Acest articol se bazează pe contextul identificat în care USAID a finanțat studii pentru sectorul petrochimic românesc, iar Bechtel a acționat ca antreprenor principal, având un rol în procesul de privatizare. De asemenea, se face referire la privatizări controversate. Așa cum spun autorii cărții USAID-Bechtel versus Rafinăriile Românești: col.(rtr). Prof.dr.ing. Marian Rizea și Inf. st. Magdalena Chiriță, Ec. Mihaela-Alina Frigeoiu. Eu o consider această carte document, de o mare valoare istorică. Atunci când nepoții noștri vor uita că România a fost pionieră în rafinarea petrolului, această lucrare demonstrează cu documente, că am fost ajutați să „uităm”. Narațiunea din jurul privatizării sectorului energetic din România în era postcomunistă este adesea învăluită într-o ceață de speculații geopolitice și folclor economic, adevărul poate îl găsim aici. În centrul acestui discurs se află o ipoteză persistentă, dar adevărată și nu fundamental eronată: cea conform căreia Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) a jucat un rol direct, operațional, în vânzarea rafinăriilor și activelor petroliere din România. Pentru a diseca această afirmație este nevoie să depășim sfera conspirației și să căutăm documente, să intrăm în analiza riguroasă a mandatelor instituționale, a cadrelor de asistență tehnică și a mecanismelor complexe ale economiilor în tranziție. Realitatea nu este una de intermediere comercială directă din partea unei agenții de ajutor extern, ci mai degrabă o interacțiune nuanțată între condiționarea politicilor, sprijinul consultativ tehnic și imperativele mai largi ale liberalizării pieței, dictate de instituțiile financiare internaționale. Pentru a înțelege implicarea USAID, trebuie mai întâi să se definească misiunea sa statutară. Înființată în 1961, USAID este o agenție independentă a guvernului federal al Statelor Unite, responsabilă în principal de administrarea ajutorului extern civil și a asistenței pentru dezvoltare. Obiectivele sale principale se concentrează pe ajutor în caz de dezastre, combaterea sărăciei, sănătatea publică, guvernarea democratică și creșterea economică prin consolidarea capacităților. Un aspect crucial este că USAID nu este o bancă de investiții și nici nu deține autoritatea legală sau mandatul operațional de a acționa ca broker în vânzarea activelor statului suveran. Ideea este că agenții USAID au negociat direct activele companiei Petrom din România. Ca și cum (de exemplu) un ONG medical efectuează proceduri chirurgicale pentru profit; confundă furnizarea de expertiză tehnică cu execuția comercială. Rolul agenției a fost diagnostic și prescriptiv, nu tranzacțional. Cu toate acestea, „implicarea” USAID în aceste vânzări provine din implicarea sa semnificativă în restructurarea tehnică a sectorului energetic din România în anii 1990 și începutul anilor 2000.
După prăbușirea regimului Ceaușescu, infrastructura petrolieră a României era învechită (așa au spus „specialiștii politruci”ai noștri) și periculoasă pentru mediu. USAID, adesea în coordonare cu Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional (FMI), a finanțat numeroase proiecte care vizau modernizarea cadrelor de reglementare, îmbunătățirea eficienței energetice și pregătirea întreprinderilor de stat pentru privatizare. Aceste programe au oferit structura cadru, administrativă necesară privatizării. Prin finanțarea consultanților care au oferit asistență cu privire la metodele de evaluare, guvernul corporativ transformată totul „în legal”, USAID a modelat indirect mediul în care au avut loc aceste vânzări. Agenția a contribuit la construirea scenei, dar nu a scris scenariul pentru cumpărători. De scenariu s-au ocupat alți „patrioți”. Motivele reale ale vânzărilor de rafinării au fost multiple, înrădăcinate în deciziile politice interne și în condiționalitatea împrumuturilor financiare internaționale. Guvernul român, care urmărea integrarea în structurile euro-atlantice precum NATO și Uniunea Europeană, s-a angajat la liberalizarea rapidă a pieței. Privatizarea activelor strategice, precum rafinăriile, a fost o condiție prealabilă pentru obținerea de împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, care au impus disciplină fiscală și reducerea subvențiilor de stat către industrii. Prin urmare, vânzările au fost executate de către Autoritatea Română pentru Privatizare (APAPS) și ulterior de către Ministerul Economiei, adesea sub o presiune intensă de a atrage investiții străine directe (ISD). Cumpărătorii au fost motivați de accesul strategic la resursele Mării Negre și la rețelele regionale de distribuție.
Mai mult, asistența tehnică oferită de USAID a pus adesea accent pe transparență și pe procesele competitive de licitație, cu scopul de a atenua corupția și de a asigura o valoare justă de piață. Așa s-a spus. Paradoxal, găsim în acestă carte cum USAID a facilitat o „vânzare forțată” a activelor naționale și au trecut cu vederea eforturile agenției de a insufla standarde riguroase de audit și juridice. Eșecul de a realiza o revitalizare industrială optimă pe termen lung se datorează mai puțin rolului consultativ al USAID și mai mult capacităților de aplicare a legii ale statului român și naturii speculative a investitorilor implicați. De asemenea, este esențial să se facă distincția între USAID și alte entități guvernamentale sau cvasi-guvernamentale ale SUA. Deși guvernul SUA a susținut în general integrarea României în sfera economică occidentală, acest sprijin a fost diplomatic și strategic, nu micro-gestionat prin intermediul agențiilor de ajutor. Moștenirea acestei perioade nu este o poveste despre furtul străin orchestrat de lucrătorii umanitari, ci o poveste cu tâlc despre cum asistența tehnică, atunci când este decuplată de o strategie industrială internă robustă, poate facilita schimbările structurale fără a garanta dezvoltarea durabilă. Poate că ar trebui să adaug ceva. Găsesc pe un document în facsimil din această carte „Romania Refinery petrochemical sector restructuring project” găsesc următoarea frază: „Renel, compania de electricitate este un consumator majoritar de țiței, dar nu face parte din sectorul de rafinare”. Eu spun să ne mai gândim de ce trebuie să stingem lumina și să umblăm pe întuneric, de acest lucru au avut grijă prietenii. Eu cred că despre această carte voi mai vorbi dacă dronele prietenești ne vor ocoli.
Să fie pace!
