O fericită întâmplare a făcut să-l cunosc pe Prof. Dr. Gheorghe Brătescu. Am participat împreună la unul din simpozioanele de istorie de la Tr. Severin, am purtat o discuție cu dânsul și așa s-a stabilit o relație de prietenie, care mi-a fost de un real folos. Dar, să vedem cine a fost Gheorghe Brătescu! S-a născut în 1922. A absolvit Facultatea de Medicină în 1947 și și-a luat doctoratul în medicină și chirurgie în 1948. În anul următor, la Moscova, s-a căsătorit cu Tatiana Pauker (1928-2011), fiica Anei Pauker. Datorită acestui fapt cariera sa politică se încheie în 1953, odată cu căderea soacrei, care, din acel moment, a locuit în casa lor. Ulterior a fost șef de lucrări la Centrul de Organizare a Ocrotirii Sănătății și Istoria Medicinii, absorbit mai apoi de Institutul de Igienă și Sănătate Publică (1953-1962), asistent la catedra de biologie și parazitologie a Institutului pentru Perfecționarea și Specializarea Medicilor și Farmaciștilor (1953-1955) și preparator la Clinica Medicală a Spitalului „Colentina” (1956-1967).
Printre angajamentele sale ideologice s-a numărat susținerea „științei miciurinist-pavloviste” contra „teoriilor obscurantiste mendelist – morganiste”. În februarie 1953, după arestarea Anei Pauker, locuința i-a fost percheziționată de securitate, în anul 1954 a fost anchetat de partid, iar în august 1956 exclus din acesta. I s-au adus acuzațiile că, în tinerețe, a fost legionar sau simpatizant legionar și, după 23 august 1944, a promovat legionari în munci de răspundere. Brătescu le-a contestat, dar fără vreun rezultat. În 1957 i-a apărut prima carte, care va inaugura o vastă operă în iatroistoriografie și în filosofia istoriei medicinii. Va traduce, de asemenea, din Claude Bernard, Jacques Nicolle, La Mettrie, Avicenna, Descartes.
Desființându-i-se postul de cercetător al istoriei medicinii, devine epidemiolog la Sanepid (1962-1969), fără însă a întrerupe activitatea de cercetare și publicare. Discipol al lui Valeriu Bologa (1892-1971), își ia în 1966 doctoratul în științe medicale (specialitatea istoria medicinii) la Universitatea din Cluj. În urma acțiunilor de reabilitare a victimelor perioadei dejiste, Brătescu e reprimit în partid la începutul anului 1969, iar apoi revine la vechiul său post de cercetător de la Institutul de Igienă și Sănătate Publică. Refuză totuși poziția de secretar general al nou înființatei Academii de Științe Medicale, propusă de Miron Constantinescu, dar reia activitatea ideologică comunistă și începe chiar să publice într-un nou sector, cel al propagandei ateiste. Între 1970 și 1973 ține și cursuri facultative de etică medicală la facultățile de medicină și medicină veterinară (în cadrul catedrei de socialism științific). A fost președintele Societății de Istoria Medicinii și Farmaciei din România, din 1977 până în 1986, renunțând la această poziție în urma pensionării.
După căderea comunismului, a devenit membru al Academiei de Științe Medicale.
Activitatea sa publicistică intră acum într-o nouă etapă, și mai bogată, care nu s-a limitat la iatroistoriografie. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut la Barcelona, unde locuiau cele două fiice ale sale, căsătorite cu comuniști spanioli întâlniți la București. L-am cunoscut la un simpozion „Mehedinți. Istorie. Cultură și Civilizație” de la Tr. Severin din mai 1988. Din vorbă-n vorbă, între noi s-a stabilit repede o relație de prietenie și stimă reciprocă. În baza acestei relații mi-a trimis apoi multe cărți ale sale privind Istoria Medicinii, cărți care mi-au fost de folos în valorificarea arhivei Protoieriei Mehadiei, atât în ceea ce privește pregătirea tezei de doctorat, cât și pentru alcătuirea mai multor studii și cărți privind Istoria Banatului și Istoria Medicinii (A se vedea, spre exemplu, Studii și documente privind istoria României, vol. I-III (Banatul). În baza prieteniei ce se înfiripase între noi, la 23 mai 1988 îi mulțumeam pentru un colet cu cărți pe care mi le trimisese și îndrăzneam să-l rog să mă coopteze și pe mine într-un eventual colectiv de editare a unui nou volum de Istoria Medicinii. Atunci i-am trimis un exemplar din cartea mea Coloana Infinită. Nu era omul care să se lase așteptat, fiindcă la 7 iunie am primit scrisoare de la dânsul, în care-mi mulțumea pentru cartea trimisă, mă felicita, fiindcă lucrarea era, după aprecierea dumnealui, „o realizare deosebită, vădind deopotrivă pasiune de cercetare, erudiție și alese simțăminte patriotice”. Mă asigura atunci, că în momentul în care se vor întrevede speranțe privind publicarea unui volum colectiv de Istoria Medicinii în cadrul Institutului Național de Igienă, mă va solicita să devin colaborator.
Pe lângă cărțile mai vechi de istoria medicinei, pe care mi le trimisese mai înainte, la 18 sept. mi-a trimis proaspăta sa lucrare, Grija pentru sănătate. Primele tipărituri de interes medical în limba română(1581-1820)(București, Editura Medicală, 1988, 114 pag.). Era o lucrare de excepție!
Mă simțeam foarte îndatorat față de dânsul. Am găsit soluția ca să echilibrez situația. Eram abonat pe atunci la 36 reviste culturale. Aducea poștașul zilnic câte un maldăr de ziare și reviste. Apăreau destul de des în revistele respective referiri la Domnul Brătescu. M-am hotărât ca să-i decupez acele materiale și să i le trimit. Făceam lucrul acesta și cu alți corespondenți ai mei și știam câtă bucurie le fac asemenea piese. Așa s-a întâmplat și cu Domnul Brătescu. Aflând mai multe despre preocupările mele privind Istoria Medicinei, ca urmare a conspectării arhivei Protoieriei Mehadia din perioada 1780-1918, mi-a recomandat cu generozitate revista „Igiena”, ca una care publică materiale de Istoria Medicinei. Dacă am posibilitatea să fac un articol de acest gen, să i-l trimit dânsului. Nu m-am lăsat mult așteptat, fiindcă la 26 sept. 1989 i-am trimis la București, pentru revista „Igiena”, articolul Boli și remedii în proverbele românești. Articolul n-a mai apărut în „Igiena”, ci în „Viața Medicală” (București, an. XXXVIII(1990), nr. 3 (mart.), pp. 67-71).
La sfârșitul lui 1989, în zarva revoluției, mi-a apărut la Craiova, la Scrisul Românesc”, Zidina, în volumul colectiv de debut, Reliefuri. I-am trimis și Domnului Brătescu un exemplar. Mi-a răspuns că admiră în Zidina ,,meșteșugul povestirii, simțul sugerării tragicului, măiastra evocare a peisajului”. Mă asigura atunci că mă va coopta pentru orice volum comun, pe care-l va edita. Avalanșa evenimentelor derulate după Revoluție, respectiv înființarea Editurii „Cuget Românesc”, implicarea în învățământ, doctoratul și multe-multe altele, au făcut ca relația mea cu Domnul Brătescu să se întrerupă. Nu era însă omul pe care să-l poți uita. Îți rămânea în memorie prin seriozitatea sa, prin cultura vastă, prin generozitatea ce-o dovedea la tot pasul față de tinerii ostenitori într-ale condeiului. Au trecut anii, dar figura Domnului Brătescu îmi este vie în memorie, fiindcă a știut să clădească o prietenie pentru o viață.
