Pornești cu toată simpatia să descoperi un autor român care scrie în Germania despre Neagoe Basarab, prinț creștin. După care vezi că autorul român îți spune că, de fapt, Europa creștină era și este unită, că vestul și estul creștin sunt cam același lucru, cu mici diferențe normale etc. Apoi descoperi că religia creștină este cea care asigură „internalizarea regulilor”, plus „măsuri și proceduri” pentru așa ceva (în spațiul public, politic). Este vorba despre comparația dintre „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, „Autoritatea seculară” a lui Martin Luther (Weltliche Obrigkeit), „Educația prințului creștin” a lui Erasm și „Principele” lui Machiavelli. Mai are rost să vezi cum interpreteză un român autorii occidentali, când el nu înțelege spiritul Bisericii Răsăritene?
Biserica răsăriteană nu este, de fapt, o religie (Yannaras). Nicio regulă, în sens occidental, nu este ceva care să o caracterizeze. Prin urmare, nici „Oglinzile principilor” nu sunt adaptabile, ca „Teologie politică” în această parte de lume. Pentru a fi „religie”, această învățătură ar fi trebuit să fie desfășurată pe un teritoriul al unui individualism congener lumii acesteia, ceea ce nu e cazul. Biserica Răsăriteană nu admite în spiritul ei originar nicio „Mărturisire ortodoxă” (Petru Movilă), fiindcă nu are nevoie de reguli raționale pe care să le impună unui „spațiu public” în sensul lui Habermas (și el folosit aici).
Ceea ce se desfășoară în catolicism și protestantism este procesul prin care indivizii respectivi, (re)legați religios, vor să fie „văzuți” de Dumnezeu. Prin procedee fixe, prin reguli de conduită generale, prin „imitarea” lui Hristos, ei vor să atragă atenția. Dimpotrivă, în isihasmul ortodox, palamit, omul vrea să NU atragă atenția lui Dumnezeu, să nu fie văzut de Dumnezeu, ci să-l vadă pe Dumnezeu. Dar ce fel de vedere? Una „clară”? Nici vorbă! Așa ceva nu se poate. Omul nu-l poate cunoaște pe Dumnezeu cu certitudine niciodată. Omul îl poate „vedea” pe Dumnezeu prin participare (comuniune) cu lucrarea (energia) necreată a lui Dumnezeu. A căuta acele lucrări și a merge pe felul (logosul) lor, a le urma, aceasta este calea ortodoxului. Nicio regulă generală, oricât de clară rațional, nu poate înlocui vederea particulară a semnificațiilor divine dată de prezența omului în lucrarea divină.
Folosirea lui Aristotel pe post de mediator iarăși e absurdă. Omul, ca ființă politică, nu este creat de comuniunea prin limbă a oamenilor, ci este dat de participarea lor la logos, ca acel ceva ce aduce lucrurile împreună (Heidegger). Limba NU este mijloc de „comunicare”, ci mijloc ce adună în ceva superior fără a cere „consimțământul” particularilor… Limba NI se comunică, nu comunicăm noi prin ea.
Ceea ce catolicii rezolvă prin universalismul regulii, protestanții rezolvă printr-un fel de fals ecumenism (egalitarist și descentralizat), fără legătură cu ecumenismul Bisericii Răsăritene. În umbră, și la unii și la alții, stă nu lucrarea, energia divină, ci regula instituită de om pentru a se asigura că e văzut de Dumnezeu și „chemat” (Beruf). În felul acesta și pe nesimțite, regula umană trece mult în fața lucrării lui Dumnezeu. Și, pentru că această lucrare ea însăși nu mai corespunde regulii umane, ea este declarată absurdă. Începe vastul teritoriu al nihilismului, care vine tocmai din reificarea regulii înainte de înțelegerea prin participare la lucrările divine. Spre deosebire de intelectualii tineri occidentalizați de azi, un Dumitru Cristian Amzăr, și el trăitor în Germania cinci decenii, spunea despre „Patriarhul Roșu” Iustinian Marina, în plină „glorie” a cuceririi politice a României de către URSS, că asigură, exact ca în Bizanț, simfonia dintre puterea politică și cea lumească. Iar Amzăr era mai antisovietic decât toți actualii teologi români, dar știa ce este spiritul Bisericii Răsăritene, spre deosebire de cei de azi.
