În acest nefericit context, când comportamentul antinațional e apreciat, când se promovează neîntemeierea unei familii, iar copilul e proiectat să devină de gen fluid și fără rădăcini etnice, când limba română e atacată ca „un accident”, când ni se tot repetă că trebuia să fim slavi întregi „în marea slavă”, nu slavi pe jumătate,versul lui Octavian Goga din titlu sună testamentar. Cineva m-a întrebat: „Istoria? Ce nevoie ai de iluzia asta?”. Da, am nevoie de istorie. Mai ales acum, când istoricii școlii Boia dau frâu liber imaginației mai ceva ca romancierii, vrând să probeze ce nevrednici și nevolnici sunt românii, ce nedemocrați sunt, ba chiar se folosesc de ChatGPT, care și el poate fi manipulat de o întrebare dirijată în scopul intoxicării cu idei greșite. Particularitățile etnice sunt negate în fel și chip. Un conferențiar intellocrat se întreabă „Cum poate fi cineva român”, cu aluzie livrescă la Charles de Secondat Montesquieu, care se întreba cum poate fi cineva persan. Alt intellocrat scrie apriat că poporul român ar putea lua „un Nobel pentru ratare”, deși el însuși a fost ministeriabil perpetuu, post- decembrist. Guvernanții își ceartă țara, de parcă țara ar fi vinovată pentru situația în care se află, iar parlamentarii votează umili, cu capu-n jos (din 282 deputați, au votat pentru 173, contra 101 și 6 abțineri, deci servilismul e oarecum incomplet) Legea Vexler, care amenință și unitatea românilor, și memoria lor. În acest context, cum spuneam, s-a întâmplat la Iași un vandalism cu miză simbolică: un bust modest al lui Octavian Goga, de pe Bulevardul Copou, a fost demolat de angajații Ateneului Tătărași, acum numit Ateneul Național Iași, noaptea, în 28 martie, 2026. Unde l-or fi dus? Nu ni se spune unde. Bustul lui Goga o fi fost topit, ca statuia lui Titu Maiorescu, în anii ocupației sovietice? În locul statuii, s-au pus două ghene și două trotinete. Așadar, nu vrem Goga, vrem tomberoane, să încapă-n ele, rupte foaie cu foaie, poemele „poetului pătimirii noastre”, după exemplul deputatului Vexler, care a sfâșiat în patru, miercuri, 17 decembrie, 2025, afișul cu Eminescu, Goga, Mircea Eliade, Alecsandri , Kogălniceanu, Slavici, Xenopol. Gest mic, de om mic. „Un prost”, spune Christian Schenk. Mie gestul mi se pare inteligent calculat, sfidător, provocator. Un scenariu bun să trezească resentimente, ca să se probeze așa-zisul antisemitism al românilor. Eu nu-i văd așa pe români. Dimpotrivă, prea toleranți în războiul statuilor. Am scris, în pandemie, că războiul medical e cel mai urât dintre războaie. Rectific: cel mai urât război e războiul statuilor, dus de torționarii neomarxiști ai memoriei.
După Florian-jr., „Vârfurile de lance ale antisemitismului românesc” ar fi Goga, Iorga, Nae Ionescu, Crainic, Gyr, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia. Iată cum se roagă pentru „rănile țării” umilite, însângerate ca Iisus pe cruce, singurul premiat Goncourt al românilor, Vintilă Horia: „Pâinea noastră coaptă-n bunătate/ Dă-ne-o ca și până-acum./ Fă-ne, Doamne, prin durere drum/ Ca unei corăbii pe-nnoptate.” Se vede vreo umbră de fascism, de nazism, aici? Și încă: „Pe mine nu m-au atacat reprezentanții nu știu cărei etnii sau ai nu știu cărui regim politic. M-au atacat dușmanii omului.” Se vede vreo umbră de antisemitism aici?
Un avocat din Arad, Bogdan Ionescu, a înjghebat un ONG, „Asociația pentru prevenirea și combaterea antisemitismului și legionarismului”, după care a început plângeri penale: cheamă „la tribonal” primării, consilii locale, ca să schimbe nume de străzi, de biblioteci (Biblioteca publică „Octavian Goga” din Cluj), să mute de colo-colo statui… Altceva decât povestea unui „drob de sare” nu-mi vine-n minte. Care drob, dacă ar fi căzut, ar fi putut omorî pruncul nenăscut încă. Îi putem spune și bolovanul de sare, de vreme ce Bolojan n-a reacționat. Nici Demeter, ministrul Culturii, interesat de autonomia Transilvaniei și nu de lupta lui Goga împotriva revizionismului maghiar. A reacționat, însă, Boc, primarul Clujului, care nu s-a temut că-i pică-n cap drobul, cum i-a fost lui Mircea Abrudean, tot clujean, preș. Senatului și semator de Cluj-Napoca, rămas rece la afrontul deputatului Vexler. Se caută un nou premier? Îl aveți pe Boc, nu pe Abrudean. În „Convorbiri literare”, din vara lui 2024, istoricul Mircea Platon semna „Perspectivele lui Goga”, unde avertiza că au crescut „generații oarbe, îngenuncheate”, cu ochii lipiți de televizor, că „duhul rău al lămpii” deformează mintea elevilor și studenților. La un sondaj stradal, unui elev i s-a arătat fotografia Nadiei Comăneci. „Andreea Esca, a strigat, crezându-se victorios, anchetatul, iar altul nu știa în ce secol trăiește.
Cine a dat miliarde pentru tipărire de manuale alternative? Soros, filantropul. S-au eliminat din manuale apărătorii intereselor naționale (dacă le apărăm suntem extremiști?), ca nu cumva să devină extremiști, xenofobi, antisemiți copiii. Ba chiar, ca-n povestea drobului de sare, copilul român nenăscut încă, dar antisemit prin ADN. Școala Ardeleană a fost considerată toxică, deși Biserica greco-catolică a fost biserica etnică atât de necesară, de vitală, Transilvanei.
Eminescu ? Să se citească „Somnoroase păsărele” și-i destul. S-au căutat și se mai caută niscai naziști, niscai fasciști ca Delavrancea, Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Rebreanu, Goga, cu aceptarea tăcută a presei dependente de finanțări politice.
De 1 aprilie a.c., la ziua de naștere a lui Octavian Goga, o angajată „Wiesel”, șefa serviciului de cercetare, a dat un interviu la „Radio France International”: „Cel mai simplu mi s-ar părea, a rezolvat „științific” problema Ana Bărbulescu, să nu mai fie în manualul de Limba română”. Cine să nu mai fie? Goga, cine altcineva? Duhul rău, cel ieșit din lampa radio, a acționat. Mircea Platon, pe Facebook, a formulat un îndemn la trezire și trezvire. Ne-a arătat ce se întâmplă „dacă nu ne trezim și nu începem să realizăm sistematic și sistemic orice milimetru cedat inamicului, Celui viclean”. De duhul lămpii era vorba. Și mă tem că parte din mass-media mainstream are ca ținte, de doborât Educația, Învățământul, Cultura, Istoria. După ocupație, Goga a fost interzis total. Bustul de pe aleea oamenilor de seamă din Cișmigiu a fost decapitat (de bolșevici, după ocupația sovietică a României. Ca o ironie a Istoriei, bustul lui Goga de pe bulevardul Copou, a dispărut de multe săptămâni, fără explicație. Istoria (ciclică și cinică) ne râde-n nas: Așa vă trebuie dacă nu vreți să-mi învățați lecțiile. Zâzania, la Iași, a pornit-o parlamentara Cosette Chichirău, userista sau liberala care se descălța în Parlament, ca semn de protest. Halal mod elegant de a protesta! Cică Goga a retras, prin decret-lege, cetățenia a 225.222 de evrei, numărați de Cosette la bucată, bucată cu bucată. Poate nu-i rău să-i spună cineva coniței să ia tălpile de pe Octavian Goga. Spun istoricii demni de crezare că regele Carol II l-a adus la guvern, pentru a atenua fascizarea ca-n Germania și ca-n Italia și tot Carol II l-ar fi trădat.
Hitler nu l-a dorit pe Goga. Se vede treaba că politiciana traseisă habar n-are că, după Unire, I.C. Brătianu s-a opus încetățenirii fără discernământ. Oct.Goga a guvernat doar 43 de zile, iar anti-gogiștii Armand Călinescu, Const. Argetoianu, Gh. Tătărăscu au continuat încetățenirea, dar atent și responsabil, nu la hurtă. Cât rău face un cetățean nou-nouț ca Fritz, proaspăt lider USR, căruia nu-i place apelul la unire, ci la dezbinare, vedem acum. Și ce vocal este ne-alesul nostru!
În vremi grele, ca ale noastre, Goga, refugiat la Iași, conducea ziarul „România” al Marelui cartier al Armatei. Generalul Prezan l-a prețuit. Elena Chiaburu, doctor în Istorie și bibliotecar șef la Universitatea „Al.I.Cuza”, ne aduce aminte cum arăta Târgul Ieșilor, dulcele, în anii 1916-1018, cu un milion de soldați ruși bolșevizați, chipurile aliați, puși pe jafuri și violuri. Palatul Culturii era spital militar. Bântuia tifosul. Goga stătea pe Stradela Sărăriei, nu-n palat regal. Doamna Elena Chiaburu se întreabă de ce nu există, cum ar trebui, o plăcuță comemorativă pe stradelă. Poate va fi una, plătită de Soros, pe casa unde a copilărit Alina Mungiu, președinta SAR, adicătelea „Societatea Academică Română”. Goga, membru și vicepreședinte al Academiei adevărate (a ținut cuvântarea la primirea lui Coșbuc) și președinte al Societății Scriitorilor n-are parte de plăcuță comemorativă. Ce-ar mai fi de scris în bold? Că studentul Goga a fost stipendiat de Emanoil Godju și că premierul liberal de pe o zi pe alta, Ungureanu, a cedat o avere, a lui Gojdu, lăsată românilor prin testament, ungurenilor lui? „Veniți, ungurenii mei!”, chema la vot premierul-unguent.
De moartea lui Goga, în mai 1938, cine se face vinovat? Nu Carol II? Chiar în anul trecerii dincolo, în februarie 1938, premierul trimisese o circulară care cerea autorităților să aibă grijă să nu se întâmple gesturi ostile față de altă etnie, precizat israelită. De moartea civilă a lui Goga se ocupă Cosette Chichirău, care nu știe, pesemne, că Goga a fost condamnat la moarte în contumacie de autoritatea austro-ungară, deranjată de lupta lui pentru drepturile românilor ardeleni. Cum să-i placă cel supranumit apostolul Unirii? Și cât de fascist, nazist, legionar, antisemit o fi fost (cum scrie pe plăcuța aninată de chichirăi și chichirele de soclul statuii și eliminată de bărbați verticali), dacă Regina Maria i-a trimis la înmormîntare cea mai frumoasă coroană, din crini albi? Dacă nu știi, nu-ți băga capul în „mustul care fierbe”, coniță.
Lui Octavian Goga i se datorează Unirea, dar și faptul că a contracarat, la Kiev, acțiunea ucrainenilor de a anexa Basarabia. Goga a ridicat peste Prut primele școli românești, a tipărit primele ziare, primele cărți cu grafie latină. Cu Hallipa, Ion Pelivan, Ion Inculeț, Alexe Mateevici a fost în relații frățești, de frați de cruce. Goga a scăpat ca prin minune de atentatul cu bombă, pus la cale (zic istoricii cu carte) de Ana Pauker și executat de trei comuniști evrei, Max Goldstein, Saul Osias, Leon Lichtblau. Au murit atunci ministrul Justiției, un episcop ardelean și un senator regățean. Mulți răniți grav. Goga trebuia să deschidă ședința și a întârziat. De ce? Pentru că-l oprise un țăran să-și spună păsul, iar „poetul pătimirii noastre” îl asculta. Un țăran dintre țăranii pe care Caramitru îi face „tembeli și ofticoși”. Țăranul i-ar spune juniorului că n-are niciun Dumnezeu.
Goga a luptat în revista „Țara noastră” pentru țăranii chinuiți sub jug austro-ungar și a ajuns deținut la Seghedin, în iarna lui 1911. Acolo, în închisoare, a venit la el Caragiale, care protestase pro-Goga, în „Situațiune penibilă”. În 1913, a fost arestat din nou și dus la Seghedin. „Ele (capetele noastre, nota mea, Magda U.) pot să cadă. Ardealul nu poate să cadă. Asta declara la București, în februarie 1915, în cadrul „Ligii politice a tuturor românilor”. Ce nu știe anti-gogoloaga Chichirău e faptul că Poeta Vates a avut de suferit enorm pentru crezul său de intens patriot, de vizionar inspirat divin. Era cetățean austro-ungar, așadar a putut fi târât în „proces de înaltă trădare” și condamnat în contumacie (ca Pamfil Șeicaru, prin sentințaTribunalului Poporului, unde activa nevasta „disidentului” Brucan, Alexandra Sidorovici. Oare știe asta Mândruța lui Brucan, care-l intervieva la nesfârșit pe falsul disident din Dămăroaia, alt duh rău al lămpii Protv?). Goga a fost simplu soldat în Dobrogea. A plecat în Franța în 1918 și a revenit în 1919, în România Mare. Și cine altul a luptat mai cu uitare de sine pentru Unitate, În Consiliul Național pentru Unitatea Românilor, înființat la Paris de Take Ionescu, decât Octavian Goga?
Închei acum cui spusa lui Octavian Goga la dezvelirea primului bust al lui Eminescu în Transilvania română, acum dispărut la fel ca bustul din Iași, virală pe Internet: „O graniță se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora”. Alo, Primăria, puneți la loc, pe Copou, bustul Poetului. Și nu oricum, ci cu gardă de onoare, așa cum merită. Ieșenii vă vor susține.
Este o concluzie la care am ajuns după Revoluție, cunoscând mai bine realitățile sociale, economice și, cât de cât, politice. Câteva exemple și situații pot susține cu prisosință această afirmație. Au fost puși pe liber sau, altfel spus, au fost dați afară din servicii milioane de muncitori, funcționari și militari. Cei mai mulți erau oameni tineri, cu experiență și competență în domeniul lor de activitate. Li s-au dat acele „salarii compensatorii”, pentru a se retrage din producție și a se duce acasă, ca să nu mai facă nimic. Am pierdut astfel un tezaur uman inestimabil. Meseriași cu înaltă pregătire profesională au început să împingă vântul pe stradă, să încerce să deschidă câte o mică afacere, să se reprofileze, să-și caute locul peste mări și țări, pur și simplu, să existe și să aibă iluzia că nu ruginesc. Rezultatele se văd azi, după mai bine de treizeci de ani. Mâna de lucru calificată este greu de găsit. Meseriașii adevărați sunt pe cale de dispariție, ca să nu-i numesc adevărate „monumente istorico-umane”. Cârpaci și meseriași de trei parale, care se pricep la toate și la nimic, întâlnești pe toate drumurile. Unul dintre ei îmi spunea: „Știu să fac orice în lume, doar grijanie nu știu să fac!” Ca să vezi! Bine că mai avea atâta brumă de bună – cuviință! Când i-am văzut niște lucrări, puțin a lipsit să nu o iau la fugă.
