Autobiografie în proză foarte scurtă

În general, octogenarii au biografii pe măsura anilor și-a evenimentelor trăite. Și dacă se apucă să o scrie iasă un roman, altora le trebuie câteva volume și unii chiar au scris o bibliotecă întreagă. Pentru ce mi s-a cerut mie, am să-mi înghesui cele opt decenii într-o proză foarte scurtă.

Mie mi s-a spus că m-a adus barza în România, în 5 ianuarie 1939, la Fratelia Timișoarei, în plină dictatură regală a lui Carol al 2-lea. Părinții, care urmau să mă crească și să-m dea cei șapte ani de-acasă, m-au dus la popa Faur care m-a botezat român creștin ortodox, și așa rămân. Mama avea grijă de mine fiindcă Tata plecase la război cu regimentul, divizia, armata Generalului Ion Antonescu, țara noastră intrase în dictatura militară, de război, ce se instalase în toată Europa. La sfârșitul dezastruosului război (1945) Regatul Român  a fost predat de anglo-americani dictatorului comunist Stalin. În 1947, am terminat cei șapte ani de-acasă, și m-au dat la școală, era obligatoriu să fiu și alfabetizat. Când tiranul dictator Stalin a murit (1953) România era republică populară și a intrat, cu mine cu tot, sub dictatura Partidului Muncitoresc Romîn, vorbă  fie, fiindcă dictatura tot de la Moscova ne venea prin comuniști ei trimiși pe tancuri, trenuri, avioane, parașutați sau pe sub pământ. Eu eram parțial alfabetizat și zilnic stăteam la codă la pâine pe cartelă, iar Tata mă învăța cum trebuie să mă port în dictatura comunistă; să tac și să ascult, să fiu disciplinat și să învăț.

Nu învățam cine știe cât de mult, dar am intrat la școală medie (1953) ce era o școală după modelul celor din Uniunea Sovietică, avansată nevoie mare, pe pătrare și dura doar trei ani. Am trecut prin ea precum câinele prin apă, după care m-am îndreptat spre facultăți fiindcă aveam origine sănătoasă; mă adusese barza  într-o familie cu tradiții muncitorești. La Politehnică se cerea matematică și fizică, ce depășeau mult aptitudinile mele intelectuale și m-am dus la Medicină, unde am căzut din cauza a două limbi: cea maternă și a celei ce i se zicea cea mai frumoase și avansată: rusa. Tata mi-a spus că-mi mai dă o șansă, dar dacă nu reușesc mă face muncitor fruntaș în întrecerea socialistă. Cu Tata nu se glumea, când trebuia să facem treabă, să reușim în ceea ce ne-am propus. Și pentru prima dată, în viața mea, m-am ambiționat și am intrat la Facultatea de Medicină (1957) am avut și baftă; au scos de la examenul de admitere limba rusă și aveam origine sănătoasă datorită berzei. În facultate, șase ani, mi s-au lungit urechile din cauza socialismului științific și marxism-leninismului, mi s-au tocit coatele și fesele de atâta anatomie, fiziologie, patologie, mi-am rupt picioarele alergând la stagii de la o clinică la alta. A trebuit să trec peste o sută de examene și colocvii, ca să devin medic (1963) ca să mi să spună: „Partidul te-a făcut doctor, te repartizăm în Maramureș, unde obligatoriu a trebuit să stau trei ani, medic de circumscripție (1963-1966) Nu am stat, am profesat conștiincios fiindcă aveam o circumscripție grea. Între timp a murit și Dej, așa că România, și familia mea, a trecut de la dictatura închisorilor comuniste la dictatura epocii de aur. Am mai profesat doi ani (1966-1968) împreună cu soția mea, tot medic de medicină generală, pe Valea Someșului Mare. În 1968, am dat examen de secundariat, am luat specialitatea de „nas, gât și într-o ureche” pe care am făcut-o timp de doi ani  la Clinica ORL din Cluj și un an la Spitalul Colțea din București, am avut buni profesori și asistenți, mi-am însușit specialitatea. Și din nou ni s-a spus că partidul ne-a făcut specialiști, redistribuindu-ne în județul Bistrița Năsăud, altfel nu am fi avut dreptul să profesăm. Aceasta a fost încă o nedreptate dictatorială care ne-a intrigat și ne-am  hotărât să plecăm din România dictaturilor fără de sfârșit.

În august 1980, am reușit să plecăm din România „epocii de aur”, lăsându-ne fiul ostatic. Am stat patru luni în Lagărul de la Traiskirchen, un lagăr pentru cei scăpați de dictatura comunistă numai cu ce aveau pe ei. Am primit statut de refugiat politic și am aplicat să imigram în Canada care ne-a acceptat cererea și în decembrie 1980 am aterizat la Montreal. Fiul nostru a sosit în Mai 1981, datorită intervenției directe a ministrului canadian Lloyd Axworthy. A fost cea mai fericită zi liberă din viața noastră. Au urmat grei ani de-a rândul, plătind  prețul scump al libertății, muncind  de toate,  pentru că în Canada nu se recunoaște diploma de medic și experiența profesională din alte țări. Am luat totul de la început: întâi, examenele pentru recunoașterea diplomei, apoi trei ani de stagiatură în clinicile facultății și la urmă marele examen de licență prin care primeam dreptul de liberă practică în Canada. Astfel, cu multă trudă, ne-am recâștigat statutul de medici, la peste  45 de ani trecuți. Eram cetățeni canadieni și prin muncă, și conduită socială corectă, am ajuns la independență, confort și libertatea dorită. Ica a profesat la Spitalul Municipal din Winnipeg iar eu la Winnipeg Clinic. Fiul nostru a terminat Facultatea de Drept și a profesat într-un barou, apoi a mers la Facultatea de Medicină a absolvit-o, are clinica lui, s-a căsătorit, are trei copiii, studenți toți trei. Din nefericire, nu am făcut excepție de la hazardurile vieții și cu multă durere am suportat   pierderea Icăi în 2008. Am rămas solitar, mă pensionasem la 68 de ani să am grijă de Ica,  acum simt că mă cheamă pământul părintesc și mă întorc în România. Aceasta îmi e ursita: m-am născut într-o dictatură și voi muri în alta, văzând că România e sortită să aibă parte numai de dictaturi.

PS – Am fost și rămân om liber. Niciodată, nu am făcut parte din asociații sau partide politice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*