Răspunsul e simplu, făcând un rezumat la ceea ce s-a pierdut din punct de vedere: material, intelectual, spiritual, da suntem mai săraci. Dacă ar fi să întreb: Suntem mai săraci astăzi ca acum 35 de ani…? Nu știu cu ce ar trebui să încep. Să încep cu naivitatea mea puerilă că îmi doream să văd un film la televizor și nu rezumatul filmat al filmului. În rest priveam la Telejurnal doar în cele două ore de emisie. Eu îi spuneam „telejurnicul de seară”. Sau ce frumos cânta Alexandru Andrieș: „Aseară la Telejurnal am văzut cașcaval”. Dar ce să spunem despre acest astăzi când ne plimbăm „spartan” și ajungem „olimpian” de nici coroana de lauri nu ne mai stă pe capete? Imaginați-vă Europa nu ca pe un mozaic strălucitor de catedrale și galerii, ci ca pe un candelabru care se stinge, cele mai strălucitoare becuri ale sale pâlpâind nu din neglijență, ci din tăcere: tăcerea buzunarelor goale, a viselor amânate, a copiilor care schițează pe hârtie reciclată pentru că pânzele costă mai mult decât prânzul. În ultimele două decenii, sărăcia s-a adâncit, nu uniform, ci insistent, în anumite părți ale Europei de Sud, de Est și chiar de Vest. Familiile odinioară ancorate de salarii stabile plutesc acum în derivă de valurile inflației, ale muncii precare și ale rețelelor de siguranță socială erodate. Nu sunt doar statistici; este o eroziune lentă a solului cultural. Cauzele sunt împletite ca firele care se desfac într-o tapiserie.
Dezindustrializarea a golit comunitățile unde salariile din fabrici finanțau odinioară lecțiile de pian și cardurile de bibliotecă. Politicile de austeritate, impuse după criza din 2008, au redus drastic bugetele pentru educația artistică, au închis teatrele de cartier și au transformat bibliotecile publice în arhive scheletice. Între timp, costurile locuințelor au crescut vertiginos, reducând timpul și spațiul cultural: când chiria consumă 60% din venit, nu există loc, la propriu sau metaforă, pentru concursuri de poezie sau cursuri de olărit. Excluziunea digitală agravează rana: fără un internet fiabil, un adolescent din București sau Lisabona nu poate accesa cursuri de master online, tururi virtuale ale muzeelor sau comunități creative globale. Sărăcia aici nu este pasivă; este un amortizor activ, înăbușind vocile înainte ca acestea să-și găsească tonul. Iar impactul său asupra culturii și artei este atât profund, cât și paradoxal. Pe de o parte, deficitul generează o expresie brută, urgentă: picturile murale stradale din Atena vorbesc despre datorii și demnitate; muzicienii romi din România îmbină tradiția cu protestul, viorile lor tremurând de rezistență moștenită. Pe de altă parte, sărăcia sistemică restrânge accesul, nu doar la unelte și instruire, ci și la „recunoaștere”. Talentul fără un portofoliu, un studio sau un mentor rămâne invizibil. Școlile de artă devin mai elitiste; orice festival adună nume comerciale în detrimentul vocilor emergente din cartierele marginalizate. Cultura devine un bun de lux, valorificat, comercializat și din ce în ce mai îndepărtat de realitatea trăită a celor care au modelat-o cândva. Așadar, trebuie să ne întrebăm: ce înseamnă pentru un continent să-și piardă memoria culturală, nu din cauza războiului sau a cenzurii, ci din cauza uzurii tăcute? Când familiile nu își permit bilete la concerte, când școlile înlocuiesc muzica cu teste standardizate, când creativitatea este măsurată doar prin rentabilitatea investiției, Europa nu doar sărăcește. Devine mai slabă, mai tăcută, mai puțin umană. Arta nu este cireașa de pe tortul societății; este drojdia din aluatul ei care crește, fermentează, se transformă. Dacă înfometezi drojdia, ceea ce rămâne nu este austeritate, este absență. Iar absența, spre deosebire de sărăcie, nu lasă încasări, doar ecouri în galerii goale și tăcere acolo unde începeau cântecele.
Imaginați-vă taxele ca pe ploaie, constantă, inevitabilă și esențială pentru ca râurile să curgă, culturile să crească și orașele să prospere. Dar dacă ploaia se transformă într-un potop? Dacă, în loc să hrănească solul, inundă casele, spală podurile și îneacă grădinile mici înainte ca acestea să înflorească măcar? Aceasta este criza liniștită cu care se confruntă acum mulți români: nu absența taxelor, ci creșterea lor neobosită și neîncetată, fără recolta promisă.
Taxele „pot” servi statul, dar numai atunci când sunt corecte, transparente și proporționale. Când taxele pentru combustibil cresc în timp ce salariile stagnează, când TVA-ul se strecoară în pâine și medicamente și când taxele locale se înmulțesc ca buruienile într-o grădină neîngrijită, statul încetează să mai fie un administrator, devine o sită. Fiecare leu extras trebuie să răspundă la o întrebare simplă: Ce a construit? O școală nouă? Un drum reparat? Salariul unei asistente medicale s-a dublat? Prea des, răspunsul răsună în tăcere, sau mai rău, în foșnetul birocrației și al extraselor de cont de afară. Eficiența nu se măsoară în veniturile colectate, ci în încrederea restabilită. Și încrederea, spre deosebire de chitanțele fiscale, nu poate fi tipărită sau auditată, se câștigă, câte un act onest și vizibil pe rând. Mai mult, impozitele mai mari nu înseamnă automat un trai mai bun, decât dacă declanșează o schimbare reală în viața de zi cu zi. O familie care plătește cu 30% mai mult la contribuțiile la sănătate merită liste de așteptare mai scurte, nu cozi mai lungi. Un pensionar care se confruntă cu suprataxe la facturile de încălzire se așteaptă la căldură, nu la un apartament mai rece și o inimă mai rece. Când presiunea fiscală crește, dar serviciile publice se micșorează, când platformele digitale promit eficiență, dar solicită mai multe documente ca niciodată, povara nu se ridică – se „așază”, ca praful pe rafturile uitate: vizibilă, sufocantă și profund nedreaptă. Dar avem „Spartan olimpian” și ne mândrim cu aceasta. Avioane care ne urmăresc în semn de recunoștință că modelăm aerul cu a noastră strălucire. Dar să fie pace pe pământ, destul lumea a fost împărțită în: buni și răi.
