Localitatea Buștenari este menționată ca sat al comunei Telega de Jos, iar spre sfârșitul secolului al XIX-lea, o dată cu apariția schelei petroliere, Buștenarii s-a dezvoltat cu rapiditate. Buştenari de Prahova este un sat cu vreo 600 locuitori (2011) aparţinând alături de alte trei (Meliceşti, Doftana, şi Țonțeşti) de comuna Telega, aceasta fiind atestată documentar din anul 1562. Este aşezat subcarpatic la o altitudine de 530m, dar cum casele sunt răspândite în văi şi pe dealuri, poate fi o diferenţă de nivel între ele şi de cca 100m. Pe deal este o biserică frumoasă cu hramul „Sf. Ștefan” construită între anii 1945-1949. Oriunde ai fii pe dealurile localității poți vedea munții Bucegii şi munţii Baiului. Casele au curţi şi grădini de oameni gospodari dar care, nu dau pe afară de bogăţie. Mai rar vezi câte o casă de vacanţă a orăşenilor, puţini la număr, care au descoperit cât de mult contează liniştea, într-un loc care nu e staţiune turistică. Distanţa faţă de Bucureşti e de 110 km şi faţă de Câmpina 11 km. Acestă localitate are o poveste mai specială care putea să aibă o altă evoluție. Descoperirea unui destul de mare zăcământ de petrol a făcut ca pentru un timp Buștenarii să se bucure de prezența investitorilor străini, americani sau de altă nație. Așa bunica mea Anica a cunoscut un inginer petrolist cu care a vrut să fugă în Texas, dar părinții au aflat și au încuiat-o în casă. Târziu, la vârsta de 30 de ani, bunicul meu Nicolae a fost acceptat și a putut să își ia mireasa acasă, la Scorțeni. Într-adevăr Buștenarii a fost satul care în urmă cu o sută de ani putea să fie numit „California României”, având o poveste foarte interesantă despre mărire şi decadenţă, aşa cum din păcate mai multe alte localități din România le-au trăit. Vorbesc de satele și comunele din zona triunghiului aurifer.
Cele ce vă voi relata au ca sursă de informaţii studiile făcute de istoricul prof. dr Gh. Bîlbă originar din Telega, memoriile fostului petrolist Vasile Dragomir, „Poemul Petrolifer” al lui Geo Bogza, studiul prof. Buzatu privind istoria petrolului şi fotografii de arhivă ale Bustenariului la începuturile extracţiei de ţiţei. În sec. XIX un localnic din Buştenari Gheorghe Stroe care-şi lucra pământul, la prânz si-a pus mămăliga la fiert la un foc de vreascuri. Atunci a descoperit că de jur împrejur pământul ardea, ca la Lopătari în Buzău („focuri nestinse”). Era petrol ajuns la suprafaţă care elibera și gaze. La început era folosit doar la unsul roților căruțelor, dar mai apoi a început să fie folosit și la foc, fiind extras cu mijloace rudimentare (scos cu găleata din puțuri „cu hecnă). Fiind rafinat pentru prima data în lume, și folosit la iluminat și automobile, a devenit o importantă sursă de venit. Conform studiilor istoricului pof. dr. Gh. Bîlgă ţăranul care a început prima expoatare de petrol a stat la masă cu regele Carol I care venise să cerceteze regiunea în vederea ridicării unui castel la Meliceşti, unde intenţia sa este consemnată de ridicarea unui monument cunoscut ca și „Crucea Domnitorului”. A trebuit să renunţe din cauza lipsei de apă, îndreptându-şi atenţia spre Sinaia, unde a și ridicat Castelul Peleş. Ţăranul i-a spus regelui că „stă pe o bogăţie”. Într-adevăr extracţia petrolului la Buştenari a luat avânt şi în 1857, cca. 80% din întreaga cantitate de petrol extrasă în Ţara Românească, respectiv 220 t/ an proveneau din Buştenari. În acea perioadă toate pădurile din jur erau pline de sonde, aşa cum veţi observa într-o fotografie de epocă. Calitatea ţiţeiului era excepţională şi în curând firme şi consorţii străine au venit să-l exploateze şi conform studiului prof. Buzatu, ponderea capitalului românesc a fost din ce în ce mai mică. În 1905, petrolul extras la Buștenari deţinea un procent de 67% din întreaga producţie a României şi aceasta s-a văzut şi în dezvoltarea localităţii. Aici s-a inaugurat și un cinematograf modern și pe uliţele satului trecea din când în când câte un automobil care înfricoşa copiii, iar casele începuseră să fie mai arătoase. Centrul din satul prahovean a dominat lumea petrolului din România în primele decenii ale secolului trecut. Ingineri şi tehnicieni plătiţi bine de patroni, forţau extracţia la mai mult şi mai mult petrol.
Profiturile firmelor erau imense. Cât despre viaţa sondorilor, ajunşi la un număr de cca 7000, ei trăiau din greu, prost plătiţi şi veşnic ameninţaţi, de accidente întrucât nu existau măsuri de protecţia muncii. Dintr-un puț cu o adâncime de 200 de metri se puteau scoate până la trei tone de țiței în 24 de ore. „Un potop de oameni umplea dealurile. Erau îmbrăcați cu haine de țară sau de oraș. Petele de păcură, întinse de sus până jos pe veșminte, îi făceau să pară în uniformă. Unii purtau în picioare opinci, alții cizme. Cei mai mulți aveau bocanci scorțoși. Mai toți aveau câte un coș împletit de papură deasupra căruia se vedea câte o oală afumată, în care fusese fiertura, câte o jumătate de pâine jumulită înfășurată în ziar, câte un gât de sticlă înfundat cu cocean de porumb, totul murdar parcă de țiței și praf cafeniu, întocmai ca îmbrăcămintea. Plecau la patru dimineața din case pentru a ajunge la sonda unde lucrau. Fierbea pământul și ei trebuia să răspundă prezent. Erau sondorii care scoteau la iveală aurul negru al Buștenariului, al Prahovei. Câtă muncă pentru a putea duce acasă o bucată de pâine”, rememorează atât de frumos acele vremuri, doctorul în istorie, Gheorghe Bîlgă. Zona petroliferă Buștenari încă mai este și azi un muzeu în aer liber. Faima de altădată a apus demult și, adaugă profesorul Bîlgă, probabil va dispărea de tot din cauza programelor de recuperare a fierului vechi menite să facă să dispară, rând pe rând, instalațiile rudimentare folosite la exploatarea țițeiului.
Geo Bogza, cunoscutul scriitor român care a trăit în Buştenari scria „Vă voi vorbi despre oamenii petrolului și despre sufletul lor negru și mai inflamabil decât petrolul. Vă voi vorbi despre mine fiindcă nimeni mai mult decât mine nu poate fi un om al petrolului și sufletul meu negru și inflamabil mă face să vă vorbesc vouă celorlalți oameni, cu toată brutalitatea. Așa trebuie vorbit despre petrol: cu brutalitate. Voi nu cunoașteti sondorii care au ars de vii în flăcări in marile incendii provocate de înșiși stăpânii sondelor pentru a stoarce ultimii bani de la societățile de asigurare. Voi nu cunoașteți toate acestea și nu cunoașteți nimic din petrol și din crimele lui. Am să cânt Buștenarii, îngrozitorul și monstruosul sat Buștenari în care fiecare piatră vorbește de mine și de crimele mele în care fiecare femei vă poate spune cât sunt de cinic și de mincinos și am să cânt apoi sondele pe care le-am stors de bani ca pe niște amante bătrâne. Dar și atunci când am să cânt satulșsi am să cânt sondele, am să mă cânt tot pe mine și nimeni nu v-ar putea vorbi cu mai multă brutalitate ca mine”. Bunicul meu Nicolae a fost unul dintre petroliștii „cântați” de Geo Bogza. Așa a cunoscut-o pe bunica mea, Anica, cu care s-a căsătorit. Sora mea, Otilia, îmi spunea că dacă bunica reușea să fugă cu inginerul petrolist texan de care se îndrăgostise, poate noi ne nășteam în Texas, în Statele Unite. Dar, pentru că soarta a fost cea care a fost, ne-am născut la Scorțeni, în Prahova.
Pe de altă parte, o altă față a „fenomenului Buştenari” este redat în scrierea prof. Gh. Bîlbă: „Așa cum California se mândrea cu aurul său, așa ne mândream noi cu zăcămintele de petrol. Pe la 1930, în acest sat exista una dintre cele mai mare schele petroliere din țară. Schelă ce putea concura oricând cu cea de la Moreni (jud. Dâmbovița). În perioada dintre războaie, țițeiul extras de la Buștenari era cel mai scump din lume, datorită calităților sale extraordinare. Oamenii au stat, pur și simplu, aici, pe o mină de aur. Aur negru, dar aur. Să nu uităm că pe la 1914, cca. 15% din PIB-ul României era dat de petrol. Practic, totul a început la Buștenari. Tot din Buştenari (Telega) a plecat şi prima conductă de transport ţiţei din România. Avea 18 kilometri şi lega zona de exploatare din Buştenari de Rafinăria” Steaua Română” de la Câmpina˝ În anii si deceniile care au urmat producţia a început să scadă ca urmare a exploatării barbare de către firmele care-l extrăgeau şi-şi exportau profiturile. La ora actuală prin pădurile Buștenariului mai sunt resturi ale sondelor care au reprezentat odată mândria României. Ce nu s-a demontat pentru a lua calea fierului vechi, s-a furat. Astăzi, din pădurea de sonde dezmembrate, mai lucrează câteva cu producţie mică, sub egida OMV PETROM. Prin anii 80 ai secolului XX s-a declanșat o mare operațiune de săpare a unei mine de petrol de mari dimensiuni, pe modelul minei de petrol de la Sărata – Monteoru, la Buștenari. S-a forat un puț imens până la câteva sute de metri unde era semnalat zăcământul. Nu cunosc ce s-a mai întâmplat cu această investiție după revoluția din 89. Lăsând la o parte acest context dramatic de mărire şi decadenţă, Buştenari ca localitate şi locurile apropiate ce pot fi vizitate de către turiști sunt Băile de la Telega, Casa pictorului Nicolae Grigorescu de la Câmpina, Castelul Iuliei Hașdeu din Câmpina, Complexul Mănăstirea şi Casa Domnească din Brebu, Salina „Unirea” de la Slănic (cea mai mare din Europa), închisoarea Doftana, monumentul Crucea Domnitorului din Meliceşti etc… (G.V.G.)
