Nici măcar ca o concluzie, ci strict ca aserțiune… Nici măcar ca o ipoteză de lucru, doar ca o decizie dictată… Nici măcar ca o posibilitate în Istorie, doar ca o altă încadrare pe linia imputării… Pentru că nimic altceva nu este permis… Pentru ei, holocaustul nu are nici măcar o paranteză a faptelor bune făcute de unii semeni… Pentru ei nu există nici un fel de „totuși”, „poate”, „dacă”… Nu al negării, ci, măcar, al relevării faptelor care au fost altfel… Pentru ei, holocaustul este doar despre reproșuri, acuzații, generalizări, imputări… Orice altceva nu este permis pentru că le strică ștatele de plată… Și nu trebuie să ne mire dacă, mâine-poimâine, o să ne fie impus, în acel dicționar al lucrurilor ce nu trebuie amintite, fiind definitiv decise ca de netăgăduit, faptul că, despre holocaust, nu se poate vorbi în vreun sens al posibilității de a fi fost totuși și altceva… Pentru că holocaustul nu trebuie asociat cu minima șansă a vreunei recunoștințe… Că le strică gheșeftul… Le înmoaie rigiditatea de „rigor morbis” din tezele lor de propagandă, de supraviețuire a tezelor lor „istorice”, dar, mai ales, a beneficiilor… A cutumei devenită literă de lege: starea continuă de victimă. Și starea, la fel de continuă, de culpabilizare a tuturor acelora care ies din linia holoistoriografică decisă de cei ce, nu au trăit istoria, dar o scriu… O scriu, o rescriu, o falsifică, fie și doar prin omisiune, o impun…
„Nu este voie să spuneți că în timpul holocaustului au fost și evrei salvați”… Aceasta va fi următoarea impunere, la nevoie printr-o lege specială, și nu doar prin adnotarea celor deja măsluite… Pentru că Adevărului nu trebuie să-i se dea nici o șansă să fie cunoscut… Chiar dacă stă priponit cu de-a sila sub falsuri și omisiuni…. Oricum, nu contează pentru ei, cei ce ne vor spune „Repetați și această aserțiune până o să vă sune, nu ca un adevăr posibil, ci drept unul netăgăduit! Și nu pentru că așa a fost el cumva demonstrat, ci pentru că nu aveți dreptul a vă îndoi!”…
Fără nici o nuanță, dară, și fără nici o posibilă fisură în zidul de minciuni ce ar putea oricând să se năruie sub greutatea adevărurilor… Pentru că, la un moment dat, toate măștile cad… Toate cosmetizările se zbârcesc, năpârlesc, se desprind precum pielea moartă a minciunii ce a devorat adevărul dar care va fi fost, în cele din urmă, mistuită dinăuntrul… Pentru că nu doar adevărul contează, ci și toate lucrurile frumoase… Toate lucrurile frumoase care s-au petrecut, prin riscul și chiar jertfa unor semeni sub barda petelor negre ale istoriei… Orice fărâmă de strălucire a unui bine care a existat în acel negru al urii poate aduce o schimbare, o reevaluare… Pentru că, spre deosebire de răul care nu se mai poate înmulți în sine după ce a atins absolutul, raza șansei unor altfel de fapte posibile poate irumpe, poate lumina tragediile acelor vremuri… Și nu, nu pentru a spune noi că a fost și altfel, ci pentru că faptele frumoase sunt cele ce definesc ființa umană demnă, nu atrocitățile unor rătăciți în istorie care au existat și pentru că alte generații au închis, la vremea lor, ochii din nepăsare…
Iar trist nu este că acești detractori s-au luat între ei pentru că unul a spus un lucru frumos despre ceea ce trebuia să fie cartea de căpătâi a culpabilizări noastre pentru atunci, de atunci încoace și de la acest acum pe vecie… Revoltător este că nu s-au strâns măcar câțiva istorici să le taie elanul morbid… Și nu a glăsuit nici măcar un vorbitor al esteticului frumosului, lingvistic, sufletesc și chiar istoric, pentru a le arăta că lucrurile frumoase nu au nevoie de dovezi pentru a le arăta că sunt frumoase. Ele sunt așa prin sine. Și prin forța acelora care le-au făcut posibile.
Sigur, acești inepți tânguitori ar trebui trimiși în adevăratele muzee și arhive ale lumii… Ale istoriei, ale frumosului istoric, ale posibilității de a fi fost și altfel… Poate chiar în arhivele Vaticanului… Dar ei au pornit la răzmeriță împotriva imaginii frumoase a cardinalului Iuliu Hossu… Imaginea frumoasă holocaustic, pentru că toate celelalte lucruri de bine atribuite acestuia nu sunt negate, ci doar faptul că a salvat mii de evrei… Iar pentru asta vor impune poate a-i fi șters numele din manuale… Iar rândurile despre cardinalul Hossu vor începe a fi tot mai puține, tot mai rare… Și nici nu poate să ne încânte că, în sfârșit, s-au luat ăștia între ei… Că s-au luat de „kippe” să-l dovedească pe cel ce nu a îngropat, nu doar adevărul, ci și orice alt lucru posibil frumos… Pentru că ei vor cădea repede la pace întru înțelegerea și fericirea lor (inclusiv financiar-talmudică)… Și nu este nici o fisură în zidul cenușiu mucegăit al minciunilor, permițând adevărului istoric să irumpă, să strălucească de drept… Este doar o revoltă trecătoare ale lor contra unora dintre ei… După care se va așterne, din nou, acel zid al întunericului minciunii peste orice șansă a adevărului luminând cunoașterea…
