Înger răstignit

 Avem de-a face, în superbul volum „Înger răstignit”, de Vasile Burlui, cu o poezie a eurilor sfărâmate, rătăcite şi fărâmiţate de ineluctabil, de situaţia fără ieşire care este soarta omului. În prelungirea subtilelor întruchipări ale lui Vasile BURLUI, poezia merge pe muchia de neant ce leagă A fi de A nu (mai) fi, pe urmele lăsate de acel cândva pas în doi, devenit o cale întoarsă spre sine, « dincolo de noi »… Dialogul quasi-hamletian, departe de a fi mut, convoacă instanţele Poeziei la un remember cu valoare de introspecţie, în veşmintele unei poeticităţi de o delicată sensibilitate. E poezia aproapelui îndepărtat, a fiindului auto-surghiunit dincolo de fruntariile nefiindului, a eului stingher şi îndurerat, plecat în căutarea perechii sale nepereche. Aşa cum e şi poezia îndepărtării aproapelui, deznădejdea clocotind la poalele unui vulcan stins de lacrimile pogorâtoare din înaltul simţirii, pecetluind soarta magmei fumegânde a unei Iubiri imposibile… Un alt fel de Mémoire d’outre tombe, în descendenţa unui posibil Chateaubriand al zilelor noastre. Aşa cum poate fi o reconfigurare dantescă a periplului – mai mult decât iniţiatic – pornit în căutarea unei iluzorii Beatrice.

Un volum de poezie cât o carte de proză, o scriitură densă, şlefuită şi faţetată aidoma diamantelor, patru cicluri poetice prefaţate de un mare nume, Ioan Holban – toate ingredientele unei reuşite editoriale sunt prezente, întrunirea lor garantând parcă  – dacă mai era nevoie – calitatea poemelor oferite spre încântarea cititorilor. Conştient că rădăcinile mitului sunt prezente în viaţa noastră de fiecare zi, modernitatea însăşi revendicându-se de la mit, Poetul îşi începe aparent periplul cu o incursiune în lumea mitului, ce aminteşte parcă de ospitalierii cavaleri de altădată, cu o atât de activă prezenţă totuşi în viaţa noastră, intitulându-şi primul ciclu, emblematic. Philemon şi Baucis. Al doilea ciclu, Concert melancolic, dedicat Iubitei, cântă în versuri o mare iubire (în toate sensurile cuvântului), al treilea poartă un titlu latin : De anima (pe care l-am putea rezuma simplu : Despre suflet(-ul geamăn)…, sau despre frăţia universală. Al patrulea şi ultimul : Pianissimo sugerează ieşirea din scenă, pe vârful picioarelor, o durere tăcută, deci discretă, în acordurile unui pian la fel de tăcut şi de îndurerat, disimulat de faldurile tristeţii.

Deşi rostul unei recenzii nu e acela de a deconspira autorul şi nici trăirile-i lăuntrice, vom stârni şi chiar aţâţa curiozitatea şi setea de lectură a cititorului de poezie cu prezentarea – extrem de sumară – a primelor 9 poeme din primul ciclu. Note de călătorie prin sinele cândva comun, răsfirat de condiţionalitatea reducţionist umană, adus la un nemilos factor prim ? Simfonie a şoaptelor topite-n nefiinţă, readuse mirobolant la viaţă de buze arzând de credinţă – credinţă într-o fericire viitoare, deocamdată iluzorie, aflată în stadiul de dorinţă, de rugă de taină : cuplul Poet – Iubită, moare împreună – imposibila trăire a unei foste mari Iubiri, nedespărţite totuşi, căci îngemănată de suflete ! Un uşor accent hugolian : şi dacă va mai rămâne doar unul să trăiască şi să cânte Iubirea lor, Poetul va fi acela : Et s’il n’en reste qu’un, je serai celui-la ! De fapt, ceva duce cu gândul la o încercare deloc timidă de rescriere a Legendei Secolelor, uman redusă la un veac de Iubire, îngemănat cu unul de singurătate trăit de-un suflet pustiit. Înspre apus, o stea s-a risipit – şi la moartea ei, a căzut o stea, un fatalism luminos – luminat de aura Iubitei, înveşnicită în memoria Iubitului, preluat pe cont propriu de Poet, ce depăşeşte astfel falsul fatalism mioritic, purtător de noi deznădejdi…

Ciopor de stele îi vor împrumuta Lumina lor, străluminându-i pletele de umbră, refăcându-i conturul luminos cu razele scăpate din îmbrăţişarea Orientului Veşnic… Coroborând titlul volumului : Înger răstignit cu poemul Recviem, notăm că rugul de trandafir pe suflet aşezat, trimite la Rosa Crucis – atât de minunatul simbol etern… În căutarea Iubitei, a Vieţii rătăcite pe Calea unui alt Adevăr – o, cât de crud, poetul va arde meteor prin spaţii, reclădind cu migala visului aromele vieţii, parfumul clipei şi speranţa regăsirii la sânul Răsăritului fără sfârşit. Măiestrită împletire de O, rmâi, ramâi la mine, Te iubesc atât de mult! Ale tale doruri toate. Numai eu ştiu să le-ascult şi de  Răsai asupra mea, lumină lină !

Cina cea de taină – din precedenţa dezîntrupării întru întruparea Mântuitorului, devine Ruga cea de taină, poem în care remarcăm faptul că, uneori, versurile burluiene capătă strălucirea adamantină a aforismului, curăţia lacrimii şi puritatea cristalului. Poetul are uneori trouvailles/găselniţe ce sunt adevărate îndrăzneli lirico-poetice unice ! Cum neaşteptată e legătura cupola albastră cu ogiva albastră, alăturare antitetică, cvasi-oximoronică, pentru că ogiva, pe lângă faptul că desemnează o arcadă, osatura unei bolţi, tot ea desemnează şi partea din faţă a unei rachete, proiectil sau bombe, deci elemente care pot face inutilă până şi bolta cerească, sau ne pot priva de contemplarea bolţii albastre prin efectele lor dezastruoase.

Doar că cupola desemnează, la figurat, zona eterată a elitelor, locul elevaţiei spirituale sau de unde sunt conduse destinele neamului, de exemplu. Ridicând ochii spre cer, omul poate avea acces la cupolă, la elite, devenind el însuşi parte a elitei ; ogiva – aici simbol al precoupărilor material(-nic-)e, terre à terre, dar cu consecinţe imprevizibile, poate distruge chiar şi cupola. Spiritul trebuie să tragă materia spre înalt, iar nu materia să tragă spiritul în jos… Iată cum un poem, aparent o specie pur literară, cumulează, prin efectul unui denotat conotativ, prin sensuri supraetajate, aproape piramidal, semnificaţii şi mesaje la care cititorul nu s-ar fi aşteptat. Spiritul ar trebui să se înalţe spre cer cu viteza ogivei şi să nu greşească ţinta – spiritul suprem ; din purtătoare de  moarte, ogiva devine aşadar punte spre viaţa adevărată : ridicarea din material trebuie să fie explozivă, dar la fel de albastră, benefică deci, asemenea Cerului. Cel care poate opera atât de lejer cu cuvântul, conferindu-i faţete şi sensuri uitate sau îngropate în materie, este neapărat un filosof tacit şi subtil al limbajului, un practician al potenţelor latente ale cuvântului, cel care a fost înainte de toate. Şi care a fost cuvântul ? Fiat lux ! Şi s-a făcut lumină…

Arcuirea de bolţi, ogiva reuşesc să ofere finalmente poetului un adăpost princiar. Cu cele 7 stele strălucitoare ale sale, Carul Mare seamănă mai degrabă cu  un triumfal car de luptă, căci cel care şi-a propus să locuiască cu stelele, are mult de luptat, în primul rând cu sine, cu propriu-i Sine, abia apoi cu al celorlalţi. Totul este rotire, chiar şi poetul îşi şopteşte recviemul în rotire, Carul Mare rotindu-se prin spaţii. Totul e mişcare, zadarnică pare-se : « Risipă de stele, puse-n zadar în mişcare ». Trebuie deci ca acestei mişcări, amintind de vârtejul/turbionul iniţial, să i se găsească un sens şi un rost, altfel bolţile sunt închise, fiecare trebuie să găsească cheia… de boltă care să-i deschidă Calea spre Adevăr, spre Viaţă. Impresia mea e că acest extrem de subtil poet fait double emploi, se foloseşte de durerea resimţită de pierderea Iubitei (sau Iubirii – nu mai poate iubi, sau nu se mai simte iubit…), spre a o preschimba într-o filosofie de viaţă tămăduitoare de moarte, într-un discurs apoteotic despre adevărata Viaţă, care nu ştie ce înseamnă moarte, dovadă că el şi Iubita sunt nedespărţiţi în continuare, două suflete îngemănate.

Impresia mea este confirmată de poema Viaţa ca o ghilotină, în care adversativa dar devine, la modul spectacular, citită/scandată corespunzător, cadou, dar făcut cuiva ! Adversitatea sorţii, pare a insinua poetul, se poate metamorfoza în contrariul ei, aşa cum dar poate însemna şi însă, şi cadou, ceva care din oprelişte devine cale de acces. De ce am oare impresia că la sute de ani distanţă de Dante, ne regăsim, graţie acestui volum, în faţa unei selva oscura di simboli, o pădure virgină aproape, luxuriantă de simboluri nedescifrate încă, sau a căror semnificaţie a fost uitată, escamotată de scurgerea nisipului prin clepsidrele Timpului… ? Căci trecerile succesive prin diversele stări ale sufletului (corespunzătoare cvasi literal stărilor materiei, întrupată, nu-i aşa, din spiritele decăzute, ajunse în pulberea drumului), ne ilustrează iadul trăit şi parcurs de poet în căutarea Iubirii, după edenul abia înzăvorât, al Iubirii minunate divin trăite. Doar că Poetul Vasile Burlui realizează saltul din Iadul material, pământean, situându-l pe coordonatele înaltului, unde se ajunge trecând de porţile Spiritului. Un Dante modern deci, care actualizează aşa-zis problematica dantescă, reconfigurând-o cu repere şi jaloane superioare, marca manifestă a saltului realizat în timp, a progresului fiinţei umane, prizonieră a Spaţiului şi Timpului, dar liberă să profite de Mişcare, de mişcarea browniană a spiritului întru propria elevare din cenuşa decăzutelor imperii…

Poema Învinsul nici măcar nu poartă germenii unui Vae victis, dimpotrivă, învinsul va deveni învingător, întorcând în favoarea sa adversitatea pornită împotrivă-i. Gâlceava Sinelui cu propriul eu, mereu reluată, pe diverse paliere, în diverse momente ale istoriei şi literaturii,  « deşi-i retras în sine ca-n tibetane grote ». Ascensiunea, elevaţia spirituală transpar limpede, căci aluzia la Lhassa, acoperişul lumii (acolo unde nu-i este dat oricui să ajungă), e evidentă. După ascensiune, vine cuvenita imersiune, dovadă a profunzimii dar şi a abis(-al-)ului psihic : « Scufundat în sine ca-n apele hinduse », semnifică scurt şi aproape tăcut – ca orice mare durere – că a primit botezul nenorocului, odată cu cel al focului catharctic. Semnificaţia botezului, oricât de metaforizată ori camuflată, rămâne însă neatinsă, iar localizarea pe coordonate hinduse trimite la filosofia hindusă, inclusiv la rolul karmei întru desăvârşirea fiinţei.

Decriptarea unor versuri ca “ Înmormântată-n visu-mi…” face trimitere la vălul Mayei, la iluzia (căreia evanescenţa visului îi poate conferi o oarecare soliditate) că prezenţa dispărută nu a devenit încă absenţă, că fiindul nu s-a întors încă, definitiv, în nefiind, că Ouroboros nu şi-a muşcat încă coada. Poetul, posesor al unor taine şi secrete ţâşnite din cine ştie ce monitoare, nu strigă nici Rien ne va plus, nici Tout se ligue contre moi, nici nu lansează imprecaţii cu iz de blasfem la adresa Cerului. Periplul său prin astral îl va duce, inevitabil, prin câmpiile elizee ale sufletului, orbitor împodobite de palatele spiritului, acolo unde arde neîncetat candela divinului, iar asta îi e suficient pentru a nu dispera, a nu acuza şi a nu căuta vinovaţi dincolo de sine…

Poema Oameni buni, veniţi la palisade, pare a fi emanaţia unei verve pline de umor negru (nu neapărat îndoliat), cinic pe alocuri : poema pare chiar o lapalissadă în versuri. Cheia poemei e pitită în ultimul vers, a cărui esenţialitate derivă de la lapalissada aparenţei, oricum de domeniul evidenţei : « Oameni…, unde sunteţi ? » Poema Flori de ghiaţă pare o floare de colţ, o nobilă edelweiss, pictată de pictorul la care subtil face trimitere, printr-o abilă licenţă lexicală, Poetul : ghiaţă în loc de gheaţă. Gheaţa, solidificarea curgerii, iluzia opririi în loc, încremenirii nu doar în proiect, dar şi stagnarea lacrimii/durerii, toate aceste sensuri şi altele încă, precum : judecata la rece, starea de maximă luciditate, puritatea apei îngheţate amintind de cea a cristalului se adaugă şi se constituie în adăpostul princiar al evadatului din sine. La ce bun un suflet mare, dac-atârnă ca o zdreanţă ? Iar versul trimite la lamartinianul Un seul être vous manque, et tout est dépeuplé ». Un suflet mare, cât o Himalaie, se face mic, în faţa pustiitoarei singurătăţi. În faţa nefiinţării, pândită de ne(-mai-)fiind, fiinţa reproşează vieţii colţii răi, trimitere mai degrabă la colţii de stâncă pitiţi pe fundul apei, care provoacă eşuarea şi naufragiul chiar şi a corăbiilor cu toate pânzele sus…

În loc de încheiere, îl voi parafraza pe autorul în chestiune : Ce contopire-n şoapta muribundă ! Afară, tristeţile abundă… De câte ori vor fi cântat cocoşii înainte ca cititorul să fi terminat de citit această minunată poezie şi, mai ales, până o va fi înţeles ? Căci poezia aceasta este ca un joc de puzzle, punând la grea încercare răsfăţul întru poezie al lectorului dedicat genului. Dar, mai ales, e un concert melancolic, o simfonie pendulând între Bach şi Mahler, în fundalul căreia revine abundent şi obsedant un anume Recviem… Fără o necesară stare de graţie, lectura aceasta iniţiatică – în bucuriile şi tristeţile vieţii, se dovedeşte anevoioasă, dacă nu imposibilă. După chipul şi asemănarea Vieţii înseşi.