Unul dintre primele texte suveraniste ale noastre este publicat de Gheorghe Panu în „Convorbiri Literare” între 1872-1873 și se numește „Studii asupra atîrnărei sau neatîrnărei politice a Românilor în deosebite secule”. Este un text special, în care se simte sănătatea spirituală a unui popor viguros, complet dezinhibat și foarte încrezător în viitor. Bine ar fi ca această perioadă să fie de către tineri mai atent studiată. Interbelicul, pe care toți batem monedă, fiind mai aproape, are deja partea lui de „decadență”… Epoca 1870-1910 e mai sănătoasă și mai „curată” în sensul înțelegerii românismului, sub toate fațetele sale. Panu (să nu uităm că în radicalismul lui liberal el milita pentru autohtonizarea fără rest a elementului izraelit – art. 7 de după 1878), care este un personaj ușor „incomod”, ridică ideea suveranistă peste aceea a influențelor străine profunde pe care le-a suferit poporul român, odată de la elementul german, apoi, și mai adânc, de la cel slav (evident, ambele așezate pe fondul indiscutabil roman). Panu, care nu se sfiește să condamne diplomația rusească a primelor cinci decenii din secolul XIX, care ar fi dorit să „înghită” elementul românesc, afirmă că românii sunt un popor care se hrănește din influențe instituționale germane și slave și influențe casnice (obiceiuri, eresuri, legende) slave. Popoarele sunt ființe cu trei epiderme: limba, exteriorul perfect, instituțiile, partea mediană, și obiceiurile, zona cea mai intimă. Ultima e penetrată adânc de influența slavă. Și totuși, românii se simt români, sunt români și au, prin această identitate, suveranitate! Dar sunt cei care au suferit, în timp, atâtea și atâtea influențe străine. Ce dovadă mai clară a suveranismului decât această „supraviețuire” (Mircea Malița) care se petrece în toiul influențelor celor mai adânci? Suveranismul românesc este o Măsură Spirituală și nu o putere de respingere, nu o forță aflată undeva anume, situată, așa cum este concepută în Occident, în Prinț sau în Popor. Suveranismul nostru este măsura spirituală a raportului dintre noi și spațiul pe care-l ocupăm. Nu putere, ci măsură!
Gheorghe Panu (1848-1910) merge din punct de vedere teoretic într-o direcție complet nouă, pe care greu am putea-o azi considera firească: el crede că predominarea unor elemente străine asupra factorului etnic românesc nu înseamnă o pierdere de suveranitate pe termen lung, ci doar pe termen scurt, efectul pe termen lung fiind mai degrabă unul benefic, de organizare a energiilor etnice. Această teorie este enunțată în mod explicit în capitolul care este dedicat influenței maghiare (ce poartă numele „Supremația Ungară”). Textul exact sună ca atare: „Cu alte cuvinte, prin statornicirea preponderenței maghiare, Valahia intră în o nouă fasă, ea este „smulsă din haos prin reducerea la supunere” (s. n., C.P.), ceea ce are de rezultat ca elementul românesc, cel mai însemnat, să poată a se vădi și a lucra neimpedecat de orice alte năvăliri din afară îndată ce în minunt dat (sic) predomnirea maghiară va fi slabă” .
Așadar, contrar simțului comun istoric ce ne-ar avertiza că o cucerire străină înseamnă exclusiv amanetarea viitorului unei națiuni, în cazul de față, Panu consideră că o cucerire care e urmată de o supunere poate însemna în același timp o organizare a energiilor naționale (conform direcției cuceritorului), care organizare poate fi benefică și energică atunci când cucerirea sau forța cuceritorului slăbește. În plus, autorul nostru crede că o atare cucerire poate fi socotită și o protecție față de celelalte cuceriri care s-ar fi putut manifesta în vremea respectivă. Paralelismele istorice cu epoca noastră sunt tentante: România de după al doilea război mondial a fost, practic, cucerită de URSS. Cu toate acestea, la sfârșitul perioadei de cucerire, când predominarea rusească slăbise, România era realmente un stat cu suveranitatea întărită, gata să se afirme pe plan internațional ca o mini-putere diplomatică, așa cum știm. URSS-ul nu a fost doar un cuceritor, ci și un protector al României, indirect și fără să vrea, desigur; la adăpostul acestei cuceriri elita românească a reușit performanțe politice deosebite, de care istoricii au a se ocupa în viitor. Am putea specula chiar mai mult: există, poate, popoare, a căror energie se trezește cu precădere în zarea cuceririlor străine; cel puțin, în anumite epoci, această idee se verifică. Deșteptarea națională germană după cuceririle napoleoniene sau suveranismul ceaușist de după înglobarea României în imperiul dominat de URSS sunt exemple la îndemână. Și încă un paradox: dacă o cucerire este brutală, ea poate fi mai aptă de a deveni fervent al deșteptării decât dacă se face pe cale pașnică. Momentul istoric pe care-l trăim azi poate fi judecat și din această perspectivă…
