Părintele Izverceanu de la Cernavârf nu făcuse politică propriu-zisă înainte de 1944. Singura lui „vină” era aceea că primise în curtea sa câţiva legionari şi le oferise mâncare şi băutură cu prilejul unei deplasări propagandistice, pe care aceştia o făcuseră în sat. Bătuseră la poarta preotului ca la cel mai înstărit din sat şi-i ceruseră să le dea ceva să mănânce. La fel făcuseră şi comuniştii prin 1950. Veniseră şi aceştia şi-i ceruseră să le permită să dea film cu colhozurile sovietice în curtea lui pentru săteni. Şi părintele acceptase şi de data aceasta, iar după film le dăduse şi acestora mâncare şi băutură. Iată că în 1959, într-o noapte a fost arestat şi dus la Craiova. Acolo a fost anchetat mai multe zile. Un locotenent i-a spus într-o seară: „Mâine vei fi judecat! Nu te bat, ci-ţi spun doar atât: răspunzi de două ori „da” la ceea ce te întreabă!” I-a dat două pastile să le înghită. Dimineaţa i-a mai dat o pastilă şi i-a repetat indicaţia. L-au dus la judecată. Acolo l-au întrebat dacă a făcut politică legionară. El a răspuns: „Nu!” A fost întrebat la fel şi el a răspuns iarăşi: „Nu!” Cu el a fost judecat şi preotul Victor Doman de la Izverna. Acesta avea aceeaşi acuzaţie, dar el a urmat indicaţia şi a răspuns: „Da!”
După judecată, locotenentul – anchetator l-a întrebat: „De ce n-ai făcut ce ţi-am spus?” Părintele Izverceanu a răspuns: „Domnule locotenent, după ce mi-aţi dat pastila aceea, nu am mai ştiut nimic. Nu ştiu ce am făcut şi ce am răspuns!”. A fost dus în ziua următoare din nou la judecată, dar nu i s-au mai dat pastile. Aceeaşi întrebare, acelaşi răspuns! Sentinţa a fost dată imediat: 18 ani condamnare. Părintele Doman şi alţii care spuseseră „da” au primit câte 20 de ani.
Au fost duşi la închisoarea de la Aiud. Într-o zi, când îi scosese la plimbare prin curtea închisorii, preotul Doman i-a spus părintelui Izverceanu: „Bă, Ilie, bă, tu tot mai cuminte ai fost şi de data aceasta faţă de mine, aşa cum ai fost întotdeauna!”. „De ce, Victore?” „Păi tu ai spus „nu” şi ai luat 18 ani; eu am spus „da” şi am luat 20 de ani! Când ieşi de aici, să te duci la mine şi să-i spui asta Lenuţei!”. „Bă, Ilie, bă, nu ai fost niciodată mai prost ca mine, dar acuma eşti! Păi crezi tu că mai contează doi ani? Tu crezi că noi mai ajungem să ieşim de aici?”
În închisoare era bibliotecă. Acolo era bibliotecar un profesor universitar, filozof de formaţie, deţinut şi el. În bibliotecă erau numai cărţi de propagandă. Profesorul-bibliotecar fusese însărcinat de director să-i pregătească discursurile, pe care acesta să le ţină deţinuţilor în orele de îndoctrinare sau la diferite şedinţe din afara închisorii. Directorul îi spunea tema şi el pregătea discursul, iar directorul doar îl citea. Despre Părintele Izverceanu se dusese vestea în toată închisoarea că e comic. El reuşea să găsească resursele necesare şi să facă glume ori de câte ori avea prilejul. Îi făcea de multe ori pe deţinuţi să râdă, ba chiar şi pe gardieni. Auzise de el şi profesorul – bibliotecar şi-l rugase pe director să i-l dea la bibliotecă, fiindcă are nevoie de un ajutor. Directorul, un moldovean cu bun – simţ şi destul de credincios, fusese de acord şi astfel Părintele Izverceanu a lucrat la bibliotecă. Cel mai mult şedea de vorbă cu profesorul. Aşa a petrecut şapte ani. Într-o seară, directorul a dispus ca toţi deţinuţii să iasă în careu în curtea închisorii. Acolo l-au auzit: „Fraţilor!” Nu-l auziseră niciodată spunându-le aşa. Nimeni nu a tresărit. Directorul a repetat: „Fraţilor! Din acest moment sunteţi liberi!” Nimeni nu s-a clintit. Au fost convinşi că îşi bate joc de ei. Directorul a continuat: „Dacă cineva vrea să mai rămână, poate să mai rămână şi la noapte în închisoare. Ceilalţi îşi fac formele de ieşire!”. Atunci a izbucnit un chiot puternic din piepturile tuturor, care a cutremurat localul închisorii. În aceeaşi seară le-a dat drumul acasă.
