Da, problema de la Lungulețu s-a „rezolvat”!… Fermierii pot iriga în continuare cu apa din Dâmbovița. „Pot”. De fapt, acesta era obiectivul guvernanților puși în slujba globaliștilor. Imersiunea unei condiționări peste cutume, obiceiuri, obișnuințe, drepturi de trăitori pe aceste meleaguri… Adică, în traducere: pot iriga cu dezlegare… „Pe liste”. Or, asta le-a scăpat „avocaților” puși în slujba drepturilor țăranilor. Pentru că, „pe liste” nu va însemna doar trecerea pe „caietul statului” ca intenție. Va semnifica și ierarhizarea celor de pe liste. A prioritizării accesului la apă. Pentru că, nici asta nu au sesizat „vigilenții” ce s-au luptat, nici măcar cu morile de apă, pentru țăranii din Lungulețu: reglementarea noțiunii de acces. Or, puse cap la cap, toate acestea, de la „a putea”, a li se permite, la liste și reglementarea acestora, va semnifica atingerea obiectivului globaliștilor ca inserare, drept normalitate, a nenormalității guvernanților. De aici, dar, și din Europa. Ba, mai bine spus, mai ales din Europa! Pentru că o reglementare devenită speță într-un stat UE va putea fi folosită de Bruxelles ca precedent pentru a impune astfel de obligații și în celelalte state europene. Și nu vor mai avea nevoie nici măcar de motivarea restricționării temporare din cauza condițiilor meteorologice ori climatice. Pentru că din nou, în România, cu aplecarea slugarnică a guvernanților, s-a bifat o normă experiment pe foaia de parcurs globalo fascistă a UE: limitarea dreptului de acces la apă. Limitarea ambalată drept necesitate în numele nevoilor tuturor. Deși apa este a noastră. Un drept fundamental strivit. O bază de construire a civilizațiilor desființată. Un obicei, o cutumă sfârtecate. Și nu pentru ziua de mâine, ci, deja, de astăzi, pentru acum, iar, prin prorogări legislativ „ceceriste” de la condiția dreptului juridic de a prevedea doar pentru viitor, și pentru ieri. Pentru stabilirea unor plafoane a ceea ce s-a consumat și va trebui plătit. Și la Lungulețu. Or, începând cu Lungulețu, apoi toată țara și mai târziu, Europa.
Sigur, gospodarii din Lungulețu sunt mulțumiți. Cu grădinile și câmpurile gata să devină pârloage sub arșița soarelui, cu presiunea nevoii de apă, pentru ei situația s-a rezolvat. Chiar dacă, sunt conștienți că trecerea „pe liste”, ca orice trecere pe liste, nu va aduce nimic bun. Dimpotrivă. Va genera, poate și fără a fi informați, obligații. Acum, tariful este modic. Acum, au primit dreptul (!) de a iriga. Dar ce vor face mâine, când orice pramatie, care nu a muncit o clipă în condițiile istovitoare ale agriculturii, va crește prețurile din pix?… Pentru că, acolo unde există o recomandare europeană peste care guvernanții noștri au pus propriile interese dâmbovițene (ale politicii) va exista întotdeauna cineva gata să-și umfle mațele pe spuza altora. Și vor veni și condiționările posibilității (și nu „dreptului”) de a iriga, sub acel „pot dar vor trebuie să facă asta și asta”… Să plătească, să se înscrie în fel și de registre, să accepte supracontrolul… Și poate, mâine-poimâine, similar intenției UE (deja reglementată) de a condiționa accesul la subvenții a fermierilor de neîncasarea de pensii („cumulul”, tovarăși!), aidoma, poate, vor avea dreptul să mai irige doar țăranii care nu primesc pensii. Ori alte venituri. Chipurile, să nu fie tentați să rămână pe ogoare în detrimentul tinerilor! Pe care îi vede UE într-o Europă îmbătrânită… Sau poate chiar sunt aici, dar ca acei tineri cu ten măsliniu și vociferării „jihadiste”, că nu degeaba va primi România un miliard de euro de la Bruxelles să primească, la ea în casă, tot ceea ce vrea UE să dea de o parte. O Europă care se trezește și dă afară, pe fărașul „dezemigării”, toată neghina…
De aceea, prin această acceptare („compromis” – cum se laudă bombastic guvernanții, să vadă hienele care îi controlează cât de eficienți sunt ca slugi), fără să vrea, țăranii din Lungulețu au mutat, de fapt, revolta practic contra ființei naționale… A pământului și a apei de drept ale noastre… Pentru că acceptând faptul, nu doar că trebuie să plătească apa, ci să o achite altora, practic au girat ideea indusă de la Bruxelles, că apele nu sunt ale noastre… Dacă ar fi fost pus clar pe hârtie că apele sunt ale țării și doar o companie națională românească le poate gestiona ca repartizare pentru irigații (acum) ori consum din pânzele freatice de mare adâncime (pentru mâine), și că ei plătesc pentru o resursă a țării, pentru țară, ar fi fost poate ceva credibil în acțiunea guvernanților de a negocia… Deși, însăși ideea de negociere era de nebifat pe vreo listă…. Nu când este vorba de țara noastră, de resursele ei… Și pentru care, cum spuneau cândva bătrânii, cei cu frică de Dumnezeu, ei s-ar fi luat de piept cu Însuși Dumnezeu… Da, acele timpuri sunt istorie… Țăranii nu mai sunt nici „talpa țării” cu frică de Dumnezeu, nici niște „moromeți” în așteptare… Doar fermieri… Și, din nefericire, să nu-i mire dacă , numai mâine, nu vor fi obligați să acceseze chiar împrumuturi bancare pentru a putea folosi apa pentru irigații… Și nu, nu sub condiționarea achiziționării de filtre, conducte, pompe, ci pentru a plăti însăși apa… Și vom ajunge acolo când se va face vorbire despre acordarea de subvenții pentru apa folosită de fermieri… Din nou, ca resursă. Și nu ca mijloace de captare, pompare, transport… Iar Lungulețu de astăzi va fi urmat de o provocare similară și la nivelul gospodarilor cu fântâni în curți… Și nici nu va conta numele noului „Lungulețu”, unde se va stârni o provocare similară, pentru a agita populația și a fi aduși apărători „ai poporului”, care să tragă de batista pe care o vor întinde guvernanții. Pentru că nu doar irigațiile se vor face „la apometru”… Ci și consumul din fântâni și puțuri… Sub pretextul unui „bun european”. A apelor noastre ca bun comun european. Iar când va fi arestat primul cetățean care a scos „prea mută apă” din propria-i fântână, rezultatul nu va întârzia: tot o „rezolvare” prin acceptul unor plăți abuzive. Tot ca zonă de experiment pentru fasciștii de la Bruxelles, tot ca impunere de restricții unei țări colonizate, tot pentru a ne alunga din drepturile noastre. Și poate, doar când va veni vremea să ne trezim (vorba vine, pentru că, poate, cel mult o să mijim ochii prea îngreunați de adițiile și viciile inserate în corpul națiuni atâtea decenii) o să zărim ceea ce a fost al nostru și nu mai e. Căci, pare că tot ce e românesc, nu, nu piere, se globalizează. Prin trădare, nepăsare, indiferență, neputință… Prin boala de neasumare a istoriei, a înaintașilor, a faptelor lor, a unei istorii (aproape pierdută), a vestigiilor (rătăcite, pierdute, furate cu noi în casă), a resurselor (devalizate, deturnate)…
