Să fi fost prin 1992, când a fost scoasă sârma ghimpată de pe malul Prutului, pe o porţiune de vreo 200 de metri, ca lumea să poată trece nestingherit la râu şi să se bucure de sanatoriul, care fusese cândva vila de vacanţă a primului secretar al comitetului central al partidului comunist al Moldovei, Ivan Ivanovici Bodiul, un moldovean rătăcit de prin regiunea Kirovograd. Acolo refugiaţii basarabeni au închegat nişte colonii, care se numeau Roata întâi, a doua ş.a.m.d. Dar nu despre Bodiul e vorba. Castelul ce îl construise sub nişte sălcii, în imediată apropiere a Prutului, rămăsese a nimănui şi medicul Mihai Grecu hotărî să facă o casă de întremare a sănătăţii pentru bătrânii satului. Când a luat cu de la sine putere aceste domenii, priveliştea nu era tocmai din cele mai captivante. Ştucatura cădea de pe tavan şi de pe pereţi, dispăruseră mobilierul şi castelul arăta jalnic. Iar piscina, pentru cei slabi de înger, era un adevărat infern. Apa chiftea de şerpi. Nu aveai cum călca nici prin iarbă. Dar erau inofensivi. Şerpi de casă, cu caş la gură.
În acest sanatoriu se odihnea şi Mitrea Ţiganul, un bărbat tuciuriu, mătăhălos şi cu un accent vădit regăţean, pentru că în tinereţea sa fusese potcovar într-o unitate de cavalerie chiar din capitala tuturor românilor. Ar fi stat mult şi bine în magherniţa sa de la marginea Bucureştilor, dacă un văr de al lui, nu i-ar fi şoptit la ureche, că se poate trăi ca în sânul lui Avraam, dacă o şparleşti în Basarabia, unde ruşii au creat toate condiţiile pentru ţigănime, punându-le la dispoziţie casele din satele părăsite de nemţi. Dar nu a mai ajuns el tocmai la Marinfeld, de lângă Cimişlia, ci cum venea de la Galaţi, s-a oploşit în Văleni, sat întins pe un şes şi cu lutării antedeluviene, din care sătenii turnau chirpici şi-şi construiau case cu geamurile spre Prut. Mitrea s-a închinat preşedintelui sovietului sătesc şi acesta tocmai avea nevoie de un crainic dobar ca să anunţe lumea pentru a ieşi la lucru sau la diferite manifestări organizate de noul regim.
Crainicului nou i s-a repartizat şi un culcuş într-o odaie alăturată fierăriei colhozului. Pe lângă crăinicie Mitrea mai cumula şi funcţia de potcovar. În primii ani de colectivizare începuse să potcovească şi boii ca să nu-şi dezbine picioarele pe gheaţă.
Prin felurite şiretlicuri deveni şi fruntaş al muncii socialiste. Poza lui „înfrumuseţa” panoul de onoare din centrul raional Cahul. Într-un timp a fost ales şi consilier al Sovietului raional. Ţiganca lui, Rada, doldora de rod ca şi o curtezană din picturile lui Rafael, se mândrea cu ţiganul ei, ajuns om stimat în sat şi îmrejurimi. Iar ca să fie şi mai respectat au început să frecventeze în lungile seri de iarnă şcoala cea nouă, numită likbez, ceea ce ar însemna—lichidarea analfabetismului. Astfel, pe o poliţă improvizată între hornul fierăriei apăru prima carte, procurată de la băcănie la preţ redus , care se numea Mitrea Cocor şi era semnată de Mihail Sadoveanu. Mitrea Ţiganul citi pe litere titlul şi descoperindu-şi numele, renunţă la un pachet de ţigări NISTRU şi aruncă pe tarabă 10 copeici, zicând triumfător:
– Înveleşte-mi-o în hârtie de staniol pentru ţiganca mea!
Vânzătoarea îl privi ponciş şi zise ca pentru sine:
– Mare cărturar te-ai mai făcut…
De la Mitrea Ţiganul m-am dus în sala de biliard. Doctorul tocmai era antrenat într-o partidă de biliard cu un găgăuz din Bolgrad, rudă prin alianţă cu poetul Teodor Nencev, originar din Văleni. Mihai Grecu ne-a invitat la o ciulama de ciuperci, garnisită şi cu şalău, copt în frunze de floarea soarelui la un grătar din curtea castelului.
Când bucatele erau pe sfârşite şi vinul încă nu se terminase, Mihai a spart tăcerea şi m-a întrebat:
– Mitrea Ţiganul nu ţi-a povestit nimic?
– Dar ce trebuia să-mi povestească?
– Că în timpul foametei din 1946-47 şi-a mâncat soţia. A pus carnea în saramură iar oasele le-a închis în dobă. Şi nimeni nu ar fi aflat despre canibalismul lui Mitrea, dacă nu ar fi vândut doba unui alt ţigan din Reni. Acesta la şi turnat la procuratură. Mitrea şi-a luat un avocat bun şi acesta a dovedit instanţei că Rada e vie şi nevătămată într-un oraş din Ucraina, de unde a şi prezentat un certificat.
– Dar oasele cui aparţineau?
– Oasele erau de cal. Şi pentru că a atentat la averea colhozului i s-a dat o pedeapsă de privaţiune de libertate cu un termen de trei ani… cu suspendare.
Lasă un răspuns