Părintele Stelică Zoican de la Balta mi-a relatat o întâmplare memorabilă din viaţa sa de preot de ţară. Ascultându-o, am înţeles mai bine cât de folositoare este ucenicia unui preot la o parohie de ţară în primii ani ai activităţii sale, indiferent al cui este şi pe cine are rudă la Ierusalim. Numai la sat înţelegi mai bine frumuseţile sufletului românesc nealterat de influenţele nefaste ale civilizaţiei moderne, numai acolo, confruntându-te cu greutăţile şi necazurile, cu lipsurile şi cu problemele specifice treci prin cuptorul de foc al încercării şi al călirii. Numai acolo îţi înţelegi mai bine ca oriunde misiunea de preot şi-ţi poţi da seama dacă ai chemare pentru ea sau trebuie să-ţi cauţi rosturile în viaţă în alte părţi. Era la Bobotează. Părintele Stelică era preot la Balta. Părintele Izverceanu de la Cernavârf a primit veste că are fiul, profesor în Bucureşti, bolnav. I-a trimis vorbă părintelui Stelică să-l suplinească o săptămână sau două, până se întoarce. De acord, nici nu se putea altfel! Abia a trecut Sfântul Ion şi iată că a venit veste că la Buseşti, -sat al Parohiei Cernavârf-, este o înmormântare. Părintele Stelică a plecat de dimineaţa, cu sania. Crăpau lemnele de ger, iar zăpada era destul de mare. Şi-a luat cojocul cel mare, şi-a înfăşurat picioarele cu pături groase şi a pornit. A trecut pe la Turtaba, şi-a luat cântăreţul şi a ajuns la Buseşti pe la prânz, fiind cale lungă. Înmormântare mare! La pomană au fost peste 600 de persoane, după cum i-a numărat părintele. Tăiaseră un junc de 400 kilograme şi un porc de 100 kilograme. Uimit de atâta mulţime, a întrebat dacă aşa se întâmplă întotdeauna. „Aşa este obiceiul la noi, părinte, să vină tot satul la pomană!” i-au răspuns oamenii. „Şi dacă familia în cauză nu are posibilitate să facă o cheltuială atât de mare?” a întrebat părintele nedumerit. „Nu-i problemă! Noi, satul, punem mână de la mână şi facem pomana, fie că are familia ceva, fie nu. Părintele nostru ne-a învăţat că trebuie să ne ducem neputinţele unul altuia, că aşa scrie în Cartea Sfântă. Tot părintele nostru ne-a învăţat că în faţa lui Dumnezeu trebuie să fim toţi egali şi la rugăciune, şi la pomană! Vin la pomană toţi din sat, cu mic cu mare. Cei care sunt cu vitele sau la muncă vin seara, dar tot vin!” au precizat oamenii. „Este extraordinar ce-mi spuneţi dumneavoastră, oameni buni! Aşa a fost din vechime satul românesc!” le-a spus părintele Stelică. „Da, părinte, noi aşa facem şi la nuntă şi la botez. Se naşte un om, se naşte o familie, moare cineva, se construieşte o casă, se face un drum, suntem toţi alături, ca fraţii, umăr lângă umăr, c-aşa-i place lui Dumnezeu să ne vadă: uniţi şi ajutându-ne unii pe alţii!” „Cinste dumneavoastră!” le-a mai spus părintele.
Nu s-a terminat bine pomana, că a venit la preot cineva din alt sat şi i-a spus: „Părinţele, cineva de la Cornet e pe moarte şi trebuie împărtăşit!”. „Păi, mergem acolo, să-l împărtăşim. Poate ajunge sania?”. „Nu, că e drumul rău şi se răstoarnă. De fapt, nu e decât pârtie de picior!” Au plecat pe jos, cale de aproape cinci kilometri. A împărtăşit persoana în cauză şi părintele a plecat singur înapoi, la Buseşti, să-şi ia sania şi cântăreţul. La întoarcere abia îl aşteptau, fiindcă în altă parte a satului cineva era pe moarte şi trebuia împărtăşit. Aproape se întunecase. S-a dus până acolo. Când a întors la casa paracliserului, unde avea sania, acesta i-a spus: „Părinte, acum vreau să mă împărtăşesc şi eu!” „Păi, bine, măi, nea Ilie, nu putuşi să-mi spui acolo, unde grijii bătrâna aceea, că fuseşi cu mine! Făceam o singură slujbă şi te grijeam şi pe dumneata!” i-a zis părintele dojenitor. „Nu, părinte, pe mine mă împărtăşeşti de bucuria de a te avea oaspete pe dumneata şi pe cântăreţ!”. „E târziu, nea Ilie, e târziu, se întunecă şi e iarnă. Îţi mulţumesc frumos, dar lasă, că stau altădată la dumneata!”. „Nu, părinte, nu, că eu am o datorie la tatăl dumneata. De câte ori am trecut prin Coada Cornetului şi el m-a văzut, nu m-a lăsat până nu m-a băgat în casă şi mi-a pus masa!” Au stat la masă, au servit ceva de mâncare, au băut o ceaşcă două de ţuică fiartă şi au plecat.
Până la Balta era cale lungă, poate mai bine de zece kilometri. A trebuit să treacă mai întâi prin Turtaba, să lase cântăreţul, o deviere de alţi trei sau patru kilometri. Se făcuse ora 22-23 noaptea. Se lăsase ger cumplit. Când a trecut printr-un clet de pădure, părintele Stelică a auzit lupii urlând. Ii auzise de multe ori, dar ca atunci, aşa de înfricoşător, niciodată. I s-a ridicat căciula pe cap. Calul a început să dea semne de teamă. Părintele s-a gândit repede ce trebuie să facă. Avea de urcat un deal, Babele, şi calul nu putea să fugă. Dacă ar fi rămas în sanie, se putea întâmpla ca să nu-l mai asculte calul, s-o ia zăuş prin pădure, să răstoarne sania şi atunci lupii puteau cu uşurinţă să-l mănânce şi pe el şi calul. Părintele a oprit cu greu sania. A coborât, ţinând strâns hăţurile calului. Şi-a făcut o rugăciune şi s-a închinat de mai multe ori. A luat într-o mână toporul de care nu se lipsea niciodată când pleca la drum şi cu cealaltă a luat calul de sub barbă. Au apărut şi lupii. Erau şapte. Trei pe o parte a drumului şi patru pe alta. Calul se zbătea înfricoşat. Cu greu îl putea struni. Nu avea lumină, ci doar luna făcea ca umbrele copacilor să pară mai înspăimântătoare. Lupii mergeau paralel cu sania, la câţiva metri distanţă şi urlau. Parcă o putere nevăzută îi oprea să nu atace. Când au ajuns în vârful dealului, părintele şi-a făcut vânt şi-ntr-o clipită a fost în sanie. Calul a pornit într-o fugă nebună, cum nu mai fugise în viaţa lui. Sania venea în urma lui ca o aşchie, nu-i mai simţea greutatea. Lupii veneau pe urmele saniei urlând. Pericolul cel mare era acum răsturnarea saniei. Drumul avea multe şanţuri, denivelări, pietre care ieşeau ameninţătoare prin zăpadă. A ajutat însă Dumnezeu şi sania nu s-a răsturnat. Când au ajuns acasă, trecuse de miezul nopţii. În ciuda gerului năpraznic, atât calul, cât şi Părintele Stelică erau scăldaţi de sudoare. Era sudoarea morţii, care le dăduse târcoale.
Astfel se încheia ziua de lucru a unui preot de ţară!
