Acum opt decenii, SUA a fost capabilă să desfacă alianța Germania-Japonia, pentru se putea extrage din înlănțuirea eurasiatică pe care o simțea, pe de o parte, pe malul Atlanticului la care ajunsese Germania lui Hitler, pe de altă parte, în zona Pacificului, acolo unde Japonia se întărea militar pe seama Chinei. Pentru a ajunge în acea poziție dominantă, SUA a fost nevoită să facă alianță cu URSS-ul și să accepte o Chină comunistă în Asia care nu părea, la acea vreme, periculoasă. În plus, Europa celui de-al doilea război mondial era încă o Europă strategic de secol XIX, cu puterile europene luptându-se între ele cu acribie. Fără acest context, americanii ar fi fost anihilați în Normandia de o alianță eurasiatică în care s-ar fi regăsit Franța, Germania, URSS și China… Astăzi, situația este atât de schimbată, încât America lui Trump „eliberează” Europa de trupe americane pentru a se concentra pe îndiguirea Chinei (principala beneficiară a acestei retrageri e Rusia, dar nici UE nu suferă), fix în momentul în care Europa și China sunt legate cu din ce în ce mai multe fire la vedere sau nevăzute. Iar aceste fire trec, vrem, nu vrem, prin Rusia…
Răspunsul american este o tentativă de îndiguire avansată în Asia Centrală (cât de realistă?), o încercare de rupere a Drumului Mătăsii în Iran, o încercare de rupere a Europei de Rusia în Ucraina și o tentativă de a submina UE din interior prin mișcări suveraniste coordonate de la Washington. Vizita lui D. Trump la Beijing a arătat limita tuturor acestor strategii locale, asamblate la nivel global (singurul punct în care SUA a câștigat în raport cu China este în Venezuela – firesc). Îngrijorarea strategilor americani este vădită. Christopher Nye sugerează în „National Interest” că SUA ar trebui să crească presiunea pe China, pentru ca cei trei ani ai administrației Trump să nu fie ani de liniște pentru împăratul Xi… Tonul, alarmist, spune totul. Trei ani pot fi fatali dacă China „scapă” neîndiguită. O Chină care, ni se spune, nu este lipsită de probleme. Dar, când doi uriași se bat, e important ca cel care e mai proaspăt să câștige timp. Americanii se grăbesc. Chinezii, nu… Nye nu este singurul analist care pledează pentru ca administrația Trump să devină mai inflexibilă cu China. Aflăm din aceeași prestigioasă revistă că bugetul militar al Chinei este mult mai mare decât declară Partidul Comunist Chinez (poate chiar dublu…), ceea ce ridică gradul de alertă în SUA.
Semnalăm și articole optimiste, în care Eurasia este declarată „moartă” din cauza războaielor din Ucraina sau Iran… Concluzia? Pe măsură ce puterea chineză crește, SUA este obligată să elibereze frontul european pentru a se concentra pe cel asiatic. Numai că Europa și Rusia așteaptă momentul prielnic pentru a relua un dialog întrerupt din motive strategice americane (revenirea numelui lui G. Schroeder este un semnal), ceea ce înseamnă că alianța SUA-UE este acum mult mai slabă decât alianța Rusia-China și, mâine, va fi mai slabă decât legătura geostrategică UE-Rusia-China, dictată de geografie și de ponderea puterilor ce se află în joc. Plus de istoria recentă a unipolarismului…
Trăim schimbări nemaivăzute de un secol…
