În societățile clasiale, revoluțiile sociale sunt etape necesare de dezvoltare. Ele constau în schimbări radicale, doboară orânduirea vetustă, afirmă o orânduire socială nouă, progresistă pentru acele vremuri.
Etapa revoluției este precedată de etapa evoluției – când se acumulează treptat premise pentru o nouă societate și contradicții puternice dintre vechi și nou. Purtătoarele vechiului sunt clasesele dominante în prezent, clase care nici nu introduc schimbările necesare, nici nu vor să părăsească benevol scena. În mâinile purtătorilor vechiului incapabil, rigid se găsește aparatul de stat.
Principala chestiune a oricărei revoluții sociale e luarea și deținerea puterii politice din stat.Trecerea puterii politice din mâinile clasei dominante învechite și reacționare, care frânează dezvoltarea societății, în mâinile clasei revoluționare se realizează prin luptă acută. Numai atunci putem vorbi de revoluție, când a avut loc trecerea puterii de stat de la o clasă socială la altă clasă socială.
Revoluția este manifestarea supremă a luptei claselor. Nu orice doborâre violentă a unei clase sociale de către alta e revoluție. Când puterea este preluată de o clasă reacționară sau de vechea clasă dominantă, este cazul de contrarevoluție (de exemplu, contrarevoluțiile post-socialiste din Europa). Revoluție înseamnă venirea la putere a unei clase sociale progresiste care deschide drumul spre dezvoltarea mai departe a societății.
Revoluțiile burgheze au menirea principală nimicirea orânduirii feudale sau a rămășiților relațiilor feudale și curățirea căii pentru dezvoltarea statului burghez independent. Există deosebiri în mișcarea revoluțiilor burgheze în funcție de epocă: 1. revoluții burgheze în perioada capitalismului incipient (când burghezia națională are caracter progresist), 2. revoluții burgheze în epoca capitalismului imperialist (când burghezia a pierdut mult din caracterul progresist).
Sarcinile principale ale revoluției burgeze duse până la bun sfârșit sunt: Nimicirea monarhiei feudale; Instalarea republicii burgheze; Cucerirea independenței naționale (Revoluția Neederlandeză din secolul al XVII-lea, Revoluția nord-americană din secolul al XVIII-lea); Unirea teritoriilor naționale (în Italia și Germania din secolul al XIX-lea); Eliberarea națională de asuprirea colonială occidentală (în țările Asiei, Africii și Americii Latine din secolul XX); Soluționarea chestiunii agrare (Marea Revoluție Franceză); Democratizarea burgheză a regimului social; Primenirea, curățarea aparatului birocratic și a corpului de conducere a armatei, în corespundere cu cerințele noii epoci și cu interesele burgheziei.
În diferite țări, pe prim plan ies anumite sarcini. Dacă pe prim-plan este eliberarea națională, revoluția se numește de eliberare națională.
Inițial, are loc obținerea independenței politice, apoi urmează dificila sarcină de cucerire a independenței economice de țările imperialiste și companiile transnaționale. Majoritatea revoluțiilor durează luni și ani, trecând printr-o serie de faze, în funcție de schimbarea raportului de forțe între participanții implicați în revoluție.
În revoluțiile burgheze din perioada capitalismului ascendent rolul de conducător l-a avut burghezia băștinașă. Odată cu dezvoltarea capitalismului, burghezia își pierde treptat caracterul revoluționar, devenind tot mai reacționară.
Teama clasei burgheziei de revendicările firești ale maselor truditoare participante în revoluție determină burghezia să termine revoluția la jumătate de cale, la jumătate de libertate; sarcinile revoluției sunt soluționate parțial, se merge la compromis cu vechea putere. Astfel, burghezia trădează cauza revoluției (de ex., în Turcia, Portugalia ș.a.).
Când burghezia reușește să înlăture truditorii de la participarea în revoluție și de la soluționarea problemelor economice și politice, revoluția burgheză ia aspectul de ”revoluție a vârfurilor”.
Sarcinile revoluțiilor burgheze înfrânte, fie din cauza insuficienței puterii forțelor revoluționare, fie că au fost strivite de armate străine de intervenție, rămân în așteptare. Realitatea socială așteaptă șansa ivirii unor mari patrioți-reformatori. Reformele acestora, mai largi sau parțiale, vor reduce din tensiunile situației de criză. Unele efecte pozitive ale reformelor dârzului reformator vor apare mai târziu. Dacă revoluția burgheză a fost înfrântă, țara rămâne în urmă cu dezvoltarea economică, socială, politică. De regulă, cade pradă financiară și economică țărilor capitaliste mai puternice. Apariția unor artiști de geniu nu schimbă caracterul societății retardate. Clasa dominantă este extrem de reacționară. Marile personalități culturale sunt nevoite să emigreze (C. Brâncuși, M. Eliade, E. Ionesco, E. Cioran, de câteva ori — N. Grigorescu…). Zeci și zeci de ani, persistă imperativul finalizării revoluției burgheze. Dictatura vremelnică a unui patriot volitiv, cu idei progresiste, ar fi soluția.
Este un tip special de revoluție burgheză, revoluția burghezo-democratică. În cadrul acestei revoluții, truditorii asupriți se ridică de sine stătător la luptă, marcând întreaga revoluție cu amprenta cerințelor proprii, a tentativelor de a construi o societate nouă, conform propriilor idealuri, valori și orientări (spre ex., Marea Revoluție Franceză, Revoluția Rusă din 1905-1907, Revoluția Rusă burghezo-democratică din Februarie 1917).
Revoluția burgheză, în continuarie, poate trece în revoluție socialistă. Premisele necesare acestei treceri: hegemonia proletariatului în revoluția burgheză (principala premisă) și existența unui influent partid social-democrat. Metodele și formele de luptă, utilizate de diferite grupuri sociale,sunt variate. Țăranii se ridică la răscoale antifeudale, ocupând conacurile moșierilor și împărțind pământurile moșierești. Proletarii utilizează grevele, fac demonstrații, luptă pe baricade, ridică răscoale armate. Burghezia liberală utilizează metode de luptă ideologică și parlamentară.
Clasele dominante, de regilă, primele utilizează violența, declanșează războiul civil. Când biruie revoluția burgheză, puterea o ia burghezia. Ce este burghezia? E clasa proprietarilor mijloacelor de producție, proprietari care trăiesc din exploatarea muncii angajaților. După perioada „acută” a revoluțiilor burgheze, uneori urmează o epocă de reacțiune, de restaurare a dinastiei regale.
Revoluția, oricare revoluție socială, se declanșează nu în orice moment, cum chitește un grup de politicieni ori de revoluționari. Sunt necesare anumite condiții obiective. Totalitatea condițiilor obiective pentru declanșarea revoluției se numește situație revoluționară.
Esențialul situației revoluționare: masele truditoare ”de jos” nu mai pot trăi pe vechi, iar „vârfurile” nu mai pot conduce pe vechi. Criza generală afectează atât exploatatorii, cât și exploatații.
Revoluția burgheză și revoluția socialistă sunt două etape strategice ale aceluiași proces revoluționar unic. Distanța dintre ele variază de la țară la țară. În Imperiul Rus, de la prima revoluție burgheză până la revoluția socialistă trecuse 10 ani, de la cea de a doua revoluție burgheză până la revoluția socialistă trecuse opt luni. Fără de prealabila Revoluție Rusă burgheză din Februarie 1917, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie 1917 ar fi fost imposibilă.
După victoria Revoluției Socialiste, în fața regimului sovietic, în afară de sarcinile socialiste propriu-zise, au stat sarcinile nesoluționate de Revoluția burgheză din Februarie (spre ex.sarcina reformei agricole, sarcina primenirii, curățirii și ameliorării aparatului funcționarilor de stat). Apropo, liderul sovietic, V. Lenin constata, în anul 1922, că eforturile de ameliorare a aparatului birocratic nu au avut nici un rezultat! Eforturile noii puteri de ameliorare a aparatului birocratic s-au arătat a fi ”o forfotă inutilă”.
Teoria revoluției permanente afirmă necesitatea continuării eforturilor revoluționare ale maselor truditoare și după realizarea sarcinilor revoluției burgeze. Scopul: cucerirea puterii de stat pentru răsturnarea claselor exploatatoare, realizarea reformelor profunde în favoarea majorității populației.
Lasă un răspuns