Între argumentele ,,forte” pe care cei câţiva rătăciţi le aruncă în balanţa disputei privitoare la o ,,Transilvanie autonomă” sunt şi cele de ordin confesional. Aceștia aduc ca argument existenţa unei ,,elite greco-catolice din Transilvania”, afirmând: ,,Cât despre ortodoxia din Transilvania, să amintim că în cvasitotalitatea sa, elita românească era greco-catolică. Ei au construit identitatea politică a naţiunii române din Tranilvania”. În mare parte cele de mai sus sunt adevărate şi nimeni nu neagă contribuţia marilor bărbaţi ai Şcolii Ardelene la întărirea identităţii politice şi naţionale a românilor din Transilvania. ,,Este meritul românilor tranilvăneni că au avut înţelepciunea să transforme Unirea (E vorba de unirea de la 1700, cu Biserica Romei n.n.) într-o armă care să-i ajute în câştigarea drepturilor naţionale” scrie omul de ştiinţă italian Mario Ruffini, în ,,Istoria românilor din Transilvania(Bucureşti, 1993).
Numai că este aproape o impietate să vorbeşti despre istoria Transilvaniei începând doar cu 1700, adică de la unirea confesională a unei părţi a românilor transilvăneni cu Biserica Romei, adică de la naşterea greco-catolicismului. Fiindcă noua confesiune nu s-a născut pe un teren arid, nu s-a născut din nimic, deci istoria Transilvaniei nu poate începe doar de la ,,elita greco-catolică”. Până la apariţia acestei elite, Transilvania avea în urma sa o istorie de multe secole!
Ce s-a întâmplat în acea lungă perioadă? Care a fost starea social-politică şi confesională a românilor transilvăneni? În ce condiţii social-economice au vieţuit ei de-a lungul secolelor? Iată doar câteva întrebări la care este obligatoriu să răspundem, înainte de a vorbi despre o ,,elită greco-catolică”, chiar dacă acceptăm că aceasta a fost cea care a contribuit din plin la formarea identităţii politice şi naţionale a acestor români.
Cei care au luat cunoştinţă de cele scrise de domnul Popovici nu pot rămâne cu ideea că Transilvania îşi datorează identitatea sa politică şi naţională numai unei ,,elite greco-catolice”, în timp ce ortodoxia nu a avut nici un merit în această acţiune.
Se ştie că secole de-a rândul românii transilvăneni au trăit tragedia de a fi ,,toleraţi” pe propriile lor pământuri strămoşeşti. Această tragedie a început imediat după ce dominaţia pecinegilor a fost înlocuită cu cea a ungurilor (sec.X-XI). Cucerirea Transilvaniei de către unguri s-a desăvârşit sub regii Andrei al II-lea şi Bela al IV-lea. Însă nu este vorba de o înglobare a ei în regatul maghiar, ci de formarea Voievodatului Transilvaniei. Împărţirea arbitrară a acestuia în trei ,,ţări”: Terra siculorum (Ţara secuilor), Terra saxonum (Ţara saşilor) şi Terra hungarorum (Ţara ungurilor), a ignorat prezenţa românilor, ca stăpâni ai pământurilor, moştenirea acestora din moşi-strămoşi. Pentru ei, locuitorii vechi ai Daciei Superioare, nu a fost creată o Terra valachorum nicăieri în cuprinsul Transilvaniei. Nici nu putea să fie creată, fiindcă ei trăiau pe tot cuprinsul acesteia, Transilvania, în întregul ei, era Ţara românilor!
Cu toate acestea, românii transilvăneni au ajuns în situaţia de ,,toleraţi”, fiind socotiţi ,,eretici”. Rămaşi fără conducători, ei au avut drept scut al apărării fiinţei lor naţionale limba şi credinţa străbună, având un singur conducător: preotul ortodox, care avea o influenţă extraordinară asupra celor pe care-i păstorea. A fost perioada în care, din rândul românilor transilvăneni, s-au ridicat oameni remarcabili, personalităţi ilustre, unii dintre ei contribuind esenţial la strălucirea statului ungar şi a Voievodatului Transilvaniei. Între ei: Iancu de Hunedoara, eroul creştinătăţii din veacul al XV-lea, voievod al Transilvaniei, guvernator şi regent al Ungariei; Matei Corvin, fiul lui Iancu, cel mai strălucit rege al Ungariei; Nicolaus Olahus, văr al regelui Matei Corvin, cancelar, arhiepiscop şi regent al Ungariei; Ştefan Mailat, ţăran din Căciulata Braşovului, ajuns voievod al Transilvaniei etc.
Însă marea masă a românilor transilvăneni a ajuns la cea mai de jos treaptă socială: iobăgia, adică despuierea de orice drepturi cetăţeneşti. Răzvrătirile s-au ţinut lanţ. Una dintre ele a fost cea de la Bobâlna(1437). În faţa pericolului, nobilimea s-a unit şi a format acea ,,Unio trium naţionum”, care avea să rămână în istorie ca o masă cu patru laturi, dar cu numai trei picioare! Situaţia românilor transilvăneni s-a înrăutăţit şi mai mult când, alături de conflictele sociale, în Ungaria şi Transilvania, au apărut şi cele de ordin confesional. Este vorba de apariţia mişcării anticatolice, cunoscută sub numele de ,,Reformă” (sec.XV-XVII). Aceasta a dat o puternică lovitură Bisericii Romano-Catolice, care, până atunci, a domnit fără adversari. Aceasta fiindcă în Ungaria şi Transilvania populaţia de etnie maghiară era de religie romano-catolică, cu excepţia românilor care, fiind de rit greco-oriental(ortodocşi), erau socotiţi ,,schismatici”, sau ,,eretici”, fiind scoşi în afara legii.
În Ungaria, protestantismul a devenit o religie aproape naţională, motiv pentru care mulţi unguri s-au refugiat în Transilvania. Dar şi aici a început să se răspândească o nouă religie, desprinsă din protestantism – unitarianismul, îmbrăţişat de saşi. Între aceste religii a început o luptă necruţătoare pentru câştigarea de aderenţi. Protestantismul (calvinii) au obţinut succese importante mai ales în timpul lui Ioan Sigismund şi Apaffy al II-lea(1686), reuşind chiar să înlăture limba latină din biserici şi s-o înlocuiască cu limba maghiară. Urmarea a fost: începerea unei puternice campanii de calvinizare a românilor ortodocşi şi, odată cu aceasta, maghiarizarea lor.
Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691, rămasă ca o adevărată Constituţie a Transilvaniei , până la 1848, menţinea cele trei naţiuni privilegiate: ungurii, saşii şi secuii, precum şi cele patru religii recepte: protestantă (calvină), unitariană (socianistă), evanghelico-luterană şi romano-catolică. Cât despre români, diploma nu amintea nimic. Ei continuau să rămână o ,,plebe schismatică”, nedemnă de a fi ocrotită de legile ţării.
Dar pentru ca angajamentul luat de împăraţii Austriei, care erau şi legi apostolici ai Ungariei (Leopold I, Andrei al III-lea, Bela al IV-lea), faţă de papii de la Roma (Inochenţiu al III-lea, Grigore al IX-lea) – acela de a aduce pe toţi locuitorii regatului la religia catolică, era nevoie nu numai de a da drepturi tot mai mari nobililor şi Bisericii Catolice, ci de a-şi îndrepta privirile şi spre românii ortodocşi, care formau majoritatea locuitorilor din Transilvania. Faţă de ei, constrângerile de tot felul, precum şi prigoanele sistematice s-au înteţit. În acest fel, în vremea lui Carol Robert (1308-1342), deviza ,,o singură ţară, o singură religie” a făcut progrese notabile, prin trecerea unui număr de nobili şi preoţi români la catolicism. Marea masă a poporului a rămas însă fidelă religiei străbune, ortodoxe.
Pentru ca acţiunea de trecere a românilor ardeleni la religia catolică să fie cât mai eficientă, în fruntea acestei religii a fost numit cardinalul Leopold Kollonich, primatul Ungariei, care şi-a luat ca ajutoare pe doi reprezentanţi ai Ordinului Iezuiţilor, unguri de origine: Paul Baranyi şi Gavril Hevenessy. Ei şi-au îndreptat eforturile spre atragerea celei mai influente pături a societăţii româneşti: clerul, lăsând pentru mai târziu convertirea maselor de ţărani, prea puternic legaţi de vechea lor credinţă ortodoxă.
Negocierile foarte lungi şi complicate cu mitropolitul Teofil (care a murit, între timp, în 1647), apoi cu Atanasie s-au finalizat, în cele din urmă, cu semnarea actului unirii, la Alba Iulia, în 5 septembrie 1700. Pentru Curtea de la Viena, actul a însemnat desfiinţarea Bisericii Ortodoxe. Însă ortodoxia era departe de a-şi fi încetat existenţa. Dârzenia credincioşilor a zădărnicit orice încercare de a face ,,unirea” deplină. Mai mult, episcopul Inochentie Micu, dezamăgit de politica mincinoasă a împăratului, a început să pună la îndoială valoarea ,,unirii” pentru poporul său. La o adunare din 6 iulie 1744, la care au luat parte atât ortodocşi, cât şi greco-catolicii, el a ameninţat chiar cu abandonarea unirii, dacă nu se vor respecta promisiunile făcute românilor. Mişcările anticatolice s-au înmulţit. Cea mai importantă dintre ele a fost cea condusă de călugărul ortodox sârb, Visarion Serai, din 1744. Venind din Banat în Transilvania pe Valea Mureşului, spre Sibiu, predicând adevărurile credinţei ortodoxe, el s-a bucurat de o popularitate uriaşă. În urma sa, unirea se destrăma sat după sat, proclamaându-şi revenirea la religia greco-ortodoxă, izgonind preoţii uniţi şi readucându-i pe cei ortodocşi. ,,Noi îl slujim pe împărat cu toate mijloacele – ziceau ei – chiar dacă ne vom pune trupurile în ţărâna pe care o călcăm în picioare, dar religia noastră, rea, cum o fi ea, noi înţelegem s-o păstrăm şi nimeni nu ne va lua-o”!
Totuşi, unirea de la 1700 cu Biserica Romei a rezistat datorită sprijinului susţinut primit din partea autorităţilor, interesate în cel mai înalt grad ca ortodoxia să fie redusă la tăcere. Iată deci că ,,elita greco-catolică” s-a format ca urmare a ,,scindării spirituale a românilor, scindare urmărită de Imperiul austriac” (Keith Hitchins). Însă nici ortodoxia nu a putut fi strivită cu toate încercările disperate ale autorităţilor, care au acordat privilegii uriaşe ,,uniţilor”, în special în direcţia posibilităţilor de învăţătură şi educaţie, în care ideea apartenenţei românilor la civilizaţia şi cultura latină se aflau pe primul loc. Aşa au apărut marii învăţaţi ai Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, în secolul al XVIII-lea, urmaţi de pleiada de intelectuali patrioţi şi revoluţionari din secolul al XIX-lea: Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, August Treboniu-Laurean, George Bariţiu, Avram Iancu, Alexandru Pspiu-Ilarian etc.
Este meritul lor de a fi avut inteligenţa să transforme actul unirii de la 1700 într-o armă de luptă care să-i ajute în câştigarea drepturilor naţionale pentru românii transilvăneni. În ciuda acestei dezbinări confesionale, care s-a făcut cu scopul vădit de a-i maghiariza pe românii din Ardeal, prin ruperea legăturilor acestora cu fraţii lor de peste munţi, intelectualii români din Ardeal au păstrat tot timpul o puternică coeziune. Ba nici preoţimea nu mai făcea caz de ,,uniţi” şi ,,neuniţi”. Sunt edificatoare, în acest sens, cele scrise de Petru Maior: ,,Uniţi şi neuniţi şi la îngropăciunea morţilor, şi la maslu, şi întru toate tocmelile duhovniceşti şi bisericeşti se adună laolaltă, cântă, slujesc împreună, fără de a se sfii unii de alţii, şi poporeni, şi cei uniţi şi cei neuniţi, fără deosebire, cheamă la unele ca acestea preoţii şi uniţi şi neuniţi, numai cât preoţii nu slujesc liturghia unul în biserica altuia, măcar că şi aceasta am văzut făcându-se câteodată”.
În acest fel, greco-catolicii au reuşit să reziste cu încăpăţânare încercărilor autorităţilor de a subordona biserica lor Bisericii Catolice Maghiare, iar ortodocşii au făcut acelaşi lucru în faţa pericolului de a fi subordonaţi Bisericii Sârbe. Greco-catolicii şi ortodocşi au ştiut întotdeauna că sunt fraţi şi aparţin aceleaşi comunităţi naţionale. Acelaşi Keith Hitchins a observat, just, că marea masă a credincioşilor români din Transilvania a rămas ataşată strâns de religia ortodoxă, fiindcă ,,cultura spirituală, ancestrală sub egida ortodoxiei bizantine n-a putut fi înlocuită de noile idei”, pe care le-a adus cu sine unirea cu Biserica Romei.
Lasă un răspuns