Este unul dintre cei mai străluciţi pedagogi români. S-a născut în 1859. A fost profesor la catedra de pedagogie a Facultatăţii de Litere de la Universitatea din Iaşi, profesorul titular la catedra de Psihologie şi Estetică, directorul Seminarului Pedagogic, primul român care a elaborat un şir de lucrări pedagogice de amplă sinteză (Curs de pedagogie,1899; Didactica generală,1921; Pedagogia generală,1923; Istoria pedagogiei, ediţii repetate; Principiile educaţiei moderne şi funcţiunea seminarelor pedagogice,1907; ş.a.). I. Găvănescul a fost licenţiat în Litere şi Filosofie la Bucureşti (1883) şi doctor în filosofie la Berlin (1887) cu lucrarea Versuh einer zusammenfassenden Darstellung der padagogischen Ansihten John Lockes. Berlin, 1887. A scris lucrări de cultură istorică (Istoria omenirii, reeditată), de psihologie (Elemente de psihologie, Iaşi,1890, reeditată; Noţiuni de pedagogie şi psihologie-pentru şcolile de ofiţeri,1921), de psihologie comparată (The altruistic impuls in man and animals, 1895), de etică (Etica.Iaşi,1922).
Găvănescul a promovat o pedagogie pe baze filosofice. El s-a preocupat de echilibrarea armonioasă a celor două tendinţe pedagogice existente deja la începutul secolului XX: a liniei individualiste şi a liniei sociale. El considera necesară nu numai dezvoltarea individului conform unor legităţi, dar şi pregătirea în vedera participării la viaţa materială a societăţii. În proporţia pedagogică „instrucţie-educaţie”, I. Găvănescul punea pe primul plan educaţia. Pe lângă momentele specifice instrucţiei, fiecare lecţie trebuie să conţină un moment cu finalitate educativă. Acest moment era denumit de I.Găvănescul humanism. Se prevedea educaţia voinţei elevilor (introducând lucrul manual în liceu) şi educaţia sentimentelor. Prin educaţia sentimentelor se urmărea utilizarea în procesul educaţional a unor „instincte puternice” umane: instinctul onoarei, instinctul colectivităţii, instinctul de imitare, instinctul de mişcare.Anumite metode de educaţie corespund fiecăruia din aceste instincte.Spre deosebire de alţi pedagogi, care practicau înăbuşirea instinctelor, I.Găvănescul preconiza utilizarea instinctelor în sens pozitiv.
În domeniul didacticii, I. Găvănescul cerea ca instrucţia să fie practică, progresistă, interesantă. Utilizarea educaţiei sentimentelor era nu numai o reacţie faţă de intelectualismul herbartian, dar şi o modalitate de creare a unor cetăţeni cu cu orientări stabile naţional-patriotice, în condiţiile infiltrării masive cu străini a tuturor instituţiilor statului. Istoricii scriu că profesorul I. Găvănescul a fost „susţinător fervent al cauzei româneşti în instituţiile de învăţământ invadate de străini”.
Prof. I. Găvănescul a formulat scopul esenţial al educaţiei în România – educaţia pentru naţiune. Românii, scria I. Găvănescul, se vor ridica la nivelul celor mai dezvoltate state, dacă vor reuşi să combată eficient influenţele egoiste nefaste ale străinilor. Marele patriot Ioan Găvănescul a fost atent la politică (a scris Caracterizarea partidelor prin ele însele (1905), atent la istoria contemporană – a ţinut conferinţa L”Armee roumaine dans la guerre mondiale (Paris,1919), a ţinut discursuri şi conferinţe naţionale (Pentru întărirea sufletească a ţării,1905; Solidaritatea naţională,1916); a scris lucrarea La o răspântie a istoriei naţionale (Iaşi,1923). Găvănescul a scris şi piese de teatru (unele montate pe scenă ) – O carte de vizită,1898; Gura lumii,1909; Ursita,1911.
Prof. Ioan Găvănescul a fost ales preşedinte al Asociaţiei Profesorilor Universitari din România. El s-a implicat activ în viaţa politică, promovând linia intereselor naţionale. A fost deputat din partea Ligii Apărării Naţionale Creştine (1926), parlamentar din partea Partidului Totul Pentru Ţară (1937). Moare, întemnițat de dușmanii românilor, la 1949.
Comparând nivelul pedagogiei lui I. Găvănescul cu pedagogia din Statele Române de astăzi, observăm o profundă degradare contemporană. Astăzi, pedagogia nu se mai preocupă de educarea sentimentelor, de întărirea voinţei în scopul educaţiei pentru naţiune. Astăzi, pedagogii noştri se arată cu atât mai mândri, cu cât mai mulţi discipoli talentaţi de ai lor au părăsit patria şi ridică bunăstarea altor state. Cretinismul moral provine din deideologizarea şcolii şi a societăţii de ideologia naţională. Spre deosebire de ilustrul pedagog, actualii pedagogi fug de politică precum necuraţii de tămâie, nu se descurcă în politică, lăsând-o pe mâinile clicilor mafiote. Nu există tendinţa de a scoate statul capturat din mâinile clicilor conducătoare, care au făcut din ţara o pradă. Nestăvilit, jefuiesc ţara şi poporul, pe întrecute, cohortele de rechini băştinaşi şi străini. Ni se bagă în cap tâmpenia că iubirea oarbă a străinilor e un bine, iar iubirea de naţiune şi ţară este „nedemocratică”. Lipseşte cultivarea instinctului colectivităţii. Lipseşte cultivarea instinctului onoarei. Deficienţele pedagogiei oficiale convin clasei dominante şi paraziţilor străini, contribuind decisiv la rămânerea Statelor Române în stare de pradă.
Lasă un răspuns