Arhive autor: Zoe Dantes

„Securitate națională” sau diktatură?…

Sau când protecția statului devine limbajul perfect pentru a ascunde puterea. „Securitatea națională” este una dintre acele expresii care nu mai aparțin doar limbajului instituțional. A intrat în limbajul politic, apoi în cel mediatic, apoi în conversația publică de zi


Nu pentru că nu văd adevărul. Doar pentru că nu au înțeles greutatea lui…

Mi-a rămas în minte ideea că, uneori, în vremurile pe care le trăim, cel mai sănătos lucru este să faci pe prostul. Nu să fii astfel, Să alegi să nu arăți tot ceea ce știi, tot ceea ce înțelegi, tot


Nicule, singurul tău mandat este să pleci acasă!…

Omul ăla, mic cât un muc, mare la stat(us quo), și mic, pitic la gândit, a ieșit să ne amenințe!… Numai tu mai lipseai, frate să ne ameninți! Fix tu! Și pe cine ameninți, mă rog frumos? Măcar să știm


Prea lung, prea serios! Un fleac! Ne-a ciuruit!

Azi Traian Băsescu se întoarce pe mârțoagă la Cotroceni și la Palatul Victoriei. A jinduit ani la rând pentru funcția de premier. Azi, în sfârșit o are și pe asta. Nicușor Dan a făcut un pustiu de bine acestui susținător


Nu am venit pe lume pentru a fi aprobați de cineva…

Este doar despre unii dintre noi!  Cu siguranță mulți o să vă recunoașteți! Pentru voi! Ploaia e de vină! Există oameni care trăiesc toată viața cu sentimentul că s-au născut într-un loc care nu îi poate înțelege pe deplin. Lângă


Între două vieți: despre ceea ce se vede și ceea ce se trăiește pe rețelele sociale…

Nu știu exact când a început să se formeze această dublă realitate, dar știu că, la un moment dat, am început să o văd clar: viețile oamenilor nu mai curg într-un singur plan. Există viața trăită și există viața afișată.


Despre oameni și viață…

Mă uit uneori la ecranele acestea mici și am senzația că privesc o lume care se construiește singură din fragmente de emoții. Nu mai știu dacă oamenii trăiesc și apoi postează sau postează ca să poată înțelege că au trăit.


România este poezia care nu se termină niciodată!

Există țări care impresionează prin forță. Altele prin bogăție. Unele prin disciplină, altele prin putere militară sau rigoare administrativă. România, însă, pare să fi fost alcătuită dintr-o altă substanță: o combinație de geniu tăcut, frumusețe melancolică, suferință istorică și o


Despre cum poți rămâne, iată, Om liber, absolut…

Există un moment rar în viața publică a unui om în care presiunea nu îl mai micșorează, ci îl dezleagă. În care hărțuirea nu mai strivește, ci decantează. În care sistemul, crezând că își apără zidurile, ajunge să creeze fără


România pe fâșie…

România nu mai stă la masă. România stă pe margine. Pe o fâșie îngustă de asfalt geopolitic, între două lumi care nu ne mai privesc cu adevărat în ochi. Nu pentru că am fi mici. Doar pentru că am tăcut