În Evanghelia de dumineca trecută(Dumineca a opta după Rusalii), ni se relatează cu lux de amănunte o minune săvârșită de Mântuitorul asupra naturii: înmulțirea pâinilor și peștilor. Ea este în prim-plan, dar lasă în umbră însă alte nenumărate minuni pe care le săvârșește Mântuitorul în aceeași zi: vindecarea bolnavilor. Despre acestea se spune doar atât: „și le-a vindecat toți bolnavii lor”. Înmulțirea pâinilor și peștilor uimise mai mult decât vindecările atâtor bolnavi. Ne dăm seama cât de mulți vor fi fost, dacă au mâncat din pâini și din pești ,„cinci mii de bărbați, fără a mai socoti femeile și copiii”. Fascinantă zi! În căldura toridă a unei zile de vară din Palestina, un puhoi de oameni Îl urmează pe Iisus în munte. Acolo nu găseau păduri și izvoare, umbră și cântat de păsări. Munții însemnau niște locuri cu piatră uscată și înfierbântată, pe care creștea din loc în loc câte un mărăcine. Acolo îi duce Iisus și ei rabdă totul până seara. I-a scos din oraș, fiindcă blocau străzile, încurcau circulația, deranjau stăpânirea. L-au ascultat vorbindu-le, L-au rugat să-i vindece pe ei înșiși, pe semenii lor aflați acolo de față, ori pe alții rămași acasă ori cine știe pe unde. Iisus nu i-a refuzat, nu i-a îndepărtat, ci le-a împlinit tuturor cererile, vindecându-le „toți bolnavii lor”. Nu ni se dă numărul bolnavilor și nici numele bolilor, nu ni se spune nici cât de grave erau. Oricum, dacă azi le întâlnim la tot pasul și aproape fiecare om suferă de ceva, ne putem imagina ce însemnau bolile pentru populație în urmă cu două mii de ani! Vindecările nu-l impresionează pe evanghelist, fiindcă Iisus le făcea în fiecare zi. Ajunseseră ceva obișnuit pentru el. Le consemna în Sfânta Evanghelie doar pe cele mai ieșite din comun. De data aceasta, pe toți i-a uimit înmulțirea hranei. Era ceva nou, care depășea complet puterea omenească de înțelegere.
Înainte de a săvârși minunea înmulțirii pâinilor și peștilor, pentru mulțime se roagă Sfinții Apostoli. Se roagă să-i sloboadă Mântuitorul pe oameni, ca să meargă prin satele din apropiere să-și cumpere hrană. Era o soluție. Oamenii erau flămânzi și însetați. Vindecarea trupească o puseseră pe primul plan și pentru aceasta fuseseră în stare să stea nemâncați toată ziua. Ca să dai drumul însă la atâtea mii de oameni în fapt de seară prin sate era o problemă. Majoritatea erau oameni săraci și foarte săraci. Cu ce ar fi cumpărat? Cine garanta că găseau atâta hrană, mai ales că în vremea aceea Palestina era ocupată de romani și aceștia luau și cenușa din vatră de la localnici? Iată că mulțimea ceruse vindecare, Apostolii cer pentru mulțime „eliberarea”, iar Iisus le dă mâncare, adică tocmai ceea ce nu ceruse nimeni.
Tuturor li se păruse că i-ar fi imposibil lui Iisus să le dea* mâncare la toți, acolo, în pustietatea aceea. Și, totuși, Iisus înfăptuiește ceea ce nimeni nu-I ceruse, ceea ce nimeni nu spera. Recapitulând faptele, observăm câteva etape esențiale în ordinea lucrurilor: -vestea despre minunile Mântuitorului, despre puterea Lui dumnezeiască se răspândește pretutindeni în lume; – fiecare aude asemenea știri, este uimit de ele și pleacă în căutarea lui Iisus; – departe în pustie, cu post(toată ziua șezuseră nemâncați) și cu rugăciune fierbinte, se apropiaseră de Dumnezeu până-L atinseseră cu mâna; – Iisus nu rămăsese indiferent la faptele(urmarea lui în munți) și la rugăciunile poporului, fiindcă „le vindecă toți bolnavii”; – Sfinții Apostoli, asemenea urmașilor lor de astăzi, episcopii și preoții, se roagă pentru popor, pentru împlinirea nevoilor poporului; – Iisus a ascultat rugăciunile venite de la popor(vindecarea bolnavilor) și pe cele de la Sfinții Apostoli(slobozirea mulțimii) și le-a împlinit cererile peste toate așteptările, mai mult decât sperase cineva. El le-a dat ce au cerut și ce n-au cerut, astfel: Credința că El este Dumnezeu cu adevărat, că are putere dumnezeiască; Credința că El este mai presus decât legile firii; Învățătură mântuitoare de suflet, fiindcă El le-a și vorbit, i-a și învățat; Vindecarea bolilor trupești și sufletești de tot felul; Hrană trupească mai mult decât le era necesară(douăsprezece coșuri de resturi), atunci când nimeni nu credea că s-ar putea înfăptui aceasta; Apropierea de Dumnezeu.
Noi înșine auzim zilnic învățătură despre Dumnezeu, vedem zilnic creația Lui, Îi simțim prezența în noi și în jurul nostru. Zilnic Îl căutăm și vorbim cu El în rugăciunile noastre, împărtășindu-I bucuriile și necazurile, durerile și speranțele. Zilnic ne dăruiește câte ceva de care avem nevoie pentru a exista; zilnic ne dă mai mult decât îi cerem, mai mult decât sperăm, mai mult decât credem că merităm. Le face pe toate acestea și mai mult decât acestea, fiindcă este Dumnezeu cu adevărat, fiindcă ne iubește, fiindcă ne socotește fii Lui! Așa păcătoși!
