfior, gândindu-mă că acolo putea să fie un cuib de șarpe…

În timpul verii aveam datoria să adunăm spice de pe miriștile de grâu. Mergeam și cu școala pe la Masa Mare, pe Govăra, pe Cornet, dar aveam obligația să aducem de acasă două-trei chite de spice pe zi. Petru asta trebuia să umblăm buimaci pe câmp, pe miriști, toată după-amiaza. Ni se repeta mereu că „spic cu spic se face snop”. Tot în timpul verii trebuia să mai ducem la școală plante medicinale, precum sunătoare, pătlagină și altele… Iar în timpul toamnei mergeam la cules de vie la întovărășire sau colectiv. Am fost, spre exemplu, tocmai pe Negară și am cules struguri dintr-o vie nemuncită. Buruienile erau mult mai mari decât noi. Căutam cu mâinile prin iarbă, prin rugi și culegeam strugurii, ori adunam boabele. Mai aveam datoria, tot toamna, să ducem o oarecare cantitate de semințe de salcâm, de ghindă, de prunițe, de scoabe (măceșe) și alte fructe de pădure.

Când am ajuns la școala de la Malovăț, respectiv în clasele V-VIII, aveam în fiecare toamnă câte o întrerupere a cursurilor de o lună, timp în care nu ne duceam la școală cu cărți și caiete, ci cu câte o plasă cu ceva de mâncare. Plecam de la școală încolonați, doi câte doi, spre tarlalele de porumb, de pomi fructiferi sau vii. Câte unul lua trompeta de la detașamentul de pionieri și suna cât îl țineau bojogii, apoi o dădea altuia odihnit să ne spargă urechile. Lucram până la chindie, ca să facem „norma”. Am cules porumbi pe Covilocea, pe Govăra, pe Dealul Mare, pe la Ogășanu, am cules struguri din vii părăsite din Goișa, din Dealul Mare, am cules mere și prune din zecile de hectare ale tarlalelor din Bârda. Un telefon sau o prezență a cuiva de la ceapeu, de la fermă sau de la primărie și coloanele de elevi de la cele opt clase V-VIII ale școlii porneau cu „elan patriotic”. Dacă paza nu era prea exigentă, ne puteam alege și noi la sfârșitul zilei cu o plasă de mere, de prune, de porumbi sau de struguri, dar de cele mai multe ori nu puteam să furăm nici cât să orbim un șoarece.

Cei de la liceu din Severin, spre exemplu, se deplasau, împreună cu profesorii, prin comunele de câmp din sudul județului. Acolo erau cazați în barăci de șantier, ori în școli sau chiar la casele oamenilor, timp de o lună sau chiar mai mult și culegeau la porumb sau fructe, cum era cazul. Alături de ei veneau militarii, pușcăriașii, muncitorii din fabrici și uzine… Nici la seminarul din Craiova nu am fost lipsit de asemenea corvoade. Ne ducea în hotarul Mofleniului și Bucovățului, pe la Leamna și pe unde eram chemați să salvăm recolta… Astăzi în școli nu mai găsești viermi de mătase, iar elevii nu mai sunt obligați să recolteze fructe de pădure, fructe și cereale. Câmpurile sunt pustii, scaieții și sulfina predomină…

Felix Aderca – ziaristul modernității românești

Data: 6 august 2026 by Alexandru Florin Țene

În istoria literaturii române, Felix Aderca este cunoscut în primul rând ca romancier, poet, eseist și critic literar. Mai puțin cercetată, dar la fel de importantă, este activitatea sa jurnalistică, desfășurată pe parcursul a peste patru decenii. În calitate de ziarist, Aderca a contribuit decisiv la afirmarea spiritului modernist în cultura română, transformând presa într-un spațiu al dialogului intelectual, al dezbaterii estetice și al confruntării ideilor. Publicistica lui Felix Aderca se remarcă prin claritatea argumentării, eleganța stilului și curajul opiniilor. El aparține acelei generații de intelectuali care au înțeles că ziarul nu reprezintă doar un instrument de informare, ci și o instituție culturală capabilă să modeleze gustul public și să influențeze evoluția societății. Născut la 13 martie 1891, la Puiești (Vaslui), Felix Aderca și-a început activitatea publicistică încă din tinerețe. Primele sale articole demonstrează o preocupare constantă pentru problemele literaturii, filozofiei și artei europene. Într-o epocă în care presa românească era dominată de polemici politice și de un conservatorism cultural pronunțat, Aderca introduce un discurs jurnalistic orientat spre modernitate și sincronizarea culturii române cu marile curente europene. Experiența acumulată în redacțiile publicațiilor literare i-a format un spirit critic riguros și o remarcabilă capacitate de analiză. Pentru el, jurnalismul nu era o profesie secundară, ci o formă de creație intelectuală.

Felix Aderca a colaborat la numeroase reviste și ziare importante ale vremii, printre care Sburătorul, Adevărul Literar și Artistic, Rampa, Dimineața, Universul literar, Revista Fundațiilor Regale, precum și la alte publicații culturale ale perioadei interbelice. În paginile acestora a publicat: cronici literare; articole de critică artistică; reportaje culturale; eseuri filozofice; interviuri cu personalități ale culturii; comentarii privind literatura europeană. Textele sale se disting prin documentare solidă și printr-un limbaj accesibil fără a pierde rigoarea intelectuală.

Una dintre contribuțiile importante ale lui Aderca constă în transformarea reportajului cultural într-un gen jurnalistic autonom. El nu descrie doar evenimentele, ci încearcă să surprindă atmosfera intelectuală și procesele profunde ale creației artistice. Interviurile sale cu scriitori, pictori și oameni de teatru reprezintă adevărate documente istorice. Întrebările formulate evită senzaționalul și urmăresc mecanismele creației, responsabilitatea artistului și relația dintre cultură și societate. Prin această metodă, Aderca se apropie de jurnalismul occidental practicat în Franța și Germania în perioada interbelică. Felix Aderca nu a acceptat conformismul intelectual. În numeroase articole combate provincialismul cultural și izolarea literaturii române de marile curente europene. Critica sa se bazează pe argumente estetice, nu pe atacuri personale. El susține că valoarea unei opere trebuie judecată exclusiv prin criterii artistice. Această independență i-a atras numeroase controverse, însă i-a consolidat prestigiul în rândul intelectualilor moderniști.

Activitatea jurnalistică a lui Aderca este inseparabilă de promovarea modernismului. El susține literatura inovatoare și încurajează experimentul artistic, afirmând necesitatea sincronizării culturii române cu Europa. În articolele sale analizează operele unor autori români și străini, explicând publicului transformările estetice produse după Primul Război Mondial. Prin această activitate pedagogică, jurnalistul contribuie la formarea unui public capabil să înțeleagă literatura modernă. Publicistica lui Felix Aderca este caracterizată prin: eleganță stilistică; frază limpede și echilibrată; argumentare logică; ironie fină; cultură enciclopedică; obiectivitate critică; deschidere către valorile europene. El evită retorica excesivă și preferă demonstrația bazată pe fapte și exemple. Pentru Felix Aderca, presa reprezenta un instrument de educare a societății. El considera că jurnalistul are obligația morală de a cultiva spiritul critic și de a combate prejudecățile. În articolele dedicate literaturii, teatrului, picturii și filozofiei, se observă convingerea că dezvoltarea unei națiuni depinde în mare măsură de nivelul culturii sale. Această concepție apropie publicistica lui Aderca de idealul intelectualului european implicat în viața cetății.

După instaurarea regimului comunist, activitatea sa jurnalistică a fost limitată de noile condiții ideologice. Spiritul independent și atașamentul față de libertatea creației nu se armonizau cu exigențele realismului socialist. Cu toate acestea, Felix Aderca rămâne una dintre personalitățile care au demonstrat că jurnalismul cultural poate reprezenta o formă autentică de creație și de responsabilitate intelectuală. Felix Aderca ocupă un loc important în istoria jurnalismului cultural românesc. Prin articolele sale, el a contribuit la modernizarea presei literare, la promovarea valorilor europene și la consolidarea spiritului critic în cultura română. Opera sa jurnalistică ilustrează modelul intelectualului care înțelege presa ca pe o instituție a dialogului și a libertății de gândire. Actualitatea scrierilor sale constă tocmai în apărarea independenței culturii, în respectul pentru adevăr și în convingerea că jurnalismul autentic trebuie să slujească interesul public și dezvoltarea spirituală a societății.

Apel la Dreptate și Adevăr Istoric: Elena Chiaburu despre Basarabia, 1940, și documentele din arhive care contrazic Raportul Wiesel

Data: 6 august 2026 by Redacția

Deoarece sîntem încă în siajul comemorării manifestărilor antievreiești din anii 1941 / 1942 din România și Basarabia, spre a acoperi o chestiune din unghiuri diferite, am căutat în cîteva volume de documente adunate din arhivele militare germane, arhivele românești, arhivele Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite de istorici preocupați de subiect și le-am alăturat Raportulului Final asupra Holocaustului în România întocmit de Comisia Elie Wiesel în anul 2004. Nu doresc nicidecum să săvîrșesc ceea ce s-ar numi negaționism sau incitare astfel încît doar le rezum fără a le comenta. Evacuarea Basarabiei de armata și autoritățile române după anexarea de către Rusia Sovietică în 28 iunie 1940: – O sursă din armata germană = volumul alcătuit de dl Ottmar Trașcă și Dennis Deletant: „Al treilea Reich și Holocaustul din România. 1940 – 1944: Documente din arhivele germane”, București, Editura pentru Institutului pentru studierea holocaustului din România Elie Wiesel, 2007. Etnicul german Alfred Maschling, aflat în Chișinău la momentul instalării ocupației sovietice, referindu-se la perioada 27 iunie – 25 iulie 1940, raporta: «imediat după retragerea românilor… evreii au dat de înțeles prin ample demonstrații că ei sunt stăpânii orașului. Evreii erau constituiți în grupuri înarmate și au tras focuri de armă… mai cu seamă în organele polițienești / sergenți, jandarmi etc. Multe victime erau și din rândul populației civile, ca de exemplu directorul fabricii de tutun din Chișinău, dar și comisari politici români. În vreme ce sovieticii au intrat în oraș, în noaptea de vineri spre sâmbătă, ei au fost salutați furtunos de către evrei. Festivitățile ocazionate de intrarea trupelor rusești au durat trei zile. În timpul festivităților evreii au jucat rolul principal. Câțiva ofițeri sovietici spuneau aceasta cu uimire, fără a ascunde însă acest fapt localnicilor». – Consemnări din arhivele românești găsim la regretatul istoric ieșean Dumitru Șandru = „Mișcări de populație în România (1940 – 1948)”, București, Editura Enciclopedică, 2003; fiind răspîndite pe mai multe pagini.

În volumul (ce poartă un titlu curios) = Paul A. Shapiro, „Ghetoul din Chișinău: 1941 – 1942, O istorie documentară a Holocaustului în interiorul frontierelor contestate <de cine?> ale României”, București, Editura Curtea Veche, 2016, găsim răspunsul mareșalului Ion Antonescu către Wilhelm Filderman, conducătorul neoficial al comunității evreiești din România, legat de subiect, pe care nu îl mai transcriu deoarece se întinde pe două pagini, dar poate fi citit în foto; interesant, modul cum este indicată adresa bibliografică arată că documentul nu se mai află în România, deși aici a fost emis, desigur.

Raportul final al Comisiei Wiesel neagă orice referire la comportamentul neloial și agresiv al evreilor dintre Prut și Nistru față de autoritățile și armata română la momentul anexării Basarabiei în 1940 = e drept că mărturiile sînt numeroase, dar sînt falsuri, clișee istoriografice și invenții menite să ascundă lașitatea armatei române în timpul retragerii din Basarabia. «Un clișeu dominant în istoriografia românească despre perioada 28 iunie – 3 iulie 1940 este cel potrivit căruia evreii din Basarabia și nordul Bucovinei s-au comportat vexatoriu față de autoritățile și de trupele române în retragere. Această credință, deși falsă (!), a fost folosită pentru a justifica acțiunile ulterioare antievreiești ale românilor. Există multe (!) materiale de arhivă referitoare la situația civililor din Basarabia și nordul Bucovinei în intervalul 28 iunie – 3 iulie 1940. Numeroase (!) documente militare (jurnale de operații, dări de seamă, rapoarte informative, telegrame etc.) și civile (rapoarte administrative, de poliție, jurnale personale) indică participarea unora dintre evreii din Basarabia și nordul Bucovinei la acțiunile antiromânești și prosovietice în această perioadă. Cercetătorii care subliniază relevanța acestor documente se referă la acțiuni precum: arborarea steagurilor roșii; manifestări de simpatie față de forțele sovietice; mitinguri de prietenie în cinstea armatei sovietice; ofense aduse însemnelor naționale românești, monumentelor și bisericilor; confiscarea unor bunuri aparținând armatei sau diverselor instituții civile; participarea la acțiunile trupelor sovietice de dezarmare a unităților și subunităților românești; maltratări de militari români, chiar și asasinate. Se mai arată că aceste acțiuni au fost mai frecvente în localitățile urbane în care populația evreiască era mai numeroasă: Cernăuți, Storojineț, Hotin, Soroca, Chișinău, Cetatea Albă, Bălți, Ungheni, Ismail ș.a. sau în satele situate pe rutele de retragere a marilor unități române.

Unii istorici argumentează că marele număr de asemenea documente incriminatoare reflectă o realitate istorică: evreii din Basarabia și nordul Bucovinei erau antiromâni. Însă examinarea critică a documentelor și mărturiilor conduce la concluzii departe (!) de imaginea catastrofală (!) prezentată opiniei publice din momentul cedării Basarabiei și a nordului Bucovinei. Mai întâi, multe dintre documentele incriminatoare conțin generalizări și acuzații colective de tipul „evreii din Bucovina”, „evreii din Chișinău”, „populația evreiască din Bălți”, „evreii și comuniștii din România” etc. De altfel, rapoartele și mărturiile aferente conțin relativ puține situații și nume concrete (!). Apoi, având în vedere împrejurările dramatice în care documentele au fost scrise, au existat multe zvonuri și exagerări (!), mulți dintre cei care se retrăgeau văzând peste tot „comuniști”, „evrei”, „iudeo-comuniști” etc. <…> Asemenea expresii generale erau o modalitate de a masca slaba organizare a retragerii» (!!).

Dacă totuși au existat manifestări reprobabile, nu trebuie luate în seamă; în plus, cei care au pactizat cu sovieticii și au atacat armata română nu erau evrei, ci … ucrainieni. Oricum, potrivit Raportulului Comisiei Elie Wiesel, într-o proporție însemnată militarii români au fost incompetenți, necinstiți, lipsiți de disciplină; ofițerii s-au dovedit fără curaj și au părăsit trupele; mulți soldați și ofițeri au dezertat: «diviziile 12, 15, 21, 26 și 27 au pierdut mai mult de jumătate din efectiv din cauza dezertărilor» (!) … «Mulți comandanți au arătat lipsa capacității de conducere și a curajului militar» (!) … «La data de 4 iulie 1940, Armatele a 3-a și a 4-a raportau următoarele pierderi: 233 de ofițeri, 26 de subofițeri, 48 629 de soldați de trupă, dintre care morți: cinci ofițeri, șase subofițeri, 42 de soldați» = diferența, se subînțelege, erau dezertori. Cei care au fost luați prizonieri de ruși, ca să poată fi eliberați au semnat un angajament de fidelitate către sovietici, prin urmare cei care au contribuit ulterior la instalarea comunismului în România nu erau evrei ci dezertorii de două ori ticăloși din armata română. Pentru nu fi acuzată de distorsiuni sau negativism, închei fără nici o concluzie. Punctele de vedere și argumentele istoricilor neangajați / istoricilor militari / militarilor – față de asemenea formulări la adresa armatei române – sînt însă de interes.