Crucea a aruncat mult timp o umbră lungă, nu a amenințării, ci a milei; semiluna, o curbă nu a cuceririi, ci a contemplării; dharmachakra, o roată nu a războiului, ci a înțelepciunii. Timp de secole, credința a fost cuptorul liniștit în care a fost făurit curajul, nu pentru a-l incinera pe celălalt, ci pentru a rafina sinele. Martirii nu au murit ”pentru” dogmă; au murit pentru că dogma cerea demnitate, cerea dreptate, cerea iubire chiar și acolo unde iubirea era întâmpinată cu bici și suliță. Sângele lor nu a fost vărsat pentru a sfinți violența, a fost oferit ca o mărturie tăcută, arzătoare împotriva ei. Totuși, astăzi, religia este prea adesea mânuită nu ca o busolă, ci ca un băț, fluturată în conferințe de presă, încorporată în manifeste, invocată în fracțiunea de secundă înainte ca trăgaciul să fie apăsat. Când ambiția politică se acoperă în lexic sacru, când lăcomia teritorială se maschează în mandat divin, când frica este botezată în credință, religia nu aprinde războiul; este „materializat” de cei care i-au abandonat de mult sufletul. Porunca coranică „Nu va exista constrângere în religie” nu este o sugestie, este un pilon structural. Apelul creștin de a „întoarce și celălalt obraz” nu este pasivitate, este o rezistență radicală, disciplinată, la logica represaliilor.
Hindusul „ahimsa”(fără violență), budistul „mettā”(iubire), evreul „tzedek” (dreptate) acestea nu sunt portițe pentru letargie, ci teste de turnesol pentru conducere. A cita scriptura în timp ce se reduce la tăcere conștiința nu este evlavie, este blasfemie îmbrăcată în veșminte. Cel mai periculos nu este fanaticul care strigă scriptura de pe vârful unui munte, ci omul de stat care o șoptește în încăperi închise, traducând metafore antice în muniții moderne, confundând legământul cu cucerirea, confundând responsabilitatea legământului cu dreptul colonial. Religia, în esența sa etică, este o structură a reținerii: numește sacrul în străin, localizează divinul în vocea disidentă, insistă ca altarul și azilul să aibă aceeași temelie. Când acea structură este inversată, când „Dumnezeu vrea” devine preludiul tirurilor de artilerie, când „pământul sfânt” este redefinit ca pământ curățat de cele nelegiuite atunci credința nu mai justifică războiul; este „deturnată” de cel mai vechi complice al războiului: setea de control absolut.
Așadar, să ne întrebăm, cu o claritate nemiloasă: Invocarea Numelui Celui Prea Milostiv face o rachetă mai morală? Îmbrăcarea unui tanc într-un simbol sacru îi sfințește traiectoria? Intonarea unei rugăciuni înainte de a lansa o bombă transformă atrocitatea în ispășire? Nu. Transformă teologia în teatru și tragedia în tradiție. Martirii de demult nu au căutat martiriul; au căutat sens. Nu au tânjit după coroana de spini, au purtat-o pentru că au refuzat să încoroneze ura în locul ei. Astăzi, cel mai adevărat act de credință poate că nu mai este să mori pentru credință, să îndrăznești, zilnic, să trăiești „împotriva” distorsiunii acesteia. Să alegi dialogul în locul decretului, repararea în locul pedepsei, umilința în locul sfântului hubris (mândrie). Pentru că cel mai sacru război nu se poartă pe câmpurile de luptă, se poartă în actul tăcut, neobosit și revoluționar de a refuza să lași lumina credinței să fie întunecată de fumul războiului.
Să fie pace și Dumnezeu să ne protejeze. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat pentru a răscumpăra omenirea din păcat. Moartea Sa pe cruce este înțeleasă ca un sacrificiu voluntar și desăvârșit, oferit Tatălui pentru iertarea păcatelor. Prin Învierea Sa, credincioșii primesc speranța vieții veșnice și împăcarea cu Dumnezeu. Acest eveniment este central pentru mântuire în creștinism, fiind celebrat mai ales în această perioadă.
