Napoca
De secole, peste ceea ce a fost Colonia Aurelia Napocensis, în timpul dominaţiei imperiului roman, s-a aşezat un oraş medieval modest al regatului ungar, apoi oraşul s-a mărit şi fortificat sub habsburgi ca acum să fie un modern oraş românesc. E cunoscut din arheologia europeană că peste vechi aşezări autohtone, armata cuceritoare a imperiului roman a ridicat castre de apărare dintre care unele s-au mărit foarte mult şi după retragerea cuceritorilor vremelnici, continuându-şi existenţa şi transformându-se în oraşe medievale, ce au acoperit în întregime vestigiile romane. Nici ungurii, nici habsburgii nu erau interesaţi de vestigiile trecute ci de impunerea lor peste populaţia majoritară, autonomă, de sorginte dacică. Odată ce Clujul a devenit românesc, arheologii în colaborare cu istoricii au reuşit să ridice la suprafaţă istoria Napocei ce a fost fondată pe drumul imperial ce ducea la Porolissum, drum care era deja pietruit în AD 108! Sub împăratul Traian aici s-a ridicat, la repezeală şi modest, primul castru militar, din pământ şi lemn. Împăratul Hadrian a transformat primul castru într-unul mult mai mare, pătrat cu latura de 500 m, din piatră şi în AD 118 a devenit municipiu făcând legătura principală între Porolissum şi Potaisa. Forul municipiului se află sub zona centrală a oraşului, sub patrulaterul Pieţii Unirii de azi. Primarul oraşului după 1990, Gheorghe Funar, a aprobat săpături arheologice aici pentru a descoperi vestigiile romane. UDMR-ul iredentist a declanşat o campanie furibundă împotriva primarului, denigrându-l în toate felurile şi acuzându-l de naţionalist ceauşist pe el şi formaţiunea naţional culturală Vatra Românească care-l susţinea în acest proiect arheologic. Mai mult UDMR-ul iredentist a şantajat pe Iliescu şi guvernele lui, ameninţându-i că îşi va retrage suportul electoral dacă nu iau măsuri împotriva primarului român şi a Vetrei Româneşti. Şi guvernele corupte şi intelectualitatea poltronă a cedat şi astfel descoperirea arheologică din Piaţa Unirii a fost acoperită la loc deasupra ei instalând nişte arteziene. Ruşine pentru români, fiindcă, la Viena de exemplu, în centru, vor vedea cât de frumos au expus vienezii vestigiile castrului roman ce fuseseră acoperite în timp tranformarea şi dezvoltarea capitalei habsburgice. Udemeriştii iredentişti clujeni, urmaşii amărâţilor revizionişti de la 1920, au jubilat pentru pasul mic făcut împotriva românilor, acoperind cu asfalt vestigiile romane din Cluj Napoca. Sărmanii de ei, cum se chinuiesc de secole să ne şteargă, să ne acopere cu îngâmfarea şi minciunile lor, vroind şi aici în centrul oraşului, în Piaţa Unirii, să domine numai statuia ecvestra a celui mai mare rege al ungurilor, de origine română şi bătut numai de români la Baia în 1467, când îmbătat de laudele ungurilor s-a ridicat împotriva neamului său. Curioasă istorie, urâtă manipularea ei şi ilară situaţie acum, în Secolul XXI, să vezi la Cluj Napoca unguri veniţi de pretutindeni rugându-se într-o biserică ridicată de saxoni şi venerând un român ce le-a fost cel mai mare rege. Îngâmfarea îi induce în ridicol cras.
Astăzi, arheologii prin săpăturile lor au fixat corect acest castru roman acoperit de clădirile oraşului, iar istoricii ne spun că în AD 170 a avut loc o nouă organizare administrativă a provinciei, ocazie cu care municipiul a devenit Colonia Aurelia Napocensis în care locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca şi cei din Roma.
Potaissa
Arheologii au evidenţe că în această parte a Daciei erau aşezări omeneşti încă din paleolitic, iar Ptolemeu – Claudius Ptolemsaeus – în monumentala sa Geografie în opt volume, menţionează aşezarea dacică Patreuissa căreia locuitori îi spuneau Patavissa sau Potaissa. Pe acesta din urmă au preluat-o şi romanii şi o găsim menţionată pe milliarum, o piatră ce se punea de-a lungul drumurilor romane, pentru măsurarea distanţelor între aşezări şi numele aşezărilor. Pe acest milliarum, aflat pe drumul imperial ce lega Potaissa de Napoca, sunt patru date foarte importante: AD 108, mai erau 10.000 paşi până la castrul Potaissa, numele şi distincţiile Împăratului Traian, care a ordonat construcţia drumului şi Cohorta I Hispanorum Milliaria care a executat drumul. Acest milliarum dovedeşte organizarea şi ordinea militară romană avansată, care a realizat cel mai mare imperiu dintre imperii, lăsând în urma lui construcţii ce uimesc lumea şi după douăzeci de secole.
Potaissa, o aşezare dacică foarte veche, după cucerirea romană devine castru roman din ordinul lui Traian. La început redus, din pământ şi lemn, care nu a putut face faţă repetatelor atacuri ale autohtonilor. Din aceste motive, plus ocnele de sare, Roma a decis în AD 167 să trimită aici Legiunea V Macedonica care a construit un castru foarte mare (573 m x 408 m, adică 23 de hectare) înconjurat de un zid de piatră gros şi înalt, înconjurat de fossa, şanţ cu apă lat de 12 m şi adânc de 3 m. O muncă uriaşă, înfăptuită de o legiune întreagă, ce în acelaşi timp trebuia să facă faţă deselor atacuri ale dacilor, care culmea, în loc să fie cuminţi şi să înveţe latina îşi agresau dascălii! Faptul că Legiunea V Macedonica a rămas la Potaissa până la retragerea aureliană, este cea mai bună dovadă a neîntreruptelor încăierări dintre dascălii romani de latină şi dacii recalcitranţi la învăţătura latinei! Ce altceva, afară de atacuri împotriva romanilor şi exploatarea tot mai mare a sării, ar fi fost cauza ca imperiul roman să ţină nemişcată, la Potaissa, o legiune militară timp de 110 ani?! Desigur, adepţii romanizării şi latinizării ne vor explica, doct, că legiunea a staţionat 110 ani pentru a-i învăţa latina pe daci şi când au crezut că şi-au îndeplinit rolul, le-au dat diplome magna cum laudae şi s-au retras în vârful sandalelor.
De la castrul roman iniţial, Potaissa a ajuns municipiu roman pe vremea lui Septimiu Sever iar Caracalla l-a declarat colonie romana, într-atât de mult s-a dezvoltat în timpul ocupaţiei romane a Daciei. Bellica laus, adică gloria militară, cea mai trecătoare dintre glorii, fiindcă praful şi pulberea s-a ales de municipiul roman. Azi petrele lui fasonate sunt temelii de biserici şi clădiri ale municipiului Turda, iar valori arhitectonice, sculpturi, monede şi bijuterii îmbogăţesc muzeele din Budapesta şi Viena!! Păi, cum altfel într-o lume creştină şi civilizată?!!
Apulum
În Geografia lui Ptolemeu – Claudius Ptolemaeus – există o hartă a Daciei pe care este însemnată o aşezare dacică, o davă, Apulom pe Mureş, lângă care cuceritorii romani au aşezat un castru în AD 106, pe care l-au numit Apulum, schimbând o literă să pară mai latin. Fiind un nod important de drumuri, unul la aurul din Munţii Apuseni, la Alburnus Maior (Roşia Montană, atât de râvnită şi astăzi de străini) romanii au stabilit aici Legiunea XIII Gemina ce imediat a început construcţia celui mai are castru din Dacia, (500 m x 750 m) în jurul căruia a apărut un vicus urban fiindcă devenise un centru comercial prosper între autohtonii şi cuceritori. Atât de mare încât arheologii vorbesc de Apulum I municipiul Aurelium Apulense şi Apulum II municipiul lui Septimius Severus. Împreuna au format o colonie în care Legiunea XIII-a Gemina a stat pe întreaga ocupaţie romană a Daciei, 167 de ani, având timp suficient să înveţe limba geto-dacilor, pentru că şi atunci, era precum acum: cei ce ajung în ţării străine învaţă limba autohtonilor!
Des cobor de la Nordicii României – maramureşeni, năsăudeni, bucovineni – la bănăţenii mei, la Timişoara prin Alba Iulia şi de fiecare dată, când nu sunt presat de timp, fac o pauză în Alba Iulia, capitala noastră istorică, de la Mihai Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind câte o lumânare pentru moţii moţilor – Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra – cei care sub dominaţii străine au avut tăria de-a ne păstrat identitatea, limba si religia.
Cetăţile regatului dacic din Munţii Orăştiei
Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei sunt autentificarea istorică a unui vechi stat aşezat, unitar, avansat, bine organizat şi puternic în vremea regilor Burebista şi Decebal. În 1999, aceste atribute au calificat hotărârea UNESCO – United Nations Educational, Scientific and Cultural Oragnization – ca aceste cetăţi să fie înregistrate ca monumente istorico-culturale de valoare internaţională, conservate, păstrate şi mediatizate în scop educaţional şi turistic. A fost o hotărâre pertinentă care a bucurat românii. În această poziţie, România, prin guvernul său, avea anumite obligaţii printre care, drumuri de acces moderne şi facilităţile necesare la monumentul UNESCO. De aceste obligaţii nici un guvern român din 1999 nu a ţinut cont, nu le-a respectat. Sunt şase cetăţi dacice trecute ca monumente istorice, Sarmizegetusa Regia – Dacica, capitala regatului dac, Piatra Roşie ridicată în vârful unui munte înconjurat din trei părţi de prăpăstii, Blidaru şi Cetăţuie de la Costeşti, Căpâlna pe un vârf de deal pe Valea Sebeşului şi Băniţa pe la capătul Pârâului Băniţa afluent al Jiului Transilvan. Dintre acestea, patru din ele au nişte drumuri numite moartea maşinilor iar două nici nu au drumuri doar nişte poteci primitive: Blidaru şi Piatra Roşie. În această situaţie, UNESCO oricând are dreptul să le retragă de pe listele patrimoniului cultural mondial. Arheologi, istorici, oameni de cultură români au făcut repetate demersuri şi cereri la administraţia centrală şi judeţeană pentru îndeplinirea condiţiilor obligatorii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură fără nici un rezultat. Faţă de educaţie, ştiinţă şi cultură preşedintele, guvernul, parlamentul au o atitudine de indiferenţă totală, cu excepţia clişeelor ipocrite din campanile electorale. Sunt mărginiţi, reduşi şi limitaţi doar la interesele lor personale, cultivând politic cel mai abject sistem ipocrit şi impostor.
***
Prima dată, când am vrut să mergem, cu maşina, la cetatea de scaun a lui Burebista şi Decebal, la Sarmizegetusa Regia – Dacică, a fost în 1975, împreună cu colegii din Timişoara. Noi veneam din Nord, ei veneau din Sud şi ne-am întâlnit cu bucurie tinerească în Orăştie de unde, împreună, am luat-o spre cetăţile dacice. Era un drum bun asfaltat, care abrupt s-a terminat în Costeşti, în faţa unui han turistic nou, modern, frumos. Ne-au primit ospitalier, ne-am aşezat confortabil, dar ne-au decepţionat când le-am mărturisit că a doua zi dimineaţă vrem să urcăm până la sanctuarele dacilor.
„Poate pă gios!”
„Cum pă gios, am întors-o şi noi, doar avem maşini!”
„No, îi bine că aveţi, dar de ’oţ mere cu ele pe vale în sus, ’aţi veni pă gios!”
Cu umor ardelenesc, simplu şi deschis fără reţineri, ne-a spus că numai tractoarele pot face faţă gropilor şi bolovanilor de pe drum, că mulţi domni s-au încumetat şi or rămas cu maşinile prin gropi că, doar îs 18 km până sus la Sarmizegetusa Regia. Nu eram pregătiţi să mergem pe jos, ne trebuiau două zile, ori noi, toţi, trebuia luni dimineaţă, să fim la îndeplinirea sarcinilor de partid şi stat (întotdeauna trebuia să punem partidul înaintea statului).
Ne-am înecat supărarea în palincă cu pită şi slană ardelenească, restul aproape nu a mai contat, până târziu în noapte. A doua zi, dimineaţa, frumoasă dimineaţă, am urcat pă gios sus la Cetăţuie, prima cetate dacică de pe Valea Grădiştei, iar după masă am luat cei peste trei sute de kilometri sub anvelope până acasă. A rămas un sfârşit de săptămână de neuitat; eram noi trei, împreună cu colegii dragi de studenţie şi am văzut o cetate dacică impunătoare, ce ne-a uimit prin aşezarea strategică şi prin soliditate, fiind construită din blocuri de piatră fasonate şi imense, ceea ce denotă determinare, forţă unită şi avans în construcţia cetăţilor, mult înainte de a veni romanii pe aici. Impresionant!
Eram tineri, plini de energii şi optimism fiindcă trăiam într-o epocă de aur, în care viitorul era o tinereţe fără bătrâneţe iar viaţa o fericire închinată iubiţilor noştri conducători… Amin.
***
Am revenit la Cetăţile Dacice, douăzeci de ani mai târziu, şi totul ni se părea sărac şi trist, dar nefiindu-ne străin, ne înduioşa umezindu-ne ochii. Şoselele naţionale erau atât de degradate încât te cuprindea groaza să şofezi şi milă de maşină. Şi am ajuns din nou la Costeşti. Hanul veseliei tinereţii noastre era închis şi în paragină. Totul era dezolant, afară de apa râului ce trecea la fel peste aceleaşi pietre şi foşnetul pădurii. Cât despre drumul spre Sarmisegetuza Regia – Dacica „nu-i de maşina dumneavoastră, mereţi pă gios ca şi alţi domni, ori veniţi la anu, că ’l’or tocmi” Ani la rând am auzit veniţi la anu că ’l’or tocmi şi când întrebam de ce nu l-au tocmit, primeam acelaşi răspuns: no fo’ bani.
În România nu sunt bani pentru România.
Am încercat după zece ani. Drumul tot nu s-o tocmit parcă era şi mai rău de când cu răririle din păduri. Apăruseră câteva pensiuni modeste dar cu proprietari ospitalieri, binevoitori şi povestitori la un pahar de palincă, singurul lucru care nu se stricase pe aici. Ar fi fost cel mai mare păcat! Şi stând de vorbă am auzit pentru prima dată despre braconajul arheologic!
Aşa-i zice acum, braconaj arheologic şi a apărut sub patronajul guvernelor lui Iliescu. Ajuns aici gazda şi-a întrerupt naraţiunea cu nişte sudalme grele la adresa tovarăşului Iliescu, după care, am închinat o gură de palincă, pentru continuarea naraţiunii despre braconieri. De când mă ştiu am auzit multe despre căutătorii de comori în jurul Cetăţilor Dacice, ascunse de dacii de atunci, când s-au apropiat cuceritorii romani de cetăţile lor. Primii care or găsit bani de aur, cosoni cum le spun, au fost nişte oameni de aici, tăietori de lemne şi de la ei a mers vestea că munţii-s plini de comori de aur! Şi aşa au apărut şi aici la noi, ca peste tot în lume, căutători de aur prin pădurile din jurul cetăţilor, săpând gropi pe unde li se năzăreau lor că ar putea fi ascunse comorile. La început, după întregirea României, erau mai puţini neobişnuiţi, ciudaţi, parcă duşi pe o lătură, vorbeau de daci ca despre sfinţii acestui pământ, or apărut alţii, altfel pe vremea comuniştilor, nu mai aveau treaba dacilor ci doar a aurului lor. Miliţia o prins de veste şi dracu’ le-a fost nănaş, pe vremea lu’ Ceauşescu. Acum e haram şi jaf! Nici nu vă vine a crede ce mafie guvernamentală în toată regula, organizată, este aici după comorile dacilor. Le împart între ei, se apără între ei. Vin cu nişte gipanuri mari şi puternice ce urcă oriunde şi au nişte detectoare puternice de metal, cu care umblă până detectează orice-i de metal îngropat. Cică, detectoarele le spun şi la ce adâncime se află, le-au adus din America. Cu tehnica asta curăţă totul şi nu pentru patrimoniul naţional ci pentru ei, pentru oamenii lor de la judeţeană şi din guvern. Jaf arheologic ocrotit de cei de sus.
Am fost surprins să aud aşa ceva şi, vorba gazdei, nu-mi venea a crede. Auzisem că cetăţile dacice sunt în paragină, ştiam ca arheologii nu primesc bani pentru continuarea cercetărilor, dar despre jaful şi braconajul arheologic, nu auzisem, nu ştiam nimic deşi, gazda mea din Costeşti, mi-a spus că au fost procese şi s-a scris în ziare. Avea dreptate, Internetul le ştia pe toate cu amănuntele despre traficanţii de comori dacice! O reţea piramidală ce îl avea în vârf pe Iulian Ceia, zis Pionul, patronul unei firme de pază, formată din foşti sportivi ai Clubului Dinamo, curios aranjament, ce se numeau locotenenţi şi care aveau sub comandă plutoane de soldaţi în teren: informatori, santinele, detectori de comori, adică braconierii din Munţii Orăştiei. Relaţiile piramidei lui Iulian Ceia cu guvernul s-au făcut prin Dan Iosif, revoluţionarul de pe baricadă, ajuns consilierul prezidenţial a lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi parlamentarul pe viaţă al FSN-ului, care a aranjat la Ministerul Culturii, ca firma lui Iulian Ceia să fie singura firmă de pază a Cetăţilor Dacilor care, după 1990, au fost năpădite de căutători de aur din ţară, dar mai ales din străinătate. Şi astfel lupii au devenit ciobani la oi, prin numire guvernamentală. Bine organizaţi, cu gipanuri puternice, detectoare de metal de mare performanţă şi hărţi militare, firma de pază a lui Iulian Ceia a desfăşurat între 1995 şi 2005 cel mai intensiv braconaj arheologic în preajma Cetăţilor Dacice. Ca să nu fie prea mult deranjaţi, au mai aranjat ca drumurile de acces spre cetăţi, îndeosebi spre Sarmizegetusa Regia – Dacica să devină adevărate obstacole în calea turiştilor români şi străini, iar arheologilor li s-a subţiat aproape de tot bugetul necesar.
Cu toate acestea, o anchetă insistentă de câţiva ani a reuşit în 2005 să trimită în instanţă piramida infracţională a lui Iulian Ceia. După ani de zile, abia în 2012, procesul s-a judecat la Hunedoara şi Iulian Ceia a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare cu executare pentru şantaj, asociere la săvârşire de infracţiuni, trafic de bunuri patrimoniale, reţineri de persoane, toate pe baza dovezilor din dosar. Iulian Ceia a făcut recurs, dreptul lui, iar Curtea de Apel din Alba Iulia în 2013 i-a redus pedeapsa, dintr-un condei de la 12 ani la 7 ani. Nici de data aceasta inculpatul nu a fost mulţumit, şi s-a adresat mai sus, acolo unde ştia că sunt guvernanţii cei mari ce în România pot muşamaliza şi adevărurile lui Dumnezeu! Şi aşa a fost, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a decis ca Iulian Ceia să execute doar doi ani de închisoare! E de crucit! La Dosarul Aurul Dacilor s-a muncit ani şi ani de zile, ajungându-se la estimarea unui prejudiciu din patrimoniul naţional în valoare de 6.500.000 euro şi capului reţelei i se reduc pedepsele de 12 ani la 2 ani, în câteva luni. Culmea injustiţiei în UE-2014! Profund nemulţumit că nu a fost achitat, Iulian Ceia a plecat din România fluierând a pagubă-n ciuperci! Acum, Poliţia Municipiului Capitalei se face că îl caută, ba chiar a pus şi Interpolul pe urmele lui. Ce mascaradă românească manipulată de guvernanţii care au fost atraşi şi mituiţi cu aurul dacilor. În dosarul Aurul Dacilor se vorbeşte de 55 kilograme aur în monede şi bijuterii, de 15 brăţări spirale dintre care, se spune că, prin Dan Iosif, ar fi ajuns şi la Ioan Talpeş, consilierul personal a lui Ion Iliescu şi la Adrian Năstase, prim-ministrul preferat a lui Ion Iliescu. Toţi neagă, toţi sunt tăinuiţi. Despre astfel de oameni, dacii ziceau „corb la corb nu scoate ochii”. Acest proverb le-a plăcut şi legionarilor romani şi l-au luat la Roma, stâlcit rău, în: corvus corvo oculum non eruet.
Corbii lui Ion Iliescu încearcă să scoată ochii poporului român. Dan Iosif a persiflat jaful din Munţii Orăştiei şi în ultimul său interviu înainte de a muri în 2007. Cât priveşte pe Adrian Năstase pe dată a afirmat că le are de la Matuşa Tamara ce le avea moştenire de la Decebal. În ce-l priveşte Ioan Talpeş, el este istoric şi lui i se cuvin…
Marele Jaf continuă în toată România, în toate domeniile, pentru că în 25 de ani, clasa politică, condusă dinafară, şi-a format un sistem ipocrit prin care poate profesa impostură efectivă şi în acelaşi timp, între ei, funcţioneze o protecţie reciprocă în toate situaţiile. Cazul Iulian Ceia este unul edificator, dintre miile de cazuri asemănătoare, ce spoliază România în Secolul XXI. (va urma)
Lasă un răspuns