Astăzi, întâi Gustar, ar fi împlinit exact 101 ani. A trăit doar 77,7 ani. Departe de dânsul, am vorbit ultima dată la Spitalul Mare din Vaslui. „De-aș scăpa de vârsta asta care ține coasa neagră în frunte, aș mai rămâne pe picioare o vreme…” N-o spunea din cine știe ce convingere, cât mai ales să mă încurajeze pe mine. Peste nici o lună, avea să încheie abrupt socotelile pământești la un alt spital, și mai mare, din Iași. La fel ca și tatăl dânsului, adică bunicul meu patern, căruia îi și port numele, în neștirbită rânduială. Se pare că este un dat al familiei ca bărbații să nu adoarmă de veci pe perna lor… Așadar, poate bine ar fi să nu ajung prea curând în urbea atât de dragă unora dintre noi. Prin preajma Vasluiului, cel puțin, exista obiceiul pe vremea când tata a apărut la lumina zilei ca orice naștere să fie celebrată într-un fel anume: dacă plodul era băiat, atunci fericitul lui părinte planta un capăt de vie: un sfert, o jumătate de hectar. Rar o falcie întreagă. Dacă născuta era fetiță, atunci familia cumpăra o bucată de pământ, pentru a i-o dărui, mai târziu, la măritiș, alături de restul zestrei. Ce obiceiuri… Tata – și nu numai el – a îndrăgit via în mod special. Din toamnă și până după Paști, „mulgea” cele două butoaie – unul cu vin alb, celălalt cu ghiurghiuliu – fără a ține seama în vreun fel de post ori de câșlegi. Bașca rachiul de tescovină, „căzănit” îndată ce se răcea vremea.
La nașterea tatălui meu, bunicul a plantat jumătate de hectar de vie în țarnă (pe deal) și patru puieți de păr în grădină. Trei dintre aceștia au rodit până în anii tinereții mele, unul fiind în putere și astăzi. Este în imagine. Mai mult decât pământurile cu popușoi, bostani și fasole, mărginite la capăt de haldani și sorg, mai mult decât terenurile cu grâu, răsărită, sfeclă de zahăr sau cânepă, mai mult decât fânațul, pădurea sau gârla, în apele căreia ne bălăceam ca-n „răscoala din 1907” a lui Caragiale – din primăvară până în toamnă -, via din țarnă a rămas un neîntrecut colț de rai. Cu toate că cerea cea mai multă muncă. Cine n-a dormit în colibă, în pătulul din cireș și n-a auzit zvonul discret al căderii nucilor, supuse legii lui Newton, ori n-a simțit gustul inegalabil al strugurelui rupt de pe coardă înseamnă că nu știe și nici nu înțelege farmecul și firescul mersului desculț printre aceste minuni ale vieții care împlinesc un rost fabulos pentru noi, cei înstrăinați de-a pururi; acela de a nu minți niciodată. Spunea Eminescu: „cine nu minte niciodată este natura”. Iar noi ce să facem? Tot Eminescu ne învață: să fim sinceri ca natura…
Era în capul iernii anului 1959. Se întunecase bine, iar zăpada scârția sub picioare. Cu două sănii, o beschie și un topor am luat-o pe după casă, am ieșit în drum prin fundul grădinii și-am pornit spre vie, în țarnă. Când am ajuns în capătul ei din sus, dinspre pădure, sub cireșul cel mare, mare de tot, aveam inima cât un purece. Tata însuși nu părea în apele lui: puteai zice, mai degrabă, că nu mai știa de ce venise. Ceva se întâmplase, pe semne, cât urcaserăm dealul. Era căzut ca într-o fântână. Își amintea, oare, de haita bolșevică ce-l prinsese în casă și-l îngrămădiseră să semneze cererea de trecere la „colectivă”? Un huidumac era în fundul grădinii, iar altul la gardul din fața casei. Era și el urmărit de ceva vreme. În casă intraseră trei persoane: un țigan, un evreu și un milițian, toți din Vaslui. „Dragă Vasile, nu poți tocmai tu să ne produci necazuri…”, îi zise țiganul. Tata nici nu se uita la ei, nici nu le răspundea… Într-un târziu, după orice încercare eșuată, după subînțelesuri periculoase și amenințări, comandoul bolșevic a schimbat foia, insistând ca mama să semneze cererea… Ceea ce, într-un târziu, s-a și întâmplat… În noaptea aceea, am văzut singura dată în viață să-i curgă lacrimi din ochii lui dom’ Vasile, cum aveam să-l alint mai târziu… Era, desigur, și o formulă de mulțumire pentru tot ce m-a învățat de-a lungul anilor. De fapt, plecând în lume, la casele noastre, facem, de regulă, cam ceea ce am văzut acasă, la părinți. Mă rog, așa am făcut unii.
Nu există dată să ajung acasă, la Brodoc-Vaslui, și să nu urc la vie. În acest an s-a întâmplat chiar de Paști. În locul unde se găsea, hăt-vreme, marele cireș – sacrificat cu atâtea decenii în urmă, ca să nu ni-l găbjească CAP-ul -, am închis ochii. Pe un ecran straniu izvora din adânc mulțime de secvențe vii și felurite. Așa am „revăzut”, ca prin minune, haturile străjuite de perji, hultoni, nuci, zarzări. Dar și coliba, tufele de vie cu țâța caprei, coarnă și țâța vacii, cu târțâră, busuioacă, văratecă și cudercă, cu nohan alb. Deschid ochii: pârloagă de jur-împrejur. Un fel de cimitir vegetal abandonat. Tufele, altădată pline de vigoare – inclusiv cele cu struguri de masă „Moldova” – au fost răpuse de seceta ultimilor ani. Au mai rămas în picioare ceva pruni, vreo doi-trei nuci, câțiva cireși tineri, multe „arături” ale porcilor mistreți. Ca un simbol, poate, al disperării, am găsit un cireș și un nuc cu trunchiurile unite. Normal, și viile vecinilor, se înfățișau la fel. Nu-i mai puțin adevărat, nu mai are nici cine să le mai lucreze. Oricât ai fi dispus să plătești pe cineva să aibă grijă de ele în folosul lui. Exclusiv. Dispar oamenii, dispare și o lume vegetală care nu va mai apărea niciodată. Trist este. Nu știu dacă și firesc…
