Foarte puțină lume știe că cel de-al patrulea monument din Piața Universității din Capitală – cunoscuta statuie a lui Spiru Haret – ar fi trebuit să-i aparțină lui Constantin Brâncuși (19 februarie 1876-16 martie 1957). Nu s-a întâmplat asta fiindcă, din nefericire, primăriile orașelor au fost conduse, adesea, de tot soiul de neisprăviți. Ba și înconjurați de suficienți idioți, numiți în fel și chip. Așa a fost și ieri, așa este și astăzi, și mai mult ca sigur nu va fi altfel nici mâine… Cu riscul de a plictisi „cadrele didactice” – care, fără îndoială, cunosc pe de rost cine a fost marele întemeietor de „școală românească” – fac loc câtorva detalii referitoare la personalitatea care a devenit, în 1935,… statuie. Spiru Haret, ivit pe lume la Iași în ziua de 15 februarie 1851 (duminică se aniversează 175 de ani de la naștere), după studii strălucite avea să slujească – din 1878 și până în 1911 – Universitatea la care pare să privească și azi solemn. În 1878, tocmai se întorcea de la Paris, unde, pe lângă licențe în matematică și fizică, susținu și un remarcabil doctorat ale cărui principii infirmau teza lui Laplace, Lagrange și Poisson. „Asupra invariabilității marilor axe ale orbitelor planetare ” se intitula lucrarea celui ce devenea primul doctor român în matematici, lucrare ce-l determina pe H. Poincaré să afirme că „Acest rezultat provoacă o mare surprindere”. A trăit puțin, plecând la cele veșnice în decembrie 1912.
Doi ani mai târziu, edilii Bucureștiului încredințau spre a realiza „monumentul lui Spiru Haret” nu unui sculptor oarecare, ci lui Constantin Brâncuși. La 38 de ani câți avea pe atunci, marele artist, cu rădăcini în universul rural, concepu îndată o… fântână. Da, o fântână, „Fântâna lui Haret”, metaforă ce se abătea șocant de la tradiția monumentelor de acest fel, tocmai spre a reda realitatea cu care se confunda cel ce urma să fie omagiat în acest fel. Din păcate, oficialitățile care scontau pe o statuie „clasică”, fidelă chipului și asemănării modelului, au respins proiectul. Iar Constantin Brâncuși, îndreptățit de puterea de sugestie a monumentului propus, n-a admis nici o concesie. Astfel, colaborarea s-a sfârșit într-un mod regretabil. Mai ales că din tot proiectatul monument nu se cunoaște decât doar un singur element din gips – un chip de adolescent, denumit „Fântâna lui Narcis”. Statuia existentă astăzi – din marmură de Carrara – este opera sculptorului Ion Jalea și a fost dezvelită în anul 1935.
Și totuși, Constantin Brâncuși avea să execute și o lucrare în cel mai „academic” stil cu putință. Și chiar cu câțiva ani înainte. Este vorba de un bust care îl reprezintă pe generalul Carol Davila (1828-1884). Era o primă comandă, din 1903, pe care o primea cel ce avea să devină unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului al XX-lea. Și această operă, însă, a avut avatarurile ei. Bustul din gips n-a fost agreat de comisia de recepție. Vezi Doamne, Davila avea nasul prea și nici epoleții nu erau ceea ce doreau „recepționerii”. Intransigent cu orice posibilă concesie, Brâncuși renunță la pretențiile financiare și pleacă la Paris. În prima lună a lui septembrie 1912, „ajustat”, se pare de F. Șt. Storck, Carol Davila, cu mari merite în istoria medicinii militare, și nu numai, este turnat în bronz și dezvelit în curtea Spitalului Militar. Nu știu dacă în același loc în care se găsește astăzi. Oricum, bustul generalului este singura lucrare în aer liber pe are o moștenește Capitala de la marele nostru Brâncuși… Din păcate, Bucureștiul, care n-a fost niciodată… cumințenia pământului, a avut mai totdeauna, în structurile sale decizionale, o supraproducție de idioți…
