După Ulise al lui Homer și Ulise al lui J. Joyce, de ce nu ar exista și un Ulise a’ lui Nolan?!… Pentru prima dată, totul – sau aproape totul – devine despre Regizor și despre viziunea sa, despre alegerile sale, despre curajul său, nu despre opera sa sau despre artă în general. În fond, aceasta este postmodernitatea și nici măcar nu ne putem supăra fără a ne ridica împotriva spiritului epocii. Nou, interpretare, intertextualizare. Regizorul-artist este în prim-plan, iar textul – un simplu pretext. Despre Homer nici nu mai poate fi vorba. Pentru a înțelege mesajul – dacă există vreunul -, ochii și urechile sunt îndreptate, în primul rând, nu către text sau către autorul său inițial, ci către marele Regizor. Și astfel, succesul este asigurat de trecerea pe care acesta o are într-un mediu amorf al intersubiectivității, nu de valoarea intrinsecă a filmului. Și critica negativă, și cea pozitivă îi fac bine în aceeași măsură, pentru că astfel se lărgește masa spectatorilor; dacă aceștia sunt extaziați – foarte bine, dacă sunt indignați – și mai bine. Nu valoarea duce la faimă, ci faima la valoare. Toate comentariile – și am parcurs destul de multe, în toate registrele posibile: de la nepăsare la golănie, de la admirație la dezgust, de la superficialitate la profunzime! – rămân captive în peliculă, iar aceasta este o realizare în sine. Unii – cu un soi de naivitate – se întreabă de ce Elena este neagră, de ce Sinon este jucat de un actor transgender cu trăsături de copil de 12 ani, de ce Agamemnon – cu coiful lui negru, strălucitor, și cu purtarea sa de robot – pare un Darth Vader de pe Temu, de ce actorul care îl joacă pe Ulise pare el însuși rătăcit și nesigur de propria identitate, ca un Jason Bourne amnezic, sau de ce bardul de la curtea Itacăi este un negru care spune povestea Troiei pe ritmuri de rap.
Alții trec într-un registru mai înalt și sunt nemulțumiți de ideile politice, sociale și culturale transmise în repetate rânduri în film, fără vreo jenă în fața pericolului anacronismului, irelevanței și absurdității. În câteva locuri, actorii discută cu seriozitate despre căderea propriei civilizații – pe care, corect, o numesc civilizația Epocii Bronzului -, deși „civilizație” și „cultură” sunt cuvinte puse în circulație cu acest înțeles abia începând cu secolul al XVIII-lea, spre deplina satisfacție a conservatorilor.
Feminismul nu iartă nici el: Circe ține un discurs militant, coborât parcă direct din Simone de Beauvoir, în timp ce „îi face” pe tovarășii lui Ulise – literalmente și metaforic – porci; nimfa Calipso, posesivă și erotomană – a lui Homer -, este înlocuită cu o nimfă Calipso altruistă și afectuoasă – a lui Nolan -, iar Penelopa se dovedește a avea, din perspectivă progresistă, un apetit sănătos pentru putere, punându-l la punct pe Telemah atunci când acesta pare că vrea să îi iasă de sub tutelă, cum îi stă bine unei adevărate „mame devoratoare” a secolului XXI. (Comentariu personal pentru cei care au văzut deja filmul: oare de ce mi se pare că Telemah nu pleacă neapărat în căutarea tatălui său, ci mai degrabă fuge de maică-sa?!). Corectitudinea politică este reprezentată atât de ostentativ și de neechivoc, încât nici măcar nu mai merită menționată: zei și muritori – negri, asiatici, indieni… În fine, mai sunt și cei care par preocupați în mod direct de arta cinematografică. De ce cetatea Itacăi pare mai degrabă o ruină uitată de vreme, așezată pe o stâncă deasupra mării? De ce Troia pare o construcție din butaforie ieftină? De ce filtrele folosite fac ca Mediterana să semene mai degrabă cu Marea Nordului, iar Ulise și tovarășii săi – cu niște vikingi autentici, adunați din toate colțurile lumii? (Tentația este uneori prea mare!)
Cum de s-a ajuns, după toată literatura greacă și după tradiția post-dantescă, la reprezentarea Iadului sub forma unei autostrăzi largi, pe care bitumul nu a avut încă timp să se întărească? De ce trec actorii de la recitarea unor platitudini la discursuri politice, aparent profunde, cu atâta lejeritate? Și ce este cu zgomotul continuu care îți inflamează creierul? Cadrele, culorile și sunetul te duc cu gândul mai degrabă la ideea de experiment decât la aceea de epopee… Și totuși: povestea? Și aici părerile sunt împărțite! Canonul ridică ștacheta destul de sus, dar cred că tocmai confruntarea cu această ștachetă poate fi salvatoare. Chiar și curajul unei asemenea întreprinderi este de apreciat. Din povestea lui Ulise pot fi extrase noi niveluri de interpretare, reformatoare chiar și pentru modernitatea obișnuită cu orice. Nu că Nolan ar fi făcut acest lucru! Eu însumi îmi închipui un Ulise modern, a cărui rătăcire este una mai degrabă psihologică, provocată de traumele războiului; un Ulise care coboară în infernul plăcerilor, al drogurilor și al crimelor de tot felul; un Ulise pentru care familia și casa sunt un far călăuzitor.
Să nu uităm că întreaga cultură a Renașterii a pornit de la inițiativa de a recupera cultura greco-romană prin spiritul proaspăt al creștinătății. Prin urmare, poate fi salutată reîntâlnirea cu trecutul, oricât de forțată și de kitsch-oasă, oricât de lipsită de pietate ar fi. Este, în primul rând, o recunoaștere a existenței acelui trecut; și, în fond, astfel pot fi reînnoite și salvate culturile. Chiar și cultura noastră a noului perpetuu, a progresului ca valoare, a siliciului… Totuși, acest Ulise a’ lui Nolan nu este, din păcate, doar a’ lui Nolan! În el nu se regăsesc doar viziunea și talentul lui Nolan, ci – sunt convins! – și constrângerile, și lașitățile sale. Ulise este asumat de Nolan, însă Ulise al lui Nolan este și Ulise al factorilor de decizie de la Oscar, este și Ulise al celor care au finanțat filmul, este și Ulise al celor care îl vizionează și îl critică cu atâta pasiune. Este Ulise al tuturor celor care l-au influențat pe Nolan.
Cred că filmul respectă în mod deliberat cotele de reprezentare cerute pentru a se putea califica la premiile Oscar, din rațiuni practice, nu ideologice; cred că limitările de buget și-au spus, pe alocuri, cuvântul, și producția a avut de suferit, și cred că alegerea unui anumit public-țintă a impus simplificări ale dialogului și ale poveștii și nu vreo nouă sensibilitate artistică trezită de intersecția cu operele canonice al culturii occidentale. Nu este vorba despre curaj, ci despre conformism. Iar acest lucru este mai dezamăgitor decât dacă Ulise ar fi fost un fel de manifest. Abia această constatare decade filmul din sfera valorii și clarifică așa-numitele „controverse” din jurul său. Ulise al lui Nolan este, de fapt, un Ulise al subculturii postmoderne.
Și poate că este puțin și al lui Homer. Puțin. Prea puțin pentru a conta și suficient pentru a menționa acest fapt… Dacă trebuie văzut?! Dacă ați ajuns la finalul articolului – probabil că nu!…
