Diadema princiară valahă din aur cu 7 lobi

În anul 1980, cu prilejul unor lucrări de terasare din imediata apropiere a oraşului Râmnicu Vâlcea, în cartierul Goranu, au fost scoase la lumină două diademe valahe din aur aparţinând secolului XIII (cca. 1250). Inițial acestea au fost depuse la Banca Naţională a României, urmând apoi să fie încredinţate Muzeului Naţional de Istorie a României din București. Orașul scăldat de apele bătrânului Alutus este o veche așezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele Valea Răii și Stolniceni. Aici romanii au construit cetăți (castre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de veacuri a așezării. Prima mențiune documentară datează din 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân confirma mănăstirii Cozia stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei vii, pe care o făcuse danie jupânul Budu, cu voia lui Radu I. Prima atestare ca oraș este din 4 septembrie 1389, când Mircea cel Bătrân menționa într-un hrisov că se află în „orașul domniei…numit Râmnic”.

Cum de au apărut aceste diademe prețioase în zonă? Părerea cercetătorilor este unanimă în privinţa existenţei în perioada secolelor XII și XIII, a unei obşti teritoriale în zona actualului oraş Râmnicu-Vâlcea, şi anume în perimetrul cuprins în partea de nord, între Dealul Cetăţuia, râul Olt spre est, dealurile Capela şi Troianu spre vest, iar spre sud se întindea până la Stolniceni. În binecunoscuta epopee germană Nibelungenlied (cunoscută ca și „Cântecul Nibelungilor”), scrisă în jurul anului 1200, este menţionat un „duce” numit Râmunc din „ţara vlahilor”. Mulţi au localizat această formaţiune prestatală la sud sau răsărit de Carpaţi, iar alţii chiar în zona Râmnicului. Nu ştim dacă la ea se referă epopeea germană, dar, cu certitudine, în jurul Râmnicului exista sigur în perioada secolelor IX-XIII, o formaţiune politică românească. O legendă culeasă de Grigore Tocilescu, de la o anume Uţa Logofeteasa, ne aduce în discuţie zona cartierului Goranu, în punctual „La Malul Alb”, unde există posibilitatea de a se fi aflat o cetate puternic fortificată a cărei distrugere istoricii o plasează în secolele XIII – XIV, în timpul marii năvăliri mongole. Tradiţia populară vorbeşte, aşadar, despre o căpetenie locală care îşi avea reşedinţa în jurul Râmnicului. Acesta se pare că se afla în permanent conflict cu „descălecătorul” şi întemeietorul de ţară, Basarab-Voievod: „Olea face o[a]le / Basarabă i le sparge / Olea oale o mai face / Basarab i le va sparge”. În acest caz, tradiţia este întărită de investigaţiile arheologilor și de descoperirea celor două diademe princiare.

Lucrate din metale preţioase sau din bronz, obiectele de podoabă din acea perioadă sunt fie de provenienţă străină, produse ale unor vestite ateliere din spaţiul rusesc sau bizantin, fie sunt imitaţii şi adaptări aparţinând meşterilor locali. Aplecarea spre fast a conducătorilor, spre ţinuta de gală, devine din ce în ce mai evidentă şi din prisma descoperirilor arheologice. Aşa cum afirma și istoricul Nicolae Iorga, când descria veşmântul domnului în manieră bizantină, „Şi marii noştri voievozi au purtat, de la început, la zilele mari, cununa cu aur, lungi rochii de brocard de aur, papuci de piele subţire, cu calcâiul mic şi vârful rotunjit”. Lumea secolelor al XII-lea și al XIII-lea iubea, în societatea sa înaltă, fastul. Numeroase obiecte de podoabă se regăsesc în săpăturile arheologice efectuate în zone ca Voineşti sau Streja-Cârţişoara: lanţuri cu pandantive şi pietre (cazul Tezaurului de la Streja, de secol XII), inele şi catarame felurite (Voineşti, secolele XII – XIII) sau brăţări cu motive geometrice (meandre, romboidale) şi fragmente de cercei (Oteleni, sfârşit de secol XIII).

Din acea perioadă nu avem multe dovezi documentare asupra structurilor politice și statale de la noi. În primii ani ai secolului XIII, a apărut un cnezat în cuprinsul Regatului ungar, cel al „fiilor lui Bela cneazul”, semnalat de o scrisoare a papei Inocenţiu al III-lea (1160-1216) către arhiepiscopul de Calocea. Cât priveşte structurile politice din sud, la răsărit de Carpaţi ele se pot reconstitui pe temeiul actelor considerate de importanţă capitală pentru istoria noastră, respectiv scrisoarea din 14 noiembrie 1234 a papei Grigore IX (1170-1241) către viitorul rege Bela IV (1235-1270) şi privilegiul acordat de acest rege, la 2 iunie 1247, Cavalerilor Ioaniţi, ajunşi la Dunărea de Jos cu scopul de a suplini puterea militară a regatului, greu încercat de marea invazie tătară (1241).

Acum, prin această descoperire arheologică, putem spune: „…Aceasta este diadema de la Goranu, descoperită în 1980 și scoasă cu mare greutate în 1989 de acolo de unde se afla.  În prezent se află la Muzeul Național de Istorie al României. Este o coroană a Principilor de la Vâlcea (Râmnicu Vâlcea). Coroana este asemănătoare cu a Constanței de Aragon. La nivelul anului 1290, principii români din NV-ul Olteniei purtau astfel de coroane” declară Dr. Sergiu Isopescu.

În prezent, una din cele două diademe princiare valahe se află expusă la secţiunea „Tezaur” a Muzeului Naţional de Istorie a României din București. Din această piesă s-au păstrat doar cinci plăcuţe din foaie de aur, de formă dreptunghiulară, prevăzute în partea de sus cu câte un ornament reproducând floarea de crin (motiv bizantin, spun istoricii; Crin Getic Împărătesc mult mai vechi, spune Mormântul lui Dromochete din Sveștari – Bulgaria). În vârful fiecărei inflorescenţe, pe revers, era prinsă o cruce din fire subţiri de aur (motiv creştin, spun istoricii; semn al Stâlpului Get – Djed din Vechea Biserică Valaho-Egipteană, în interiorul căruia se află Osiris (sau Iisus Hristos) – symbol al „Celui care ține Lumea în loc”, să nu se dea peste cap). Șapte „Flori de crini” și șapte „Cruci cerești” de pe această diademă sunt semnal clar al simbolisticii numărului 7: După cum se știe, numărul șapte corespunde celor șapte zile ale săptămânii și celor șapte planete. Deasemenea el mai corespunde și celor șapte trepte ale desăvârșirii, celor șapte sfere sau trepte cerești, celor șapte petale ale trandafirului, celor șapte capete ale cobrei de la Angkor, celor șapte ramuri ale copacului cosmic și sacrificial al șamanismului. Creând lumea în șase zile, Dumnezeu se odihnește în cea de-a șaptea și o transformă în zi sfântă. Odihna din ziua a șaptea marchează un legământ între Dumnezeu și om. Șaptele simbolizează desăvârșirea lumii și împlinirea vremii. Potrivit Sfântului Augustin, el măsoară timpul istoriei, timpul peregrinării omului pe pământ. Dacă Dumnezeu își ia o zi de odihnă – arată sfântul Augustin – el o face deoarece vrea să se deosebească de creație, să fie independent de ea și să-i îngăduie să se odihnească întru el. Pe de alta parte, prin numărul șapte, care indică odihna, încetarea lucrului, omul însuși este chemat să se întoarcă spre Dumnezeu și să se odihnească întru el. Numărul șapte apare foarte des în Biblie: candelabrul cu șapte brațe; cele șapte duhuri care se odihnesc; cele șapte ceruri unde stau cetele cerești; Solomon a zidit templul în șapte ani. Șapte este cheia Evangheliei, după Ioan: șapte săptămâni, șapte minuni, Hristos spune de șapte ori „Eu sunt”. Cifra șapte revine de patruzeci de ori în „Apocalipsă”: șapte peceți, șapte trâmbițe, șapte cupe, șapte vedenii, etc. Cartea întreagă este alcătuită din serii de șapte. Acest număr mai desemnează aici și imaginea și împlinirea unui răstimp (creația în „Facerea”), a unei perioade, a unei ere, a unei faze, precum și împlinirea harurilor dăruite de Duhul Sfânt Bisericii. Numărul șapte apare, sub diverse forme și sensuri în multe tradiții ale lumii. La mayași, ziua a șaptea era sub semnul jaguarului, întruchipare a forțelor lăuntrice ale pământului. Aceasta zi era plină de fast. În Islam, șapte este un număr fast, un simbol al desăvârșirii: se vorbește de șapte ceruri, șapte tărâmuri, șapte diviziuni ale iadului, șapte porți. Tătarii din Altai se mândresc cu sanctuarele lor de baștină, folosind expresia „Țara mea cu șapte porți și apele mele”. Pentru turco-mongoli numărul șapte este un număr sacru și cosmic, după cum arată Jean-Paul Roux. În Maroc, femeile sterpe își înfășoară cingătoarea de spate ori în jurul trunchiului anumitor copaci, apoi o agață de una din cele șapte funii legate de aceștia. În Siria, o fată care nu-și găsește pețitor exorcizează influențele rele care o împiedică să se mărite scăldându-se în mare și lăsând să-i treacă pe deasupra capului șapte valuri. Podoabele femeii sunt în număr de șapte. Pentru ca unui mort să i se ierte păcatele, trebuie trase șapte linii peste mormântul lui. După înmormântare, participanții se îndepărtează șapte pași de mormânt, apoi fac șapte pași spre el. Se crede adesea că sufletul mortului rămâne în preajma mormântului vreme de șapte zile. În India, tradiția hindusă îi atribuie soarelui șapte raze: șase corespunzând direcțiilor spațiului, iar a șaptea centrului. În știința Yoga se cunosc șapte centrii subtili de forță, numite „chakra”. De asemeni, unele texte musulmane leagă cele șapte sensuri ezoterice ale Coranului de cei șapte centrii subtili ai omului. Și în Africa, numărul șapte este un simbol al perfecțiunii și al unității. La dogoni, șaptele este sumă a numerelor patru (simbolul feminității) și trei (simbolulul bărbăției) și reprezintă perfecțiunea omenească. Numărul șapte, ca sumă a numerelor patru și trei, este semnul omului întreg, cuprinzând cele două principii spirituale, polar opuse. Șapte este semnul lumii complete, al creației încheiate, al creșterii naturii. El este și expresia Cuvântului Desăvârșirii și, deci al unității originare. Numărul șapte este numărul omului desăvârșit, al omului pe deplin realizat, este numărul ce corespunde androginului ermetic (sursa: www.armonianaturii.ro). Șapte trepte are Scara Mithraică (Scara cu Șapte Porți), iar religia babiloniană avea  șapte ceruri planetare. Ziguratul babilonian ce avea la început 3 sau 4 niveluri, a urcat apoi la 7 etaje, ca reprezentare simbolică a celor șapte ceruri, a celor șapte munți cosmici, a celor 7 planete cunoscute (cum de le cunoșteau?). Conform mărturiilor lui Herodot, nivelurile ziguratului aveau culori diferite, posibil ca și Scara Mithraică. Eroul babilonian Etana a fost transportat prin cele 7 ceruri de un vultur uriaș. Tot în anticul Babilon avem legenda celor șapte divinități (demoni ahrimanici) care au fost făcuți prizonieri de către forțele lui Ormazd și transformați în cele din urmă, în șapte luminători, legendă susținută de multe surse iraniene. Totuși, ideea existenței a șapte stele malefice – probabil cele ale Pleiadelor – este tipic babiloniană. În capitolul al XVIII-lea al „Cărții etiopiene a lui Enoh”, ce aparține părții celei mai vechi din această scriere (sec. 3 – 2 î. Ch.), cele 7 stele „…care au nesocotit porunca Domnului la răsăritul lor, pentru că nu au apărut la timpul stabilit”, sunt ținute prizoniere „la capătul pământului”, în „închisoarea pentru stele și oaspetele cerului” (Ioan Petru Culianu – „Psihanodia” – Editura Polirom. Iași, 2006). În unele doctrine religioase ale antichității târzii, întregul univers devine un sălaș al răului (conform unor posibile Apocalipse periodice). Cele șapte sfere planetare, a căror influență asupra lucrărilor omenești devenise covârșitoare datorită astrologiei, sunt considerate lăcașuri ale vicioșilor guvernatori astrali sau arhonților, care pe de o parte conferă propriile lor vicii tuturor sufletelor ce intră în lume, iar pe de altă parte interzic drumul spre cer sufletelor care încearcă să părăsească lumea. Din fericire, periodic, un Mântuitor pogoară din cer pe pământ și le dezvăluie discipolilor săi parolele pe care trebuie să le rostească în fața arhonților, pentru a căpăta trecere liberă prin vămile cerești. Călătoria Mântuitorului, a unui profet sau a sufletului însuși prin cele șapte ceruri sau palate, a devenit un loc comun al antichității târzii. Mistica iudaică a fost preocupată în mod special de descrierea celor 7 ceruri sau 7 palate (hekhaloth) pe care trebuie să le traverseze profetul, înainte de a fi condus în fața Tronului lui Dumnezeu. Aceste călătorii Descensus și Ascensus ale unei entități supramundane, pot avea efecte revelatorii asupra discipolilor săi, dar și efecte eliberatoare asupra celor care primesc revelația. Călătorii revelatoare în Lumea de Dincolo pot face și sufletele omenești alese, dar de data aceasta ele vor fi Ascensus și Descensus. În acest caz avem de-a face cu adevărații profeți, cei ce „ne aduc vești” din Cealaltă Lume. Și eroii se pot întoarce pe pământ, pentru o nouă viață, dacă au trăit conform normelor cerute de doctrina cărora le-a fost dedicați pe timpul vieții. Cavalerii Zamolxieni sau Danubieni erau cei care respectau o doctrină, un ritual. Școala lor preapocaliptică era recunoscută în întreaga lume. Clădirile lor rotunde sau în formă de potcoavă au împânzit continentul încă din antichitate. Simbolurile lor au traversat mileniile, fiind „pierdute”, ca sens și interes științific, în ultima sută de ani. Au stat sihaștrii lipiți de stânca muntelui și cu ochii ațintiți la cer și au stat cavalerii cu o mână pe spadă și o mână pe frâul calului, totul spre a putea vedea ce menește viitorul și a apăra vatra strămoșească și această ființă plăpândă, ce se cheamă om. Să le păstrăm o amintire nepieritoare, să reînviem simbolurile științei lor pierdute.

În această idée a unei vechi religi strămoșești avem și simbolul celor 7 vămi, reprezentate prin cele 7 trepte ale monumentul triumfal de la Adamclisi sau Tropaeum Traiani. Complexul de piatră descoperit sub mormântul cel mai impresionant de la Sveștari (Bulgaria), al renumitul rege get Dromihete (a domnit între anii 300 şi 280 î.e.n) este constituit din șapte straturi de plăci rectangulare de piatră, cu rol sacru în ritualul getic de înmormântare și ne conduce în aceeași zonă a unei religii comune, la nord și la sud de Dunăre. Deasemenea, la Castelul Magului de la Câmpina, construit de către Bogdan Petriceicu Hașdeu, între anii 1894 şi 1896, la indicațiile spiritiste ale fiicei sale Iulia Hașdeu, moartă de tânără, întâlnim ceva asemănător. Castelul, care are un aspect de fortăreață medievală, are intrarea principală străjuită de două jilțuri din piatră, așezate fiecare pe câte șapte lespezi de piatră ce simbolizează – după cum ne spune Cristin Șerbu, potrivit metempsihozei (reîncarnarea) – trecerea sufletului omenesc prin cele șapte etape (șapte ceruri planetare) sau „Vămile văzduhului”, din credințele noastre populare.

Diadema princiară valahă din aur cu 7 lobi descoperită la Goranu (jud. Vâlcea) se purta, probabil, în timpul ceremoniilor de la curtea unui principe, al unui personaj important. Ea se alătură celorlalte diademe  descoperite în România, la Gogoşu, Schela Cladovei, Olteni, pentru spaţiul Munteniei, sau Cotnari, pentru cel al Moldovei. Acestea sunt taine ale pământului românesc pe care va trebui să le descriptăm și să le oferim și celorlalți doritori, spre buna împăcare cu trecutul și pentru buna planificare a viitorului nostru.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*