De documentele scrise am cam dus lipsă de-a lungul istoriei noastre medievale. Astfel că apariția unuia din secolul XIV este ca descoperirea unei adevărate comori de aur. Este vorba despre un izvor scris ce atestă existenţa localităţii Bârsana din Maramureș, la anul 1326 (sec. XIV) când, la 26 septembrie, regele Carol Robert emite o diplomă prin care întăreşte drepturile de posesiune asupra moşiei Bârsana cneazului Stanislau Bârsan care stăpânea deja această moşie cu drept de moştenire. Acest izvor scris reprezintă şi cea mai veche „diplomă” de confirmare a rangului nobiliar a unui român din provinciile româneşti, de la începuturile istoriei. Carol Robert de Anjou acordă această diplomă lui Stanislau Bârsan, stăpânitor al Cnezatului Strâmturii (Bârsana) din Ţara Maramureşului pentru serviciile aduse. În continuare redau textul integral de donaţie a lui Carol Robert de Anjou, către Stanislau Bârsan. „Carol, din îndurarea lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei, principe de Salerno şi stăpân al Ţinutului şi Muntelui Sant’Angelo, tuturor credincioşilor lui Christos care vor vedea scrisoarea de faţă, mântuire întru Mântuitorul tuturor. Vrem să ajungă la cunoştiinţa tuturor, prin cuprinsul scrisorii de faţă, că luând seama la faptele de credinţa şi la slujbele merituoase ale cneazului Stanislău, fiul lui Stan, de asemenea la statornicia credinţei sale şi la devoţiunea sa sinceră, pe care ştim ca a avut-o mereu faţă de noi şi faţă de sfânta coroană regească, simţim că o are şi în prezent, şi credem cu tărie că o va avea şi în viitor, şi, văzând noi să-l răsplătim cu favoarea regească pentru atâtea fapte de credinţă şi slujbe am dat, am dăruit şi am hărăzit un anumit pământ numit Zurduky (Strâmtura; Bârsana), aflător în districtul Maramureşului, ţinând de dreptul nostru de danie, împreună cu toate folosinţele şi dependinţele sale, între semnele de hotar şi hotarele dinainte, aceluiaşi Stanislău cneazul (kenezio – în original) şi prin el, moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi, pentru a-l stăpâni, a-l ţine şi a-l avea cu drept deplin, de necurmat şi de moştenire, scutind şi absolvind acelaşi pământ de orice jurisdicţie, judecată şi dare regală care vor fi exercitate de noi sau de oricare dintre slujbaşii noştri, sau, va fi percepută în orice timp şi am cedat aceluiaşi cneaz şi moştenitorilor săi toată datoria şi darea aceluiaşi pământ sau a oamenilor care locuiesc pe el, ca să o perceapă după obiceiul şi legea nobililor regatului. Prin urmare, să nu-i fie îngăduit nici om să încalce prevederea prezentei scrisori sau să o contrazică cu îndrăzneală necugetată şi să nu existe vreunul care să îndrăznească să pretindă vreo dare de la oamenii numitului pământ Zurduky (Strâmtura; Bârsane), iar dacă va îndrăzni vreunul, atunci să atragă asupra lui mânia regească. Întru pomenirea şi tăria veşnică a acestui lucru, noi am dat această scrisoare de faţă, întărită cu semnul peceţii nostre duble, noi şi autentice. Dată de mâna chibzuitului bărbat, magistrul Andrei, prepozitul de Alba (Regală), vicecancelarul curţii noastre, iubitul şi credinciosul nostru, în anul Domnului 1326, în ziua a zecea înaintea calendelor lui octombrie, în acelaşi an al domniei noastre, adică al douăzeci şi şaselea, pe când guvernau în chip fericit bisericile lui Dumnezeu venerabilii părinţi domnul Bolezlău, arhiepiscopul de Strigonium şi fratele Ladislau, arhiepiscop de Kalocșa, Ioan, episcop de Nitra, Benedict, episcop de Cenad, Nicolae, episcop de Gyor, Gheorghe, episcop de Sirmiu, Ladislau, episcop de Pecs, fratele Petru, episcop de Bosnia, Ivanca, episcop de Oradea, Andrei, episcop de Transilvania, Henric, episcop de Veszprem, Laurentiu, episcop de Vac şi Chanadin, episcop de Eger, iar Filip era palatin, Dumitru, mare vistier, Alexandru, jude al curţii noastre, Toma, voievod al Transilvaniei, Mych, ban al întregii Slovenii, Pavel, ban de Mako, Ioan, mare vistier şi Deseu, mare comis al doamnei regine, soţia noastră, Nicolae, comite de Posonium, şi alţii, cât mai mulţi deţineau comitatele şi dregătoriile regatului.” (Ioan Mihaly de Apşa – „Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV”, pag. 7-9, Culegere de text: Cornel Bîrsan).
Voievodatul Maramureșului a fost o formațiune politică românească în perioada medievală, care a ocupat teritoriul geografic al Țării Maramureșului și care a existat până la sfârșitul veacului al XIV-lea când s-a transformat în comitat al Coroanei Ungare, prin eforturile abile ale regilor din dinastia de Anjou. Pe plan intern Voievodatul Maramureșului era o uniune de formațiuni autonome, cnezate de vale, conduse de cnezi locali, urmași ai giuzilor (jude de sat) aleși de obști din rândurile țăranilor. Funcția de voievod al Maramureșului era de asemnea electivă, dar alegerea se făcea dintre cei mai vrednici și mai puternici cnezi de vale. Despre începuturile acestui voievodat se știe prea puțin, însă transformarea lui în comitat a fost un proces îndelungat și complex, realizat prin acordarea de titluri nobiliare cnezilor maramureșeni și integrarea lor în nobilimea regatului, și prin atribuirea demnității de comite chiar voievodului Maramureșului. Este greu de precizat timpul în care apare Voievodatul Maramureșului, probabil undeva între secolele XI-XIII, în urma coagulării unor structuri de organizare la baza cărora stătea obștea sătească, condusă de un jude ales, și unde hotărârile importante erau luate de sfatul bătrînilor. Prima mențiune documentară a „pădurii Maramureșului” datează din 1199 cu ocazia unei vânători a regelui Emeric al Ungariei. Denumirea de „pădure regală” cu care este atestat în secolul XIII ne arată că înainte de 1300 acest ținut nu intra în Regatul Ungar, ci se afla la marginea sa, iar asupra lui nu se exercita autoritatea nici unui stat feudal. Prima atestare a unui voievod maramureșean datează din aproximativ anii 1320-1330, atunci când poate să fi fost activ „Erdeu Woyvode”, menționat precis în 1345 într-o scrisoare a Papei Clement VI către regele Ludovic I ca tată al lui „Aprozye voyuoade de Zopus”. Este vorba despre voievodul Codrea, originar din cnezatul de vale al Sarasăului / Câmpulungului (probabil din Sarasău sau din Săpânța), tată al voievodului Oprea de Săpânța. În veacul al XIV-lea populația Maramureșului era estimată la 8.000 – 10.000 de locuitori, grupată în 100 de așezări identificate și localizate cert, ceea ce înseamnă mai puțin de 1 locuitor/ km2. Cu toate acestea, Maramureșul a dat pe toată perioada voievodatului, dar și după aceea, oșteni de seamă Regatului Ungar, Poloniei și Haliciului, iar oastea voievodului a participat alături de armatele regale în cele mai importante bătălii care s-au dat în estul regatului cu tătarii, cu lituanii, cu turcii sau cu moldovenii. Oamenii se ocupau cu agricultura, culturile predominante fiind secara și ovăzul, dar și hrișca și cânepa, principalul material textil folosit pentru îmbrăcăminte. Locuitorii creșteau vite (40% din oasele găsite la reședința din Cuhea le aparțin, precum și 50% din cele găsite în vatra Sarasăului) – cel mai adesea din rasa Mocăniță, bine adaptată condițiilor aspre din această zonă. Oile erau duse vara la munte pentru pășunile bune pe suprafețe imense, iar porcii – rase primitive, asemanătoare celor sălbatici, erau mînați în turme la marginea satelor. Populația fiind rară și pădurile ocupând zone întinse, vânatul și culesul ciupercilor și a fructelor de pădure erau încă surse importante care completau hrana maramureșenilor. Satele erau mici, 20-25 de case, iar la o medie de trei membri pe familie acestea nu puteau depăși 70-80 de locuitori. Obștile sătești stapâneau în comun apele, pășunile, și pădurile, iar pămîntul arabil era împărțit periodic membrilor obștii de către Sfatul Bătrînilor, care deasemnea lua hotărîrile importante pentru comunitate. Economia s-a bazat întodeauna pe munca țăranilor liberi, iobăgia a fost cunoscută târziu în Maramureș, și chiar atunci era mai degrabă o excepție la curțile cneziale. Iobagii sunt pomeniți mai ales începând din secolul XV pe domeniile feudalilor străini și a oaspeților regali. Această organizare va duce, odată cu creșterea populației, la fărâmițarea atât de măruntă a pământurilor prin împărțire între urmași, încât locuitorii satelor, deși liberi prin lege vor fi în mare parte săraci, fiind obligați să trăiască din puținele produse ale gospodăriei, sau să lucreze la cele câteva familii mai înstărite din sat.
Perioada de dezvoltare și afirmare a voievodatului a corespuns cu importante schimbări sociale și politice. Organizarea în obști sătești și teritoriale, care a dominat vremurile preistorice dar și perioada migrațiilor a început sa se schimbe. Din interiorul ei s-au ridicat juzii aleși, care în timp vor cîștiga o poziție socială mai înaltă, și pînă la urma și o bunăstare materială superioară, devenind cnezi. Aceștia nu erau alții decît fruntașii satelor, membrii ai obștii de țărani liberi, care nu s-au separat de aceștia ca interese și mentalitate, ci au fost susținători și apărători ai obștilor. Când Maramureșul a fost cunoscut și satele lui menționate în documentele cancelariei ungare din veacul al XIV-lea, poporul român de pe aceste văi a ieșit la iveală cu o organizare care presupune o temeinică evoluție în timp. Dar aceste atestări arată în același timp tocmai apropierea stapînirii ungare de hotarele voievodatului. In vremea apariției cnezilor maramureșeni în documente, instituția cnezială lua contact cu feudalismul și intra intr-o fază de descompunere. Regii Ungariei vor oferi titluri nobiliare cnezilor de vale, și mai apoi celor de sat, și îi vor întări prin diplome asupra moșiilor pe care de fapt le stăpîniseră și pînă atunci, tranformîndu-i din fruntași ai satelor aleși de obște, în stăpîni feudali cu drepturi nobiliare atestate chiar de regalitate. Pe de altă parte, încă din secolul XIII a început pătrunderea de „oaspeți regali” (coloniștii germani, sașii) pe valea Tisei, în partea de vest a Maramureșului unde întemeiază 5 târguri: Visc, Hust, Teceu, Câmpulung și Sighet. Acestă ofensivă a feudalismului ungar nu putea să nu afecteze situația locuitorilor Maramureșului, la toate nivelurile. Declinul voievodatului maramureșan se datorează destrămării relațiilor sociale care au stat de sute de ani la baza lui, prin avansul feudalismului ungar înspre acest teritoriu. Viața obștilor libere a fost afectată de transformarea cnezilor, reprezentanți ai obștii, în nobili, reprezentanți ai regalității. Dar nici cnezii nu au putut accepta ușor noua stare de lucruri, deoarece titlurile nobiliare îi făcea supuși ai regelui, și îi priva tocmai de avantajul cel mai mare de care se bucurau până atunci, libertatea și autonomia locală. Voievodul Maramureșului era stăpânitor peste întreg ținutul, conducător al armatei maramureșene când acesta mergea la luptă, dar și judecător în pricinile importante pentru cei pe care îi conducea. După venirea oaspeților regali în valea Tisei, așezările lor ies de sub stăpânirea voievodului. De asemnea strângerea oastei când aceasta se făcea pentru ajutorul regelui, va deveni sarcina castelanului de Hust, iar judecarea cazurilor cele mai importante va trece în atribuția unui reprezentant regal. În aceste condiții, o parte din cnezii maramureșeni vor trece munții pentru a se stabili în regatul Poloniei, unde s-au remarcat prin fapte de vitejie și au primit moșii și titluri nobiliare, dar și dreptul de a stăpâni după datinile străvechi românești domeniile dăruite. Alții vor trece înspre sud, în Năsăud, Țara Lăpușului sau Chioar. Dar evenimentul de cea mai mare însemnătate istorică a fost trecerea în Moldova a voievodului Bogdan I și întemeierea statului medieval independent al Moldovei. Voievod al Maramureșului din 1342, intră în conflict cu regele Ungariei și după 17 ani de rezistență hotărăște să treacă munții chiar în anul când moare voievodul Sas, fiul lui Dragoș I. Bogdan I a învins oastea lui Balc, urmașul lui Sas devenind primul voievod al Moldovei de sine stătătoare. Balc trece munții în Ardeal și cere sprijinul regelui ungar Ludovic I, dar armata regală este înfrântă de oștile lui Bogdan. Balc va primi însă, ca recompensă pentru credința lui, domeniile lui Bogdan, iar în 1365 și conducerea voievodatului Maramureșului, aflat în acest răstimp în stăpânirea nepoților lui Bogdan, Ștefan și apoi Ioan. Balc va conduce Maramureșul timp de 30 de ani în dubla calitate de voievod și comite, perioadă în care populația și cnezii se vor obișnui cu noile instituții feudale, făcându-se astfel trecerea lină la structura de comitat. Cnezii maramureșeni vor face alianțe și căsătorii cu membri ai nobilimii ungare, iar unii dintre ei se vor integra acesteia. Un nepot al lui Balc, pe nume Dragoș, se va converti la catolicism, și va pune început familiei Dragfi care va juca un rol important în istoria regatului ungar. Balc a continuat însă politica tradițională de autonomie a Maramureșului, iar spre sfârșitul veacului al XIV-lea se împacă cu moldovenii și face chiar alianță cu aceștia. În luna august a anului 1381 Balc, împreună cu fratele său Drag, vor merge până la Constantinopol pentru a obține pentru mănăstirea ortodoxă din Peri statut episcopal. Patriarhul Antonie al Constatinopolului de la acea vreme va răsplăti osteneala lor, acordând egumenului mănăstirii rangul de exarh patriarhal, cu autoritate peste Maramureș, Ugocea, zona Oașului și Medieșului din Sătmar, Sălaj, Ciceu și Almașul Bihorului. Este cea dintâi mențiune sigură a unei structuri bisericesti episcopale românești la nord de Dunare. Aici se vor traduce și primele texte bisericești în limba română. Lista Voievozilor de Maramureș cuprinde după cum urmează pe: Codrea de Câmpulung (1320 – 1330); Bogdan de Cuhea (1330 – 1342); Oprea de Săpânța fiul lui Codrea (1343 – 1345); Ioan de Cuhea și Rozavlea, fiul lui Iuga (1345 – 1355); Bogdan de Cuhea (1355 – 1359); Ștefan de Cuhea și Săliște, fiul lui Iuga (1359 – 1365); Sas de Bedeu (1365 – 1368); Balc de Bedeu (1368 – 1387; 1400 – 1402); Drag de Bedeu (1387 – 1400) etc.
Voievodatul Maramureșului a contribuit semnificativ la consolidarea și înființarea statului medieval românesc de la est de Carpați, a constituit un centru al ortodoxismului românesc, a lăsat în urmă o nobilime mica, dar puternică, precum și câteva familii nobiliare maghiarizate, importante pentru istoria Ungariei și a Transilvaniei, un exemplu în acest sens fiind familia Drag, devenită Dragfi. Moștenirea voievodatului a fost importantă și pentru mișcarea de renaștere națională a românilor din Regatul Ungariei, din Partium și din Principatul Transilvaniei. Perioada voievodatului a lăsat în urmă și o serie de vestigii arheologice, precum ruinele reședinței voievodale de la Cuhea. Comitatul Maramureșului, continuatorul voievodatului, a păstrat un oarecare grad de autonomie și în secolele care au urmat, mai ales că în fruntea lui s-au aflat cel mai adesea comiți de origine românească. Istoria a fost trecut și a devenit present, căutând acum drmul către viitor…
