Pe bolta literelor româneşti…

În larga deschidere a timpului Eminescu este o efigie a spiritualităţii româneşti în milenara ei devenire. Harul eminescian a avut de străbătut un drum anevoios, până la tragic, între anii acumulărilor şi formaţiei filozofice şi ştiinţifice, apoi chinuiţii şi ameninţaţii ani de slujbaş, în sfârşit, neînduplecaţii ani care i-au măcinat existenţa fizică, în ultima parte a vieţii, prăbuşindu-l definitiv.

Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat și după 165 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.

El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii,  prisăcarii, ţapinarii.

Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară.  Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.

Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publica primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.

Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.

De aici încolo începe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.

Eminescu a fost luat în vizorul serviciilor secrete austroungare încă de la venirea lui la Viena. Imediat se înscrie în cele două societăţi româneşti “România” şi “Societatea literară şi ştiinţifică” La 20 octombrie 1869 a fost proclamat membru ordinar, publicând articolul “O scriere critică” în ziarul Albina din Pesta (1870)sub pseudonimul Varro. Acum în sânul naţionalităţilor din monarhia austroungară se agită idea fărâmiţării dualismului, urmând ca fiecare naţionalitate, inclusiv Transilvania să-şi ceară autonomia. După acest articol, Eminescu este citat să dea explicaţii la judecătoria de instrucţie. Urmează apoi Serbarea de la Putna şi articolele din Timpul care scot din ţâţâni serviciile secrete ale imeriului.

Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români?Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică.

Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească.

După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere.

Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal.

Oricum, Eminescu la Vieana a avut o revenire impresionată, stare desvăluită de scrisorile adresate de el cunoscuţilor şi prietenilor, în acea perioadă (11-15). Limpede la creier, cât şi în scrisul său de altfel niciodată schimbat, fenomen subliniat şi de specialiştii grafologi.

 Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să  scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi.

Calvarul poetului a început la Botoşani unde i-a fost administrat prima dată tratamentul cu mercur.

Când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?

Cauzele morţii nu au fost elucidate nici până astăzi, fiind bănuite implicaţii politice, otrăviri şi de ce nu fatalitatea reprezentată de piatra aruncată în capul poetului de un nebun în curtea sanatorului.    După aproape 108 ani de la moartea poetului, mai precis în 1997, apare un studiu medical, precis şi bine documentat privind moartea şi afecţiunile poetului. Rezultatele sunt uluitoare şi dezvăluirile cutremurătoare. Medicul care l-a întocmit, este doctorul docent neuropatolog Ovidiu Vuia, iar lucrarea sa se intitulează „Despre boala şi moartea lui Eminescu”.    Lucrarea se bazează pe fişe medicale, rapoarte medicale şi constatări ale medicilor care l-au trata şi consultat pe Eminescu, atât la Viena, Bucureşti, Iaşi sau Botoşani.    Sindrom maniaco-depresiv  nu sifilis   În primul rând după o întreagă mitologie în literatura şi mass-media românească privind sifilisul de care suferea Mihai Eminescu, se vădeşte astăzi că diagnosticul a fost pus în mod superficial şi cel mai probabil eronat. Poetul era măcinat în realitate de un sidrom maniaco-depresiv. Asta o spune şi medicul  psihiatru botoşănean, cu o vastă experienţă şi dedicat studiului bolii lui Eminescu.

Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.

În receptarea lui Eminescu astăzi, o valoare deosebită o reprezintă şi studiile profesoarei Monica Spiridon: Eminescu: O anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994) şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, Eminescu sau despre convergenţă (2009), prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografi e şi pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre beligeranţele fastidioase

alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil”.

Eminescu nu poate fi împărțit, repetându-se locuri comune și truisme, Eminescu trebuie luat Unic, așa cum a fost el, ferindu-l de aura senzaționalului.

Dar noi? Ce facem cu Eminescu?

Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.

Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.

Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*