În serialul „The Tudors” (2007-2010) vedem cu câtă ușurință erau decaptați oamenii, unii fiind mari personalități, fără ca aceste crime să deranjeze, erau acceptate, ba decapitările erau un spectacol la care se aduna lumea mai ceva ca la urs. Așa a repurtat puterea, decenii la rând, Dinastia Tudorilor, cea mai puternică dinastie a Angliei, în centrul căreia se află tiranul luminat Henric al VIII-lea, pentru care Dumnezeu nu exista, dar credea în el, credea în ceea ce nu există, altfel n-ar fi putut să-și justifice crimele. Uciderea unui geniu ca Thomas Morus, care credea în Dumnezeu fiindcă există, nu poate fi decât o faptă barbară, a unui om fără Dumnezeu, adică cu un Dumnezeu confecționat, la vedere, ca să fie pe placul mulțimii.
Însă în lupta cu Papa de la Roma, care nu i-a dat voie să se despartă de prima soție, Catherine de Aragon, Henric face o revolulție în religie, stabilind clar că Dumnezeu este deasupra Papei, deși i se spune că Papa este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, dar Henric reușește se nască un alt curent religios, anglicanismul, rupt de Vatican, și avându-l protector direct pe Dumnezeu, iar el, regele, fiind cap al Bisericii. Reacția Papei este violentă, el se unește cu Franța și Spania, împotriva Anglei, apoi recurge la soluția atentatului, întâi vrea s-o lichideze pe regina Anne Boleyn, considerată vrăjitoare, demon, „târfa” Angliei, apoi pe Henric însuși, însă ambele atentate eșuează. În final, îi excomunică pe Henric și pe arhiepiscopul Cranmer, fost capelan al familiei Boleyn, care l-a uns cap al bisericii și i-a apărat toate excesele.
Și toată această nebunie, care a costat averi și mult sânge, are drept cauză dragoastea pasională a lui Henric pentru Anne Boleyn. Ceva incredibil. Pasiunea trupească a învins nu numai religia, dar și toate opiniile, toate concepțiile trainice ale marilor oameni ai timpului, precum Thomas Morus. Care a fost mâna drepată a lui Henric, dar, datorită subtilelor intrigi ale Annei, ajunge în Turnul Londrei, unde va fi decapitat. Anne, mai încearcă să-l otrăvească și pe episcopul John Fisher, cel mai mare adversar al pașilor ei către tron. Nu reușește, dar și Fisher va sfârși decapitat. Pasiunea lui Henric devine oarbă, iar Anne e un geniu care știe să i-o hrănească. E femeia perfectă a dorinței nestăvilite. Ea este o furie a Angliei, deși simte ostilitatea tuturor, inclusiv a poporului, care nu-i întâmpină cu urale parada încoronării. Culmea nebuniei este momentul când, în plină molimă, Anne îi spune lui Hernic că el poate fi și rege și papă al Angliei. Iar el crede și începe să lucreze la acest plan diabolic, înlăturând totul din cale. Vor fi trei ani de nebunie, care vor duce, după ce regina mai pierde două sarcini, și la decapitarea Annei, datorită unei sarabande de intrigi perverse, ea fiind acuzată de „înaltă trădare” (citește crima de a fi avut legături amoroase cu cinci bărbați!).
*
În bătălia pe care Henric o dă în Franța, să ocupe teritorii pe care considera că aparțin Angliei, este luat prizonier, la un moment dat un soldat, o fată în travesti, care lupta alături de tatăl ei. Tatăl ei este rănit și luat prizonier, împreună cu ea. Și într-o discuție cu un ofițer englez, franțuzoaica îl numește pe Henric „monstru”, cum puteți să slujiți un monstru? Așa era peceput în afară regele Angliei. Cică toți francezii din Boulogne, cetatea pe care o asedia Hernic, așa îi spun regelui vostru, „monstru”. Și nu veți cuceri cetate noastră, decât peste cadavrele tuturor, vom muri până la unul, dar nu ne lăsăm învinși de voi. Nu vrem tiranie.
Evident, Henric va folosi metoda „calului troian”, adică va face un tunel, cu ajutorul unui constructor italian, pe unde armata va intra în cetate, dar acrestă victorie, pe care el o compară cu Azincourt, nu i-a adus decât moarte, decimarea armatei, fapt care îl face să nu mai continue capania militară și se se întoarcă la Londra, el însuși fiindcă sfîșiat de boală și lovit de uluială, când află că o puternică armată franceză vine să elibereze Boulogne.
Însă Henric se numea pe sine rege și peste Franța, așa cum spune când îl pune pe Charles Brandon, Ducele de Suffolk (Henry Cavill), bolnav, să îngenucheze și îi poruncește să se vindece, în numele puterii sale pământești și cerești, autonumindu-se totodată și cap al bisericii!
El a generat anglicanismul, o religie diferită de catolicism, pentru a se rupe de papa de la Roma, așa cum fac eneglezii de azi, care se rup de UE. E aceeași atiutudine de independență, de măreție. Henric al VIII-lea a fost cel mai mare rege pe care l-a dat Anglia, altătui de Elizabeth I, care a fost fiica sa și care avea să troneze 44 de ani, perioadă numită în istoria Angliei „epoca de aur”.
Interesant de știut amănuntul că Michael Hirst, autorul incontestabil al aserialului „Tudors”, a fost și scenaristul filmului Elizabeth, Virgin Queen (1998), iar stilul celor două filme este asemănător. Michael Hirst poate fi considerat un Shakespeare al zilelor noastre. În Elizabeth, el ne prezintă primii 4 ani ai domniei reginei, foarte șubezi, în care ea era atacată din toate părțile, tratată ca o „târfă”, dar care ajunge să se maturizeze și să acționeze la fel ca tatăl său. La un moment dat, ea chiar spune, „nu uitați că sunt fiica tatălului meu și, dacă trebuie, am să dovedesc că pot fi și bărbat”. Marea problemă era legată de cătătoria ei, toți o împingeau să se căsătorească, ba cu regele Spaniei, ba cu Ducele d’Anjou, dar filmul se termină cu celebra reeplică, „Eu sunt căsătorită cu Anglia”. Și încă 40 de ani de acum încolo dovedește o fidelitate absolută față de iubita sa, Anglia, prelunând multe din metodele de a conduce ale talălui ei și împlinind ideile lui bune. Dar și mult mai mult de atât. Și cauza este că regina a fost fecioară. O fecioară marchează cea mai fertilă epocă a Angliei, reper al lumii.
Henric a ratat multe urcușuri datorită slăbiciunilor sale erotice. Pentru a-și atinge ținta, pentru a o avea pe Anne de Boleyn, el sacrifică tot, întoarce istoria Angliei și a lumii pe dos. Iar după ce o are, după ce cu mâna lui îi pune pe cap coroana de regină, ce face? Normal, o înșeală. Atmosfera de la curte colcăie de erotism, dominante fiind perversiunile. Mulți nobili erau homosexuali, atrași de artiștii de la curte. Dansul lasciv și sexul erau practicate la vedere, iar Henric era mereu în fruntea bucatelor. Când Anne rămâne însărciană, regele își găsește imediat o ibovnică. Apoi, după ce Anne naște o fetiță, pe Elizabeth, fapt care îl nemulțumește pe Henric, fiindcă voia un băiat, Anne, la a doua sarcină, îi găsește ea însăși o ibovnică, pentru a o putea controla.
Toate acțiunile politice sunt dependente de poftele sexuale ale lui Henric. Sigur, cel mai greu de înțeles este despotismul lui feroce, cum o izolează pe Catherine, cum nu-i permite să-și vadă fiica, pe Mary, pe care o izolase, de asemenea, apoi incredibilele decapitări ale lui Morus și Fisher, care nu-l recunoșteau de cap al Bisericii. Aceste crime au zguduit întreaga creștinătate. Însuși Papa Paul III era năucit.
Această temă, a dependenței omului de sex, implicit de mariaj, pe care o rezolvă genial regina Elizabeth, întruchipată ideal de actrița Cate Blanchett, este tema centrală a literaturii engleze, culminând cu romanele lui Jane Austen, care vor deveni reper în abordările literare ulterioare. Și cinematograful a mers masiv pe această idee, mai ales ecranizările, cum ar fi și serialul romantic al BBC, 35 episoade, Poldark (2015), după romanul lui Winston Graham, care reflectă această direcție. Istoria se dovedește foarte dependentă de pasiunea erotică a bărbatului pentru femeie și invers. În Anglia, cel puțin, descoperim o fenomentală continuitate, unică în istoria lumii.
*
Este foarte interesantă relația lui Henric cu copiii săi, pe care ii iubește, dar spectrul soțiilor sale îl judecă aspru. În utimul an de viață, conștiinșa lui Henric este invadată de aceste spectre. El este cumplit judecat, ca și de boală. Aceste momente sunt pagini de antologie cinematografică, jucate magistral de actorul Jonathan Rhys Meyers, câștigător al prestgiosului premiu Globul de Aur, acordat de presa internațională de la Hollywood.
Atitudinea lui Henric nu este decât o ilustrare a ceea se spune despre sine, fiindcă numai un monstru este orbit de putere nemăsurată. Da, dar Henric este un geniu, care știe să joace toate rolurile sociale și politice. Mintea lui diabolică se manifestă și în relațiile cu supușii prin porunci contradictorii, cum se vede și din relația cu ultima soție, Kate, pe care o suspectează ca având o altă interepretare a Bibliei decât o dă el. Biblia și religia trebuiau înțelese cum poruncea regele. Legea însemna voința suveranului. Și cere în secret ca ea, Kate, să fie arestată. Dar Kate intuiește pericolul și își cere iertare, iar regele o iartă pe față, dar porunca să fie arestată rămâne. El își va alunga și călăul, episcopul Gardiner, care ticluia toate dosarele de erezie. Abia după ce garda vine să o aresteze pe Kate, Henric se arată mirat de această îndrăzneală și alungă garda. Acest tip de joc perfid este făcut de el pentru a-și speria supușii, care erau mereu puși pe jar, fiindcă nu intuiau reacțiile imprevizibile ale regelui.
*
Uluitor în acest film, în acest portret al puterii, este forța cuvântului. Cuvintele sunt sentințe. Personajele vorbesc în termeni radicali, deși de o politețe care va genera cel mai puternic teatru din lume, din epoca elizabetană.
Datorită frumuseții și culturii sale rafinate, Henric pare un om bun, iubitor, dar în realitate el și-a creat un sistem al puterii diabolic, prin care acționa și-și răpunea orice adversar. Ticluia o plasă de păianjen, cu metode foarte perverse, cei fideli ereau numai cei care îi executau poruncile și nu emiteau păreri. Pe față avea zâmbetul, dar cuvintele îi erau ca o ghilotină. Tot ce spunea, tăia în carne vie. Niciodată cuvântul nu a avut o mai mare forță, deși el nu era sabia adevărului, ci sabia puterii. Și puterea era susținută cu ajutorul bisericii, pe care Henric a făcut-o după chipul și asemănare a sa. Nici în iad un monstru nu crede că e lipsit de credință, deși nu crede în Dumnezeu. Ce rol au avut tiranii în istorie? Poate mai mare decât al celor care cred că există Dumnezeu. Așa cum au crezut luptătorii din Boulogne. Ei puteau face diferența dintre credință și existență.
Dar la Henric te fascinează omul, personalitatea lui, inteligența cu care știe să facă negru din alb și invers, arta cu care mânuiește masele, pe care le poate face să creadă ceea ce vrea el. El poate să demonstreze că o înfrângere este o victorie. El nu acceptă realitatea. Nici când a rupt cu papa de la Roma. Realitatea este așa cum o constuiește el. Se bazează pe credulitatea oamenilor și știe să le dea ceea ce ei cred. Știe să vorbească pe limba lor, deși, în scaunul lui cu rotile, el nu crede în Dumnezeu. Felul cum maschează această dualitate, iată geniul lui Henric al VIII-lea.
Și suprema demonstreație o face atunci când îi cere lui Holbein cel Tînăr să-i facă portretul. Când e gata, regele are o reacție nemiloasă, îl respinge, fiindcă îi spune pictorului că l-a făcut să aratre bătrân și bolnav, cum îl pictase și pe tatăl său, să-i refacă portretul. Și Holbein îl reface. Apoi i-l prezintă lui Henric, care îi spune, „da, acesta e bine lucrat”. Atât. Dar între cuvinte și imagine, el își revede toată viața, toată tinerețea, căci Hirst ne face un rezumat al momentelor fericite din viața lui Henric. El trebuie să rămână în istorie nu cu crimele, nu cu răul, ci cu tot ce are mai bun și mai puternic, în domnia sa. Grija pentru posteritate, pentru imagine, este vitală. Această forță a personajului rezultă din protretul lui Holbein. Este portretul care îl reprezintă pe Henric în picioare, în atidudinea sa de tiran. În forța pământească, din care emană puterea cerească. Această dualitate peste timp.
Lasă un răspuns