Traducătorul atingea cu sfială paginile îngălbenite de vreme ale manuscrisului vechi de mai multe secole. Cu mișcări atente ale degetelor, el deslușea slovele străvechi, ce păreau să strălucească viu sub lumina lămpii de petrol agățate deasupra mesei de lucru. Nu se grăbea să scrie pe coala albă în care adăuga pe rând nestematele prețioase ale unei gândiri străbune. Surprinzător, ele alcătuiau propoziții și fraze ce prezentau o neobișnuită așezare a cuvintelor, complet diferite de stilul vorbirii contemporane.
„Ce fel de om a scris astfel de rânduri?” se întreba el la fiecare popas luat de-a lungul cărării abrupte a transcrierii. „Îi simt patosul în tot ce vorbește. Candoarea sa față de posibilul cititor nu are egal, deși textul poarta pecetea mai multor milenii de la elaborarea sa. Păcat că nu am posibilitatea să vorbesc direct cu el. Aș lămuri nenumărate detalii, unde slova pare să nu redea exact intenția cugetării autorului!”
Aplecat mai departe asupra lucrului său, artistul traducător continua să se miște încet, fără grabă, dovedind simpatie față de fiecare cuvânt întâlnit. Știa că mulți alții procedează diferit din dorința de a finaliza cât mai rapid trecerea în limba modernă a unor cuvinte străvechi. Fie prin utilizarea unor cuvinte depășite, arhaice, aceștia îmbrăcau salba de diamante a sublimelor exprimări originale în haine abandonate din secole trecute; fie copiau așezarea cuvintelor din manuscris, fără adaptare la limba vorbită în prezent. Rezultatul semăna cu o pâine obținută dintr-un aluat nedospit suficient și coaptă la o temperatură mult prea mică. Fiindcă mai întâi, trebuie ca înțelesul să dospească suficient în mintea traducătorului, care să îi găsească echivalențe lingvistice potrivite. Iar ulterior, aceste cuvinte bine alese trebuie îmbinate conform regulilor limbii vorbite, dar reconstruind înțelesul inițial dezvăluit printr-o anume construcție a propozițiilor, frazelor și paragrafelor.
Cititorii unei astfel de traduceri nedospite și necoapte ajung la final să considere că au de-a face cu o carte străveche lipsită de importanță și nerelevantă pentru contemporani. Printr-o astfel de abordare se desacralizează exprimarea autorului antic, mesajul său fiind aruncat la coșul cu obiecte interesante, dar greu de înțeles. Cât de mult Traducătorul dorea să ofere o cu totul altă perspectivă asupra lucrării pe care cu muncă asiduă o realiza pas-cu-pas asemenea clădirii unui Templu uriaș dedicat simbolurilor prezentate iscusit în manuscris.
Uneori, obosit de orele prelungite ale muncii sale, traducătorul se așeza pe un alt scaun, de unde putea să privească în voie infinitul albastru al cerului brăzdat de pufi albi de nori sub lumina difuză a lunii. Noaptea îmbrăca orașul ce se întindea pe zeci de kilometri în jurul său. De la înălțimea ultimului etaj, oricine putea să contemple liniștea nopții ce se zărea așternută pe toate casele și peste toți oamenii. Doar stelele Orionului împodobeau mantia catifelată a odihnei dintre două zile, dar puțini erau privitorii care să o bage în seamă.
Traducătorul se ridică și deschise larg fereastra lăsând aerul curat și rece al nopții să invadeze camera cufundată în umbră. Lampa de petrol nu reușea să își ofere razele decât îngustei suprafețe a mesei de lucru, dar în rest, bezna plutea în voia ei plină de fantasmele închipuirii ce se alcătuiesc și de destramă după reguli doar de ele știute. Nu îi plăcea becurile electrice. Aveau ceva artificial în lumina lor calculată după principii de eficiență economică, dar neavând nimic în comun cu căldura luminii produse de o lampă cu petrol. Așa cum știința secolului XXI nu a reușit să ofere decât alternative slabe calitativ și îndopate cu aditivi toxici la instrumentele din trecut, tot astfel lumina electrică oferea o disonanță grotească în raport cu delicata alcătuire a manuscrisului, ale cărui litere, scrise cu răbdare cu cerneală pe un pergament special, brusc păleau sub presiunea fotonilor zgomotoși și violenți trimiși spre ea dinspre o astfel de sursă.
Lumina lunii și cea a lămpii conlucrau artistic în decorarea atelierului de lucru al modestului traducător, care neștiut de ceilalți, se retrăgea să adune comori străvechi pentru a le transpune în vorbirea oamenilor timpului său. Nu dorea să i se știe numele; cel puțin nu acum. Scopul său artistic se desăvârșea prin magia dialogului cu autorii antici folosind la maximum cunoștințele de limbi antice pe care o dobândise cu migală și perseverență pe parcursul mai multor decenii. Ce deosebire față de colectivele de traducători motivate financiar să ofere produse adaptate gustului clientului, dar nicidecum fidele intenției autorului!
Multe cărți de importanță maximă pentru umanitate avuseseră o astfel de soartă, rezultatul sigur fiind reducerea interesului maselor largi față de mesajele importante pe care acestea le transmiteau. Gonind pe autostrăzile succesului financiar și faimei de sine, astfel de cărți făceau mai mult rău decât bine prin distrugerea intenției autorului original. Dar traducătorul se prezenta pe sine ca „un meșteșugar medieval, care alcătuiește roți și angrenaje felurite din care constituie ulterior ceasuri de precizie gata să fie instalate în turnul primăriei pentru a reda cu exactitate timpul vechi, nou și cel ce va urma.” Colegii de breaslă îl disprețuiau și ziceau: „Naivitatea și idealismul tău lipsit de eficiență reprezintă ceva depășit. Am trecut la era industrială a produselor realizate pe scară largă. Cine mai are vreme de meșterit detalii?”
Dar el, Traducătorul, stăpân pe sine le răspundea: „Voi alergați pe o cale largă, o autostradă cum îi spuneți acum, care nu presupune efortul săpării în adâncime, ci numai cel al desfășurării pe o suprafață ce nu duce nicăieri și se închide în sine. Voi vă deplasați dintr-o parte în alta a lumii, iar ulterior reveniți din punctul din care ați plecat. Dar eu sap cu respect și perseverență în adâncime. Sub pașii voștri se află nestemate ascunse în țărână. Sub drumurile voastre sunt comori și civilizații îngropate de vreme, dar care au multe lucruri de împărtășit. Cu voi prezentul se încheie, dar cu mine el de-abia începe să existe!”
Mai multe păsări trecură în stol prin dreptul lunii, după care se apropiară de sol și zburară la nivelul caselor trecând pe deasupra lor. Strigătele li se auziră asemenea unor ecouri din alte lumi de poveste sau din trecut, aduse brusc la iveală prin cuvintele meșteșugit alcătuite ale traducerii din Cartea cea Veche. Traducătorul zâmbi, închise fereastra și trecu din nou la lucru. Scrisul său caligrafic și calm se mișca asemenea arcușului unui violonist în ritmul partiturii pe care o executa. Rând după rând sub lumina clară a lămpii manuscrisul original prindea din nou viață trecând în trupul nou țesut cu migală și sfială în limba secolului al XXI-lea. Slovele scrise în traducere începeau și ele să strălucească violet asemenea ametistului, fiindcă viața se transfera de la original la copie trecând dintr-un spațiu-timp trecut în cel prezent având aceleași sensuri și același înțeles.
Traducătorul se identifica tot mai mult cu autorul manuscrisului, încât gândurile minunate ale celui ce grăise în urmă cu douăzeci de secole se regăseau în cugetarea unei minți luminate a vremii prezente. Cei doi deveniseră una, iar la final, când expresia de salut se așeză cu eleganță pe portativul exprimării, traducătorul avu impresia că deopotrivă el și autorul au semnat cu bucurie eternul salut al antichității: „Pacea să fie cu voi, cu toții!”
Lasă un răspuns