Studiile arheozoologice au relevat existența pe teritoriul țării noastre a celor două specii de cămilă, respectiv, cămila cu două cocoașe (Camelus bactrianus) și dromaderul (Camelus dromedarius). „Cercetările arheologice sistematice și de salvare din ultimii 20 de ani au dus la descoperirea unui număr neașteptat de mare de resturi de cămilă, mai ales pentru perioada medievală, fapt care ne-a determinat să încercăm o reconstituire a prezenței acestui animal pe teritoriul României. Aceste animale au fost evidențiate până în prezent în șase situri arheologice, distribuția geografică a acestora fiind cu predilecție în sudul României (Dobrogea și Banat)”, precizează comunicatul citat. Absolvent al Facultății de Biologie a Universității București (1995), doctor în Biologie (2003) la Universitatea „Alex. Ioan Cuza” din Iași și doctor în Istorie (2010) la Institutul de Arheologie „V. Pârvan” al Academiei Române (IAVP), cu o experiență de peste 27 de ani în domeniu, dr. habil. Adrian Bălășescu este arheozoolog și coordonează activitatea departamentului de Bioarheologie din cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române. Specialist în studiul resturilor faunistice care provin din cercetări arheologice, dr. Adrian Bălășescu are contribuții semnificative privind studiul paleoeconomiei animaliere a comunităților neo-eneolitice din sud-estul României, estul Franței dar și Armenia, dar preocupările sale științifice se referă și la alte perioade istorice (epoca fierului, epoca romană, dar și evul mediu). Lucrările sale (peste 150) acoperă o arie de interdisciplinaritate extrem de largă și bogată, pornind de la studii izotopice, morfometrie geometrică până la analize de paleogenetică.
Urmele de fosile (rămășițe faunistice) ce dovedesc existența camelidelor în România din perioada otomană au fost semnalate în câteva locații cercetate, din care marea majoritate sunt din Dobrogea (4) și Banat (2; una fiind cetatea Timișoarei). Pe unele dintre rămășițele studiate, au fost găsite urme de măcelărire (decarnizare și tăiere) dovezi identificate privind consumul de alimente al speciei. Cămilele au avut o prezență interesantă în istoria României, mai ales în regiunea Dobrogea. În trecut, în Dobrogea otomană, cămilele erau folosite atât pentru transportul mărfurilor, cât și la muncile câmpului. După ce Dobrogea s-a alipit României, aceste animale au dispărut treptat. Ultima consemnare a unei crescătorii de cămile datează din 1934. Aceasta se afla la Duranlar, la aproximativ 17 kilometri de orașul Căvarna, în sudul Dobrogei (astăzi parte a Bulgariei, dar la acea vreme aparținând României). Crescătoria de la Duranlar era a lui Zaharia Holevici, fost căpitan în armata română, decorat în primul război mondial în lupta de la Mărășești. Acesta avusese aproape 30 de animale pe care le folosea în agricultură, dar de-a lungul anilor, majoritatea au murit. În 1934 el mai avea doar cinci, adică un mascul, un pui de sex masculin şi 3 femele. Erau cămile bactriene, cu două cocoaşe, care se adaptaseră destul de bine în Dobrogea. Din păcate, boala sângelui a condus la apariția unor boli care le-au condamnat la extincție. După moartea lor, Holevici nu a mai cumpărat altele, iar cămilele au dispărut complet din România.
Dispărute din Dobrogea, cămilele au un reviriment în 1944, când mareşalul Ion Antonescu a dat ordin să fie înmulţite masiv pe teritoriul naţional. Istoricul Florian Bichir a descoperit în arhive şi în literatura de specialitate că ostaşii ţăranii români înhămaseră la care cămile în loc de boi sau cai. Despre acest fenomen a vorbit şi prof.univ.dr. Ion Giucă. „Secătuirea ţării de resurse materiale a impus căutarea unor soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei, în condiţiile diminuării drastice a numărului de animale de tracţiune, cât şi a celor care asigurau necesarul de lapte, lână, piei şi carne. Câteva documente identificate în fondurile arhivistice confirmă aprecierea de mai sus, una dintre soluţiile propuse şi acceptate fiind creşterea pe teritoriul României a cămilelor“. Ideea a apărut ca urmare a faptului că în cursul anului 1943 „în urma operaţiunilor de pe frontul de Est unele unităţii au adus în ţară asemenea animale”, cele mai multe fiind trimise de către Divizia 4 Munte şi Divizia 24 Infanterie care luptaseră în zona Kuban, unde această categorie de animale se găsea în număr mare. De altfel, profesorul Giucă a publicat un extrem de interesant şi important studiu intitulat „Creşterea cămilelor în România”. În arealul Kubanului şi în Stepa Calmucă creştea la acea dată cămila cu două cocoaşe – Camelus bactrianus – care satisfăcea în mare măsură nevoile de viaţă şi trai ale populaţiei din acele spaţii geografice. Inedita prezenţă a acestor animale pe teritoriul României a determinat Secţia IV din cadrul Marelui Stat Major, condusă de către colonelul C. Nestorescu, ca la data de 4 ianuarie 1944, să înainteze Preşedinţiei Consiliului de Miniştri – Cabinetul Militar, un raport din care rezultă avantajele creşterii acestei categorii de animale. Tot profesorul Ion Giurcă a descoperit că la data întocmirii raportului către conducătorul statului, în urma luării legăturii cu Institutul Naţional Zootehnic, condus de către profesorul universitar G.K. Constantinescu, profesor de zootehnie la Facultatea de Medicină Veterinară, se formase deja un nucleu de creşterea cămilelor la Staţiunea Dulbanu Creţu, judeţul Buzău. În conformitate cu regulile de lucru din cadrul Cabinetului Militar al Conducătorului Statului, colonelul Radu Davidescu a întocmit, la 10 ianuarie 1944, o notă în care, în sinteză, prezenta Mareşalului Ion Antonescu cele solicitate de către Marele Stat Major: „Marele Stat Major raportează Domnului Mareşal următoarele: Statul Sovietic a dat în ultimul timp o mare importanţă creşterii cămilelor, astfel în 1935 existau în Rusia 2.655.000 bucăţi şi cu tendinţa ca numărul lor să se înmulţească. Cu studiul creşterii lor se ocupă Institutul pentru Creşterea Cailor din Moscova“. Motivele pentru care s-a dat importanţă creşterii cămilelor sunt următoarele: se pot hrăni cu plante care nu sunt mâncate cu plăcere sau deloc de celelalte animale; se mulţumesc cu apă sărată şi pot răbda de sete câteva zile; în stepa secetoasă unde nu se aclimatizează uşor caii europeni grei, cămila apare ca un animal puternic pentru tracţiune; prin cantitatea laptelui (8-10-15 litri lapte cu 3-4% grăsime) întrec taurinele din Calmucia şi Chirchizia; suportă ierni aspre, dacă nu este viscol, putând sta afară numai cu condiţia să aibă aşternut; trăiesc 34-40 ani şi pot să muncească 25-30 ani, iar carnea şi grăsimea lor sunt comestibile. În urma operaţiunilor de pe frontul de Est, unele unităţi au adus în ţară asemenea animale, care au fost cedate Institutului Naţional Zootehnic care, dispunând de 6 exemplare, a format un nucleu de creştere a cămilelor la Staţiunea Dulbanu-Creţu, din judeţul Buzău. În ultimul timp, au mai fost aduse în interior de către Divizia 4 Munte şi 24-a Infanterie un număr de 22 bucăţi (doi masculi, 17 cămile adulte, trei tineret de unu-doi ani). Faţă de această situaţie, Institutul Naţional Zootehnic a propus ca aceste exemplare să fie cedate lui, pentru a se forma la Ferma Dulbanu-Creţu un nucleu de creştere, cunoscând că există regiuni întinse din ţară, unde această specie s-ar putea preta la exploatare. În cadrul acestui proiect, profesorul de zootehnie G.K. Constantinescu a solicitat să i se pună la dispoziţie două perechi cămile (un mascul şi trei femele) în dorinţa de a face cercetări asupra adaptării acestor animale la muncile agricole, asupra puterii lor de tracţiune, vitezei, alimentaţiei, vieţii sexuale etc., la ferma experimentală din comuna Peştera, judeţul Constanţa.
Rezoluţia descoperită de prof. Ion Giucă este excepţională. Pe nota primită, mareşalul Ion Antonescu a pus o rezoluţie scurtă şi fermă: „Aprob să se treacă imediat la execuţie în bune condiţiuni”. Faţă de decizia Conducătorului Statului, la 13 ianuarie 1944 colonelul Radu Davidescu a transmis Ministerului Agriculturii şi Domeniilor următoarele: „Marele Stat Major, cu nr. 675158 din 4 ianuarie 1944 a raportat Domnului Mareşal că unele M.U. au adus din Rusia un număr de cămile, care urmează a fi îngrijite şi crescute în ţară. O parte din aceste animale au fost cedate Institutului Naţional Zootehnic, care a format un nucleu de creştere de şase exemplare la Staţiunea Dulbanu-Creţu, judeţul Buzău. O altă parte mai mare (22 bucăţi) au fost aduse ulterior în ţară şi se găsesc la unităţile militare. Cerându-se indicaţiuni, Institutul Naţional Zootehnic a propus ca aceste exemplare să fie cedate acestui institut, pentru a se forma la Ferma Dulbanu-Creţu un nucleu de creştere, cunoscând că există regiuni întinse în ţară, unde această specie s-ar putea preta în mod economic la exploatare. În cadrul aceloraşi preocupări Domnul Profesor G.K. Constantinescu, profesor de zootehnie la Facultatea de Medicină Veterinară şi Directorul Institutului Naţional Zootehnic, a solicitat să i se pună la dispoziţie două perechi de cămile (1 mascul şi 3 femele), în dorinţa de a face cercetări şi observaţiuni directe, asupra puterii lor de tracţiune, vitezei, alimentaţiei, vieţii sexuale, etc. la ferma experimentală a domniei sale din comuna Peştera, jud. Constanţa“. Din păcate, anul 1944 nu a fost foarte favorabil Armatei Române, iar ideea a rămas în fază de proiect. Cămilele aduse de peste mări și țări au dispărut din „peisajul” românesc. (George V. Grigore)
