Incomensurabilul pământ
Gândurile tot căzură
Oarbe în câutătură,
Și dincolo de ce
Și dincolo de poate
Se făcea lumină
De pete întunecate
Doar urgia se alinia
De-a stânga
Până la dreapta mea.
Și dincolo de
Se ascunde pe
Pe inimă, pe brațe sau doar gând
Incomensurabilul pământ.
Eu sper în oftat
Otrava o simt în laringe
este frig și afară tot ninge,
se joacă destinul, se joacă tăcerea,
norii au răscolit durerea.
Hai soare, hai soare în dungă
adună-ți prin lancea de foc
căldura și mila și vrerea
adună-mi un gram de noroc.
O undă din lumea ta bună
în lumea ce eu:
cu ochiul stâng, cu ochiul meu,
o supun,
în suflet o floare adun.
Lumea se pierde în dualitate
un înger și-un drac,
dar peste ea, peste toate,
eu sper în oftat.
O lacrimă
Alergând cu cizmele sparte prin noaptea asta lungă
doar gândul de tine aproape departe ajungă,
cu o rază de soare, un nor, o licoare la subțioară
stau rumegând o taină din ochii de fecioară.
Și adun și frământ și sărut prin cuvânt lămâița de mireasă
ce se zărește peste timp și-i doar de mine înțeleasă,
dar chiar și gândul adoarme și este spânzurat
în noaptea ce se plimbă călare peste sat.
Și eu…?
Colind dormind, colind murind, cu fața spre un Zeu.
Ah, tu… povară de-ntuneric, noaptea unui trist,
s-a scurs peste mine destinu-n lacrima de Crist.
Timpul
De la un timp nu mă mai sperie nimic
Așa cum nimicul nu mă sperie,
M-am obișnuit să țip prelung,
Poate că el fuge și piere.
Înțelegi…?
Singurul care a rămas în ecuație sunt eu,
Noaptea mă strigă afară prin geamuri,
Frigul mă umblă departe, departe,
Lumina se sparge în falduri
Iar dorul mă doare pe o parte.
Înțelegi…?
Dar nu mi s-a relevat nici o taină
Un cinism inadmisibil
Ascuns într-o haină,
O haină ce acoperă doar oase și carne,
O taină.
Nu, nu înțeleg?
Și timpul a țipat în oftat…
Cercul gândului
Cuminte și frumos, roșu arțăgos,
trandafirul moare în vaza cu apa de mare,
asemeni valului de fum ce a lăsat în urmă scrum,
asemeni dimineții care, se pierde pe a vieții cărare.
Cărarea unei întrebări și cercul gândului.
Cărări!
Totul e să vrei
Totul e să vrei,
apoi apele se deschid,
o ghicitoare pierdută într-un zid.
Dar chiar și infinitul este de la Zei,
totul e să vrei.
Mă întorc la vrerea ce a fost,
peste tot oceanul ce aude
și scormonește albastre pietre ude,
iar ceea ce ar fi este întors.
Piatra când a fost…!
Iubind Iubirea
Chiar dacă totu-i cerc de lume
Și marele pământ se frânge ca un crin,
Chiar dacă soarele apune
Să ne iubim, nimic nu ne-ar opri.
Nimeni nu ia în stăpânire
Iubirea să o scoată pe tarabă,
Ea se oferă gratis, pură,
Ca recompensă, o naiadă
Pe care să o acoperi cu sărutul,
Sau o respiriri, parfum de tei
Și să o porți la inimă de-a pururi
Iubind iubirea prin farmecul Ei.
Lasă un răspuns