Întrebam în urmă cu cîtva timp de ce lipsesc din bibliografia „canonică” a holocaustului capii Comunității Evreiești din România = din cauza colaboraționismului. Nandor Gingold, președintele Centralei Evreilor (pe aproape întreaga durată a celui de-al doilea război mondial: decembrie 1941 – 2 septembrie 1944), a fost medicul personal al lui Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei naziste la București. Răspunsul se află în volumul „Pogromul de la Iași și Holocaustul în România”, coordonat de Carol Iancu și Alexandru-Florin Platon, ce reunește studiile unor nume binecunoscute din România, Israel, Franța, Basarabia: istorici, arhiviști, literați și filosofi și este scos în anul 2015 sub egida Centrului de Istorie a Evreilor și Ebraistică al Facultății de Istorie din cadrul Universității Al. I. Cuza în parteneriat cu Universitatea Paul-Velery Montpellier III din Franța = lucrare cu autoritate științifică. Pentru a nu fi acuzată de negaționism, pun în foto paginile de pe care iau chestiunile supuse atenției. Pe pag. 165 – 166 găsim: capii comunității evreiești din România în timpul holocaustului au fost «oameni fără scrupule, care în condiții normale n-ar fi avut șansa de a ajunge cândva în fruntea obștei, rolul lor fiind executarea tuturor dispozițiilor, decretelor și legilor odioase care îi asupreau pe evrei», adică colaboraționiști. Între aceștia, Nandor Ghingold a avut «marele merit de a fi medicul personal al lui Manfred von Killinger, ambasadorul Reich-ului la București».
Despre Gingold am mai scris o dată, prin raportare la Octavian Goga, atrăgînd atenția asupra istoriei partizane și selective prin care se perpetuează neadevăruri periculoase pentru orice stat, în prezent și mai ales în viitor. Observația rămîne valabilă: după pasajul citat mai sus, autorul respectiv face un salt acrobatic și schimbă subiectul. Pînă la sfîrșitul textului vorbește despre conducerea paralelă, subterană, a comunității evreiești din România în timpul celui de-al doilea război mondial, eliminînd intenționat din atenție conducerea administrativă oficială. Mai exact, se referă la acțiunile dr. Wilhelm Filderman, dr. Alexandru Șafran și A. L. Zissu – trei mari personalități evreiești cărora istoria le datorează o binemeritată recunoștință. Sînt sintetizate eforturile acestora de apărare a evreilor, inclusiv prin apelurile la mareșalul Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri Mihai Antonescu, la capii Bisericii Ortodoxe și la regina-mamă Elena. De fiecare dată se evidențiază că intervențiile au fost încununate de succes, liderii statului român și marile personalități cărora li s-au adresat ajutîndu-i în diferite moduri pentru a ușura soarta evreilor.
Cu toate acestea, cu certă rea credință se scrie că deși Patriarhul Nicodim, mitropoliții Pimen al Moldovei, Nicolae Bălan al Ardealului și Tit Simedrea al Bucovinei au oferit întotdeauna sprijinul comunității evreiești, în realitate erau niște antisemiți notorii! („Patriarhul era știut prin poziția sa că evreii trebuie să sufere” – p. 171; „Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea, era știut ca antisemit” – p. 172; „Mitropolitul Bălan de Sibiu-Alba Iulia… era un antisemit notoriu, dar era și preotul duhovnic al mareșelului Antonescu” – p. 172).
Dintr-un alt punct de vedere, în literatura „canonică‟ se practică decontextualizarea istorică spre a se impune ideea că holocaustul românesc trebuie apreciat diferit de cele europene. Motivul ar fi că România a fost un stat suveran și prin urmare responsabilitatea revine fără nici o atenuantă autorităților și armatei, în primul rînd mareșalului Ion Antonescu, obligatoriu mai gravă decît în alte locuri.
Incontestabil, România mutilată în vara anului 1940 prin luarea Basarabiei, nordului Transilvaniei și Cadrilaterului și-a păstrat ființa statală – spre deosebire de Austria, Polonia, Cehoslovacia, Franța ori Țările de Jos. Asta nu înseamnă nicidecum că guvernul român a funcționat în afara contextului geopolitic european, că putea ignora alianțele politico-militare internaționale sau interesul național („nomina odiosa”, astăzi!) . Oricît de suverană a fost România în cel de-al doilea război mondial, armata germană nu s-a aflat la noi cu titlu decorativ, alianța cu Germania a fost o puternică sursă de presiune iar vecinătățile un permanent pericol. Dar, dacă ar fi să aplicăm justa măsură, recte „canonul”, și asupra subiectelor ocultate, nu doar asupra celor agreate, rezultă că președintele Comunității Evreiești din România, trăind într-un stat independent și suveran (dar fascist și puternic antisemit!), a fost medicul personal al celui mai înalt demnitar al Germaniei naziste la București de bună voie și nesilit de nimeni – cu tot ce implică asta pentru comunitatea al cărei reprezentant oficial era.
O consistentă literatură consacrată holocaustului întocmită în institutele ce au ca scop studierea subiectului, inclusiv manualele impuse studiului în școlile generale din România, repetă cu obstinație că în imensa ei majoritate societatea românească era antisemită, fascistă, legionară iar capii Bisericii Ortodoxe niște antisemiți notorii. Istoria fiind plină de nuanțe, nu contestăm, că o încasăm; numai că, concomitent și contemporan cu aceștia, Președintele en titre al Comunității Evreiești din România, Nandor Ghingold, era medicul ambasadorului nazist Manfred von Killinger.
Prin urmare, istoriei holocaustului trebuie să i se adauge încă o particularitate vizînd responsabilitatea, comparativ cu spațiul european. Și cum în istorie nu există doar alb și negru, ci și foarte multe griuri intermediare, cunoașterea acestei particularități devine obligatorie pentru toate părțile implicate: de pe înalta poziție pe care a deținut-o, aflat în proximitatea unui demnitar nazist categoric mai puternic decît Regele și cu certă influență asupra mareșalului Antonescu, activitatea lui Nandor Gingold este esențială pentru completarea tabloului holocaustului în România. Cu atît mai mult cu cît țările europene și-au rezolvat problema colaboraționismului. Chestiunea îi interesează în egală măsură și pe istoricii basarabeni, deoarece Nandor Gingold a fost și conducătorul comunității evreiești dintre Prut, Nistru și Transnistria între 22 iunie 1941 – primăvara anului 1944. Coordonarea eforturilor este necesară și pentru elucidarea altor aspecte ale istoriei din spațiul românesc, din cauză că un număr însemnat de persoane de etnie evreiască ce „lipsesc‟ din statisticile de la Iași, de exemplu, în 1941, s-au refugiat cu un an înainte în Basarabia ocupată de URSS: după anexiunea din 28 iunie 1940 a existat un interval de 15 zile pentru schimbul de populație, iar documentele de arhivă atestă cîteva zeci de mii de oameni care au plecat în acele două săptămîni peste Prut, pe la Ungheni, Galați etc.
Comunitatea evreiască a suferit enorm, oamenii au murit; mărturiile supraviețuitorilor sunt copleșitoare; aritmetica, lugubră; prezentul – apăsător și potențial exploziv. Urmașii celor de atunci au dreptul să cunoască adevărul necosmetizat asupra a ceea ce s-a întîmplat – fie că este favorabil, fie că nu. Or, fără analiza biografiei liderilor și a activităților desfășurate (sau nu!) de aceștia pentru apărarea oamenilor aparținînd comunității lor de abuzuri, spolieri, violențe, salvarea de la deportări și moarte, istoria noastră este incompletă. Iar instituțiile a căror rațiune de a exista este studiul holocaustului au obligația să depășească faza subiectivă – a memorialisticii, istoriei orale și a benzilor desenate (pe cea de intimidare o ignorăm) – și să scoată la suprafață și părțile întunecate. Deloc în cele din urmă, pînă la înlăturarea omisiunilor, a greșelilor, a decontextualizării și a deformărilor informaționale, manualele de istoria holocaustului să fie retrase din programele de învățămînt din cauză că imaginea ce li se construiește copiilor de școală generală este incompletă: nu ne este îngăduit nouă, adulților, să punem pe umerii lor consecințele istoriei selective.
