Vestea descoperiri unui mare tezaur de monede de aur dacice în zona cetăților ascunse din munții Orăștiei a atras nemeroși doritori de îmbogățire rapidă, gata de a face orice pentru aceasta. Vințu de Jos este o comună din județul Alba, la doar 70 km distanță de Sibiu și 12 km de Alba Iulia, o localitate mică ce adăpostește o veche biserică fortificată, ruinele castelului Martinuzzi și „Domeniile Mar’tinutzi” (locație turistică hotel-restaurant, inaugurat 2014 – 2016), un complex ridicat în jurul Castelului Contelui Redey. Tradiția orală susține că Martinuzzi – proprietarul Castelul Martinuzzi din Vințu de Jos (jud. Alba), guvernator al Transilvaniei, episcop de Oradea și cardinal – ar fi fost asasinat de Castaldo pentru recuperarea unui tezaur de monede antice, pe care cardinalul l-ar fi preluat de la un grup de pescari care l-au descoperit din întâmplare la rădăcina unui copac pe râul Strei, în apropierea localității Sîntămărie-Orlea (posibili Kosoni dacici). Gheorghe Martinuzzi sau Georg Utjessenovicz-Martinuzzi (în maghiară Fráter György) s-a născut pe 18 iunie 1482, la Kamičić, în Croația și a fost un călugăr catolic, din 1535 episcop de Oradea Mare, apoi arhiepiscop de Esztergom și cardinal. Tatăl său a fost nobilul croat Grgur (Gregor) Utješinović (Utjessenovicz), a fost ucis într-o luptă contra turcilor, iar mama sa a fost descendenta unei familii de patricieni venețieni avea un frate episcope, De aceea, tânărul Giorgio / Gheorghe și-a ales acest patronim pentru a face carieră în Biserică devenind călugăr, în Ordinul paulin. L-a întâlnit pe Ioan I Zápolya, în 1527. A devenit unul dintre cei mai abili consilieri ai acestuia și a fost numit la consiliul regal cu sarcina de trezorier, apoi, în 1535, episcop de Oradea Mare (în maghiară Nagyvárad, iar în germană Großwardein). La moartea lui Ioan Zapolya, survenită la 22 iulie 1540, el asumă cu regina Isabella Jagiello regența fiului nou-născut al acestuia Ioan Sigismund. În perioada 1541-1551 a fost guvernatorul Transilvaniei. La ordinele lui Martinuzzi a fost construită cetatea Gherla. Tot el a început refacerea în stil renascentist a mănăstirii dominicane de la Vințu de Jos, devenit mai apoi Castelul Martinuzzi („Castelul Crimelor”).
G. Martinuzzi duce o politică complexă: în 1543, el trebuie să rezolve prima plată datorată Sultanului de către Transilvania rămasă independentă (Regatul Ungariei Răsăritene se afla sub suzeranitate otomană, aflat(ă) în mâinile familiei Zapolya, centrul Ungariei fiind ocupat de Otomani, iar vestul era ocupat de Habsburgi). Tributul anual se ridica la suma de 10.000 de florini. În pofida ostilității sale față de protestanți, Reforma făcea progrese rapide sub guvernarea sa și a foarte importantă în Transilvania, unde bunurile Bisericii au fost secularizate. S-a încercat, de altfel, reunificarea țării, ceea ce a antrenat conflicte cu regina-mamă Isabella Jagiello: după recunoașterea în 1549 a suzeranității lui Ferdinand asupra Transilvaniei și asupra teritoriilor atașate acesteia, la Convenția de la Nyirbator, un al doilea tratat semnat la Oradea Mare în 1551 prevedea renunțarea la tronul Ungariei de către Ioan Sigismund, printr-o compensație financiară și teritorială – prin atribuirea unui alt fief – și recunoașterea lui Ferdinand I drept singur suveran ales al Ungariei. Regina Isabella a denunțat tratatul și a reafirmat, puțin timp după aceea, drepturile fiului său minor, însă a trebuit să abdice la 19 iunie, și să se retragă cu Ioan Sigismund în Silezia, în timp ce Dieta din Cluj, de la 26 iulie 1551, îl recunoștea pe Ferdinand I ca singur suveran. Martinuzzi, mereu atent la unitatea țării, a făcut apel la viitorul împărat Ferdinand I al Sfântului Imperiu susținut de fratele său Carol Quintul, ale cărui trupe de 6 până la 7.000 de oameni comandate de Giovanni Battista Castaldo au ocupat Transilvania pentru a preveni o reacție violentă a turcilor. În schimb fostul regent Martinuzzi este numit voievod, continuând să guverneze Regatul Ungariei Răsăritene. Forțelele lui Castaldo, „prea numeroase pentru a fi o gardă de onoare, dar prea puțin numeroase pentru o armată”, se dovedesc a fi o povară financiară pentru țară. Principalii contributori și actori politici (sașii, secuii și marea nobilime) au fost nemulțumiți de această stare de fapt.
Alegând să medieze în mod privat între turci și maghiari, Martinuzzi dă garanții Sublimei Porți, în același timp în care se afirmă drept un servitor fidel al Habsburgilor, când era pe punctul de a i se remite de către papă pălăria de cardinal. Castaldo l-a acuzat de trădare pe Martinuzzi lui Ferdinand și i s-a dat permisiunea să-l omoare dacă era nevoie. Astfel că Gheorghe Martinuzzi a fost asasinat la 16 decembrie 1551, în Castelul Martinuzzi de la Vințu de Jos, în inima Transilvaniei, de către Marco Antonio Ferrari, secretarul generalului Castaldo. Uciderea acestui cardinal, act care părea să-l implice pe împăratul Sfântului Imperiu, a avut consecințe imediate. Ferdinand a acceptat responsabilitatea uciderii, iar papa i-a excomunicat pe el și pe generalii săi. După ce a primit acuzația de trădare, cuprinzând 87 de articole, privitoare la Martinuzzi, precum și mărturiile și audierile unui număr de 116 martori, papa l-a exonerat pe împăratul Ferdinand și a ridicat excomunicările în 1555. După uciderea lui Martinuzzi funcția de trezorier al Transilvaniei a fost acordată lui Peter Haller, primarul Sibiului. Gheorghe Martinuzzi este înmormântat în Catedrala Sfântul Mihail din Alba Iulia. În amintirea sa, o stradă din vechiul oraș Šibenik din Croația a primit numele Utješinović.
Castelul Martinuzzi a fost un castel medieval din Transilvania, ale cărui ruine se află în Vințu de Jos, județul Alba. El ar fi suferit distrugeri pentru a se putea recupera tezaurul ascuns. Din anul 2010 este clasat ca monument istoric, cu codul AB-II-m-B-00394. Castelul are o instorie interesantă, fiind construit pe temeliile unei mănăstiri catolice înființate în jurul anului 1300. Mănăstirea respectivă, singura mănăstire dominicană din Transilvania ridicată în afara unui oraș, funcționa din plin în anul 1361. Viața monahală a fost afectată de incursiunea otomană din 1438. Refacerea mănăstirii s-a realizat anevoios, cu sprijin papal. La începutul secolului al XVI-lea obștea monahală era restrânsă, în contextul reformei protestante. Ultimul călugăr a fost alungat în 1534 de nobilul Nicolae Kozar, care a transformat mănăstirea în castel. Între 1546-1551 edificiul a fost consolidat și extins în stil renascentist de către Gheorghe Martinuzzi, guvernator al Transilvaniei, episcop de Oradea și cardinal. Clădirea avea un singur nivel, apărat de o incintă înconjurată de ziduri din piatră, cu intrarea dinspre nord-est și pod mobil. O serie de ancadramente renascentiste sunt atribuite arhitectului Domenico de Bologna. Alte fortificații includeau o palisadă dublă, pe laturile de est și sud, precum și valuri de pământ și șanțuri umplute cu apă captată din râul Mureș. După moartea lui Martinuzzi domeniul a fost preluat de generalul Giovanni Battista Castaldo, iar ulterior de reprezentanți ai principelui Andrei Báthory. Între 1575-1578 castelul este condus de Ștefan Báthory și Cristofor Báthory, iar după 1578, castelul intră în posesia Margaretei Mailath. În 1614 proprietatea a trecut în posesia principelui Gabriel Bethlen, care a comandat ample acțiuni de consolidare.
Planurile arhitecturale au fost elaborate de Giacomo Resti, membru notabil al unui grup important de arhitecți din nordul Italiei. Castelul Martinuzzi a fost prima lucrare majoră atribuită lui Resti, care l-a transformat într-o fortăreață monumentală, extinzând aripa originală și formând un hexagon regulat cu bastioane de apărare în colțuri. Acest tip de arhitectură, introdus pentru prima dată la Castelul Martinuzzi, a devenit ulterior popular în întreaga Transilvanie. O inscripție fragmentară din 1617, în latină, a supraviețuit încastrată în edificiul porții, cu următorul text: „Gabriel Bethlen, din mila lui Dumnezeu, principe al Transilvaniei, a ridicat pe propria sa cheltuială această poartă cu întregul zid în anul Domnului 1617, pe vremea birăului Akosi Gaspar”. Între anii 1658-1661 edificiul a suferit în urma atacurilor turco-tătare. În 1715 castelul a trecut în proprietatea Episcopiei Romano-Catolice din Transilvania, funcționând ca reședință de vară pentru episcopi. În 1792, în timp ce era ocupat de Ignațiu Batthyány, reședința episcopală a castelului a fost afectată de un incendiu, fiind ulterior reparată. Imobilul a fost naționalizat în timpul perioadei comuniste și folosit drept magazie, depozit de cereale, depozit de mobilă și ca fabrică de prelucrare a cărnii. Latura de nord a edificiului s-a prăbușit în 1981. În cursul cercetărilor arheologice efectuate în curtea castelului au fost descoperit pietre funerare legate probabil de mănăstirea dominicană care a funcționat aici. În anii 1991-1999 a fost determinată arheologic biserica mănăstirii, existentă pe axa est-vest a castelului, cu o lungime de 47 de metri. Corul bisericii era poligonal. Nava era boltită, cu o rețea de ogive gotice, sprijinite pe stâlpi adosați și console. Au fost recuperate două chei de boltă, lucrate de meșteri diferiți, reprezentând simboluri ale evangheliștilor. Materialul arheologic descoperit a inclus sistemul de încălzire după principiul hypocaustului antic, urme de sobe decorate cu scene religioase, precum și un atelier de metalurgie neferoasă aflat în exploatarea călugărilor.
Ca evenimente notabile legate de istoria acestui castel, avem asasinatul din noaptea dintre 16 și 17 decembrie 1551, când Martinuzzi a fost ucis în interiorul castelului de către mercenari imperiali conduși de generalul Giovanni Battista Castaldo. La 9 mai 1595 domnitorul moldovean Aron Vodă a fost închis, alături de familia sa, în castel, și ulterior otrăvit. Acesta fusese transportat sub pază militară de la Iași la Alba Iulia și ulterior la castelul din Vințu de Jos. În 1601 arhitecții italieni Simone și Fulvio Genga au fost asasinați în temnița castelului de generalul Giorgio Basta, acuzați că s-ar fi implicat în afacerile politice ale Principatului Transilvaniei în timpul lui Mihai Viteazul. În 1680 mitropolitul Sava Brancovici a fost închis în temnița castelului, din ordinul principelui Mihai Apafi I.
Și pentru că nimeni nu contestă legenda tezaurului dacic din râul Strei, acesta apare ca fiind confiscat în 1542 de cardinalul Martinuzzi, de la pescarii de pe râul Mureș. Cel mai mare tezaur monetar în care se aflau şi alte obiecte din aur (cupe, rhytonuri, etc.) a fost descoperit în Transilvania în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Informaţii apar în cronicile şi documentele vremii. „Mai înainte cu opt ani, (deci pe la anul 1542) în râul Sargeţia pe care românii îl numesc Strei, nişte pescari români cu şeicile lor (luntrii), intrând de pe Mureş în râul Strei şi legându-şi luntrile de un trunchi prăvălit în apă au zărit ceva sclipitor pe fundul apei şi au scos de acolo o grămadă de galbeni. Mergând mai departe au dat de o boltă de zid sub apă care se stricase de rădăcinile copacilor şi căutând sub ea au găsit mulţi galbeni, mai cu seamă de la Lisimach, regele Macedoniei cu inscripţie grecească”, scrie Gheorghe Şincai, unul dintre reprezentanţii de seamă ai Şcolii Ardelene, citându-l de Wolfgang Lazius din anul 1551. Şincai precizează că au fost recuperaţi 400.000 de galbeni şi mult sloi de aur (pepite native) „pescarii au dus galbenii şi aurul acasă, l-au împărţit, iar unii dintre ei s-au dus la Bălgrad (Alba Iulia) şi au întrebat pe argintari ce preţ are aurul acela. Zvonindu-se la Alba Iulia despre această descoperire numaidecât cardinalul Martinuzzi, care era pe atunci conducătorul de fapt al Ardealului, a ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea tezaurului, iar apoi căutând sub bolta de sub apă au mai găsit multe mii de galbeni. O parte din pescari auzind ce li s-a întâmplat semenilor lor şi-au încărcat banii în care şi au trecut în Moldova”, se mai arată în însemnările lui Şincai. Descoperirea tezaurului din râul Strei a fost consemnată şi de alte cronici şi documente din secolele XVI şi XVII. De exemplu I. Marţian citează mai mulţi cronicari din secolul al XVII-lea şi istorici din secolul al XIX-lea care au scris despre această mare descoperire intrată în posesia cardinalului Martinuzii în anul 1542. Autorii relatează cam aceleaşi întâmplări când vine vorba de descoperirea tezaurului, diferenţiindu-se doar în ceea ce priveşte cantitatea de monede preţioase conţinută. Lazius indică suma de 400.000 piese, Froster precizează că tezaurul conţinea numai 40.000 monede de aur, considerând-o comoara regelui Decebal. Istoricul Gheorghe Anghel subliniază că de-a lungul secolelor toate aceste descoperiri de tezaure din Transilvania le-au făcut românii, în special iobagii care cunoşteau munţii, câmpiile şi apele, fiind nevoiţi să cultive pământurile, să păzească animalele, să cosească fânul pentru a-şi agonisi cele necesare traiului zilnic. Iniţial le-au găsit întâmplător, apoi cunoscând bine locurile au început să le caute.
Legende locale contemporane mai spun că proprietatea cardinalului Martinuzzi, aflată acum sub pericol de prăbușire, ar fi bântuită de sufletele celor morți acolo, sau că ar adăposti tezaure secrete. Rămâne ca cineva să se ocupe de reconstrucția acestui castel și de organizarea unor activități culturale ce pot readuce la viață această fortăreață uitată pe nedrept. O veste îmbucurătoare a venit chia în luna martie a acestui an 2024, respectiv Castelul Martinuzzi din Vințu de Jos, în prezent o ruină, va fi restaurat și transformat într-un HUB cultural. Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a obținut la mijlocul lunii martie o finanțare nerambursabilă acordată de către Institutul Național al Patrimoniului prin programul Timbrul Monumentelor Istorice, subprogramul „Proiectare (elaborarea documentației tehnico-economice pentru intervenții asupra monumentelor istorice)”, în vederea punerii în siguranță, conservării ruinelor și transformarea „Castelului Martinuzzi” din Vințu de Jos într-un HUB cultural”.
