Directivele NKVD-NK din 1947 stau la baza colectivizării agriculturii din România şi din toate ţările de sub dominaţia Uniunii Sovietice. Stalin a conceput metodele prin care să schimbe total orânduirile din ţările ocupate după război, iar Lavrenti Beria le-a sistematizat în 45 de directive expres prin care NKVD-ul trebuia să sovietizeze aceste naţiuni supuse, prin orice mijloace, fără să ţină seama specificul sau asentimentele lor. Aceste directive tiranice, pe lângă încarcerarea într-un imens lagăr, au maltratat mintal şi psihic locuitorii depersonalizându-i până în pragul înrobirii sau pieire.
Toţi locuitorii şi toate domeniile de activitate erau sub cizma şi pumnul NKVD-ului, prin cele 45 de directive. De exemplu, Punctul 13: ’’… mica gospodărie ţărănească trebuie făcută nerentabilă, după aceea trebuie începută colectivizarea. În caz de rezistenţă a ţăranilor, trebuie lăsaţi fără mijloace de producţie ceea ce va duce la scăderea productivităţi şi în acelaşi timp creşterea cotelor obligatorii.’’ Aceste directive au fost strict secrete, aplicate cu stricteţe de conducerea superioară de partid a fiecărei ţări sub observaţie, controlul şi acţiunea Securităţii, de tip NKVD, din fiecare ţară. Secretul a fost ţinut până în 1981, când din întâmplare copia adresată unui preşedinte de stat a fost descoperită şi publicată, era târziu, toate cel 45 de directive erau de acum îndeplinite în toate ţările. Totuşi, trebuie cunoscute, discutate, prezentate pe larg la fel ca celelalte documente ale vremii ce au adus mari nenorociri omenirii, dar nici una dintre ele nu au atins această proporţie şi durată de 45 de ani.
În România, Directivele NKVD-NK din 1947 au devenit sarcinile obligatorii ale partidului în toate domeniile, iar prin Decretul 84/1949 a început colectivizarea. Până la această dată , ţărănimea ce constituia 75 la sută din populaţia ţării, a fost sărăcită complet prin sistemul cotelor. Cuvânt cote derivă de la cotă, adică a patra parte dintr-un întreg, dar s-a mers atât de departe şi adânc încât numai o cotă îi mai rămânea unei familii ţărăneşti din munca ei dintr-un an întreg. Debutul colectivizării în România a fost tipic NKVD-ist, pregătit minuţios în timp şi declanşat în miezul unei nopţi din Martie 1949, când 2.000 de familii de mari proprietari de pământ de pe întregul ţării, moşierii, au fost ridicaţi din pat, li s-au confiscat toată averea mobilă, imobilă şi au fost duşi şi fixaţi în domicilii obligatorii, la mari distanţe de fostele lor proprietăţi.
Ţinuţi sub strictă supraveghere securistă şi la cea mai mică apărare, opunere, fie şi verbală, erau arestaţi şi trimişi în închisori fără nici un fel de proces. După acest decret, au apărut legi şi decrete ce pedepseau ţăranii pentru aproape orişice abatere sau împotrivire de la colectivizare, prin exproprieri, arestări şi maltratări bestiale, deportări, ani grei de puşcărie. Hotărârea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român de transformare socialistă a agriculturii a devenit un adevărat război împotriva ţărănimii române ce a durat 13 ani, până ce comuniştii şi-au anunţat victoria ce a însemnat înfrângerea, distrugerea entităţii de bază a neamului românesc. Personalitatea ţăranului bazată pe omenie creştină, cu un suflet bogat, generos, înţelegător a fost dramatic chinuită şi mistuită prin îndoctrinare şi teroare comunistă. Familia ţărănească a suferit cumplit văzându-şi copiii duşi în armată cu anii iar cei ce doreau să meargă în învăţământul superior erau împiedecaţi dacă părinţii nu erau colectivişti. Copiii de ţărani ce ajungeau prin şcolile cele mari locuiau în cele mai mizerabile şi insalubre gazde, îndurau foame şi umilinţă în tăcere să nu fie urmăriţi de cadrele facultăţii, fiindcă părinţii lor puteau oricând să fie luaţi de Securitate pentru nesupunere totală, restanţe de cote, împotriviri verbale, cazuri când fiii lor erau exmatriculaţi din facultăţi.
În primii ani de colectivizare au fost arestaţi peste 30.000 de ţărani ceea ce a dus la tot atâtea drame, tragedii familiale. În 1951 a urmat marea deportare a 12.000 de familii ţărăneşti, însumând peste 43.000 de persoane, din zona de frontieră cu Yugoslavia în stepa Bărăganului, unde nu era nimic, decât nişte loturi marcate prin brazde de plug, fiecare cu un ţăruş şi un număr. Deportaţii, când erau daţi jos din tren, primeau numărul lotului pe care trebuiau să-l ocupe, unde trebuiau să-şi construiască un adăpost, bordeie sau case de pământ bătut acoperite cu paie, în care au locuit cinci ani de zile, în adâncă mizerie şi suferinţă, muncind la gospodăriile de stat pentru cea mai săracă pâinea de toate zilele. Aceasta era sovietizarea lui Stalin, prin directivele NKVD a lui Beria, executate întocmai de partidul şi securitatea din România.
După moartea lui Stalin, în toate ţările supuse Directivelor NKVD s-a lăsat acea linişte apăsătoare a neliniştirilor interioare în faţa incertitudinilor, până ce s-a auzit o împuşcătură, l-au executat pe Lavrenti Beria, şeful NKVD-ului. Când fumul împuşcăturii s-a risipit, Iosp Broz Tito al Yugoslaviei a renunţat definitiv la colectivizare şi ţărănimea din republica lui federativă l-a trecut în rândul zeilor puternici şi nemuritori. Ungaria le-a lăsat loturi mai mari ţăranilor şi mari înlesniri în creşterea animalelor, RDG şi Cheosloslovacia au dat aceleaşi drepturi şi salarii celor colectivizaţi la fel ca muncitorilor din industrie, iar Polonia, după protestele din 1956, a uitat de tot colectivizarea. Numai guvernele comuniste ale Albaniei şi României s-au luat la întrecere socialistă, stahanovistă să sovietizeze ţările lor, îndeosebi agricultura, după Directivele NKVD. A câştigat Dej, prin securitatea lui mai nkvdistă dcât NKVD-ul care omora ţăranii fără judecată şi-i lăsa în văzul lumii spre îngrozirea celorlalţi „azi ei, mâine voi, cei ce vă împotriviţi colectivizării’’, prin zeci de mii de deportări în Bărăgan sub cerul liber, prin cei 80.000 de ţărani arestaţi, ţinuţi în puşcării cu 500 de calorii pe zi sau trimişi la muncă forţată, de dimineaţa până seara cu 1000 de calorii, mult sub necesarul fiziologic zilnic. Prin înfometare, înspăimântare şi maltratare, înainte spre transformarea socialistă a agriculturii!
Pe deasupra, în cei 12 ani de agresiune cumplită asupra ţărănimii, Dej şi uneltele sale, s-au răzbunat şi pe copiii ţăranilor ce se împotriveau directivelor partidului comunist, dându-i afară din licee şi facultăţi, ceea ce în celelalte ţări comunizate nu s-a făcut.
Lasă un răspuns